De la o experiență de viață grea a început totul. Uneori, momentele astea provocatoare nu sunt doar transformaționale pentru cei ce le trăiesc, ci și generatoare de inspirație și forță creativă. Din care se nasc multe produse artistice valoroase, ce bucură invariabil publicul. Este cumva modul Universului de a echilibra trăirile și energiile.
Directorul de imagine Tudor Platon a pornit într-un experiment care avea să devină debutul său regizoral, după ce a trăit durerea pierderii bunicii sale apropiate. S-a gândit să umple golul rămas apropiindu-se de cealaltă bunică și i-a propus să le filmeze pe ea și prietenele sale într-o vacanță ”ca fetele”. La un an după săptămâna de concediu la care a fost martor cu camera video, a început să lucreze la documentarul ”Casa cu Păpuși”.
"E un film care surprinde bucuria de a trăi a acestor doamne fascinante, pentru care timpul e doar o noțiune abstractă care s-a oprit cu 50 de ani în urmă. ”Nu îmi vine să cred, am 70 de ani și sunt îndrăgostită la vârsta asta”, povestește Cica despre prietena ei, în timp ce Nana, băgată până la gât într-o saună cu aburi, exclamă: ”Mă uit în oglindă, dar parcă nu mă văd”
Tudor este absolvent al Universității Naţionale de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L.Caragiale", iar pasiunea sa pentru imagine a prins contur pe la 16 ani, sub formă de fotografie, la care nu a renunțat nici când a început să facă film. Tudor a fost nominalizat la Premiul Gopo ”Tânără speranță” în 2016.
Tudor Platon povestește toată experiența realizării documentarului Casa cu păpuși / House of Dolls mai jos. De săptămâna viitoare, filmul se vede în cinematografe.
Drumul către film
Nu îmi amintesc să fi existat un moment anume, un declic, în care să zic - asta e, film vreau să fac pentru tot restul vieții. Nu, lucrurile au fost mai line. Pe la 15-16 ani am început să fac fotografie și treptat am început să mă iau prea în serios cu asta, atât de mult încat mi-am pus problema să continui să studiez imagine la facultate. Singura variantă pe care am găsit-o la vremea aia ca fiind potrivită a fost secția de imagine de film de la UNATC. Și dacă tot mă hotărâsem să merg la o facultate de film, am început să mă uit și la filme, ceea ce mi-a prins foarte bine. Asta se întâmpla prin clasa a 9-a, după care nu am mai avut vreme să mă sucesc, căci erau prea multe filme de văzut.
Adaptarea la pandemie
Perioada de pandemie ține de atât de multă vreme încât nu mai e o perioadă, ci a devenit noul normal, noua stare de bine, noul punct zero. Așa ca o să răspund invers, o să zic cum eram înainte de pandemie. Eram mai agitat, mai concentrat pe muncă și pe dezvoltare profesională. Filmam mai mult, într-adevăr, dar mă bucuram de asta mai puțin. Iar atunci când nu filmam, mă întrebam de ce nu filmez. Acum mă întreb mai degrabă de ce filmez ceea ce filmez.
Ce ai lucrat
Am finalizat filmul Casa cu păpuși, am filmat un scurtmetraj cu Sebastian Voinea, am filmat câteva spoturi publicitare, am lucrat la două albume de fotografie - unul personal și unul colectiv, am început sa filmez un documentar în Serbia și m-am pregătit pentru filmările unor producții care s-au tot amânat din motive de pandemie.
Inspirația
Nu știu de unde vine inspirația sau când sau dacă mai vine sau ce o hrănește. Ar fi grozav dacă aș ști, dar e foarte greu de pus degetul. Dacă vine din ceea ce consum, în ultimul timp am citit, am frecventat diverse albume de fotografie și am ascultat albume de muzică. Ce am mai făcut în ultima vreme a fost să mă pierd prin materiale video și foto, mai noi sau mai vechi, cu familia mea. Mă gândesc ca o fi ceva din urmă, poate din copilărie, din traumele și fericirile trăite din plin, fără ziduri și scuturi.
De ce continui să faci film în România
Nu mi-am pus niciodată problema unde fac film. Filmez acolo unde sunt chemat. Bănuiesc că, trăind in România, e cumva normal ca majoritatea proiectelor să fie aici. Plus că toată industria cinematografică românească are o dinamică de familie, o familie mare cu toate picanteriile: prietenii, bârfe, încuscriri, certuri și tot așa. Dar cu toate bunele și relele e plăcut să simți din când în când că faci parte din ea.
Când te gândești la un film nou
Mă entuziasmez sau mă sperii. Apoi nu mai dorm la fel de mult noaptea. Așa ca stau și mă uit pe tavan unde încerc să văd cum o să arate următorul film.
Temerile și emoțiile
Temerile și emoțiile nu s-au schimbat prea tare, se simt în continuare în stomac. Și pașii facerii filmului îi găsesc aceeași, însă procesul de creație e mereu altul. Și zic asta pentru ca ține mult de regizor și de felul în care reușim să comunicăm. E un joc de ping-pong cu gânduri și idei, nervi și râsete. Iar în urma schimburilor rămân emoții și o limpezime a gândurilor în ceea ce privește filmul. Doar că fiecare regizor joaca diferit. Asta face jocul molipsitor și dă o oarecare dependență.
