« Eu sunt mic, tu fa-ma mare ». Asa arata parca scancetul suav al creativului supus in permanenta la interminabile si naucitoare exercitii de exhibitie dinaintea clientului. Hai sa fim sinceri, fiecare ar lua un premiu de pe urma vreunui client si implicit un 0 in plus la salar. Ce se naste pe termen lung din acest surd si absurd ritual de imperechere ? Doua complexe de superioritate: al clientului constrans cu fiecare prilej sa ia o decizie, si al creativului care ramane blocat in sentimentul ca ar fi gandit altfel, daca desigur ar fi fost el client.
Ce trebuie sa invatam noi din acest lucru ? Eu cel putin, un singur fapt: ca orice idee creativa, in momentul in care a fost cumparata trece cu acte in regula din proprietatea agentiei in cea a clientului. Ca nu trebuie sa miorlaie nici un art in momentul in care i-a fost strivit echilibrul layout-ului printr o intepestiva "oferta speciala" scrisa cu fonturi mai mari decat insusi headline-ul. Ca nu trebuie sa-si umple barba de injuraturi nici un copy in clipa cand i se cere sa faca un slogan memorabil avand la dispozitie doua cuvinte care « diferentiaza » brandul pe piata : « calitate» si « profesionalism ».
Pe bune, mi se pare ca ma pandeste si pe mine umbra binefacatoare a maturitatii profesionale intrucat am ajuns sa cred ca, intr adevar creatia aia nu ne apartine noua, agentiilor de publicitate. Apartine clientilor, deci jian meikari pentru care gestul de a cumpara o idee aduce cu sine si dreptul de a o modifica: iti cumperi un pantalon, nu ti-e bun. Ce faci ? Il schimbi ? Nici vorba, e mai la indemana sa il modifici. Exista un elan creativ nestapanit in tagma asta a companiilor platitoare de advertising. Odata ajunsi in posturi cheie, acelea de a organiza o campanie, parca le-a luat Dumnezeu mintile: isi consulta cinic notesul si asteapta emotionati ca niste copii agentia dispusa sa le puna pe sticla ideea « care le-a venit lor asa..intr o seara ». Sa nu ma scoata nimeni frustrat si neimplinit. Nu intelegeti ca m-am maturizat ? Mi-am dat seama brusc de postura ridicola in care ma aflu: cand vad un orb, sa-l iau de brat si sa-l ajut sa traverseze strada, chiar daca el saracu nu intentiona asta. Si fireste, la sfarsit sa ma si supar ca nu mi-a multumit.
Ce sa fac ? Sa astept sa vina integrarea sa deschida ochii pietei ? Ba nu. O sa vreau sa fac creatie de advertising. Daca nu se poate din postura de « creativ », o sa astept sa ma fac mare ca sa devin, cine stie, poate client. Hotarat lucru: clientii sunt creativii cei mai impliniti.