Ideea filmului Casa cu Păpuși
Bunica, cea care m-a crescut și pe care am iubit-o enorm, murise de curând. Nu a fost o perioadă prea ușoară pentru întreaga familie, mai ales că a fost o moarte lentă, sub ochii noștri. Așa că nevoia de apropiere de cealaltă bunică, Cica, a venit cumva inconștient, ca să acopăr golul pe care îl simțeam. Atunci i-am propus să o filmez alături de prietenele ei în vacanța lor anuală. A venit din dorința de a petrece mai mult timp cu ea, nu mă gândeam că voi face un film. Camera de filmat îmi dădea mie personal un sens în intimitatea acestor femei. În același timp, idea filmării acestei excursii îmi ținea departe gândurile de acasă, unde treceam printr-o despărțire. Bănuiesc că de asta e prezentă tema cuplurilor în film, ca mă ardea pe mine.
Un film fără actori
”Distribuția” a venit împreună cu Cica, bunica despre care am zis mai sus cum a fost. Restul sunt prietenele ei, Nana, Pupi, Elena si Aura, niște nume parca predestinate pentru un roman de Capote. Singurul lucru la care am avut îndoieli a fost dacă să apar și eu în film sau nu. Pe tema asta am dus discuții lungi la montaj. Până la urmă sunt acolo și cred că e foarte bine așa. Mulțumesc, Natalia!
Indicațiile regizorale
Cred ca e important să specific că este vorba despre un documentar în care ”actorii” sunt persoane apropiate, chiar rude care mă cunosc de când m-am născut. Deci nu a fost vorba de indicații, ci din contra, de un soi de libertate și relaxare. Rămânea numai un detaliu important, unde să pun camera astfel încât sa nu interfereze cu starea asta lor de spirit? În același timp, totul se petrecea într-o casă foarte mare, așa ca nu era tot timpul ușor ca acțiunea să se petreacă în cadru, nu în afara sa.
Procesul creativ
Am filmat cât a durat excursia, o săptămână. Apoi am pus materialul într-un sertar pe care l-am închis. Am revenit la el un an mai târziu împreună cu un monteur, Natalia Deliu. A mai durat un an să finalizam montajul și apoi încă unul până s-au finalizat și restul, timp în care ni s-a alăturat mai multă lume printre care Carla Fotea împreună cu Ada și Alexandru Solomon.
Părțile provocatoare
Cred ca cel mai greu mi-a fost să uit de prezența camerei și a oricăror alte elemente tehnice – să fiu și eu natural și liber în fața camerei cum erau ele. Fiind operator, am foarte dezvoltată constiința camerei: ce vede, câtă baterie mai are, cum se modifică expunerea în funcție de lumina și tot asa. Toate astea fără a fi în apropierea ei. Pe parcursul zilelor începusem să fiu din ce în ce mai puțin atent la cameră. Am realizat asta când am văzut materialul brut, unde am găsit momente fără sunet sau cadre ce se opresc abrupt în mijlocul acțiunii din cauza bateriei epuizate. Dar în final cred că a fost un câștig, să mă privesc și să observ că eram absorbit de ceea ce se petrecea.
Teme și conflicte surprinse
E un film care surprinde bucuria de a trăi a acestor doamne fascinante, pentru care timpul e doar o noțiune abstractă care s-a oprit cu 50 de ani în urmă. Nu îmi vine să cred, am 70 de ani și sunt îndrăgostită la vârsta asta, povestește Cica despre prietena ei, în timp ce Nana, băgată până la gât într-o saună cu aburi, exclamă: Mă uit în oglindă, dar parcă nu mă văd. Iar în tot acest univers atemporal al feminității apare un tânăr de 25 de ani, stângaci și curios, cu o cameră de filmat.
Sper să fie suficient ca să stârnesc curiozitatea și dorința de a vedea filmul fără a detalia ce teme și ce conflicte apar.
Întâmplări memorabile
Multe se văd în film, căci ceea ce m-a impresionat am păstrat și acolo. Dar cred că mai important decât asta, am rămas cu o relație foarte apropiată cu bunica mea, Cica, și cu nașa mea de botez, Nana. Simt că le-am descoperit pe amândouă și în același timp și ele pe mine. Asta îmi e marea realizare.
Primele reacții la vederea filmului
Până acum nu am primit nici ovații și nici blamări, ci doar critici oneste și, cred eu, sincere. Probabil că așa e și filmul.
Cu ce speri să rămână oamenii
M-aș bucura să își sune bunicii, părinții, copii sau nepoții, fiecare după caz, și să se bucure să îi audă.
Cinematografia românească în pandemie
Nu mă simt în măsură să vorbesc despre lucruri atât de mari. Ce am observat eu e că anul ăsta cinematografia românească a mai câștigat un urs de aur și a ajuns să fie nominalizată la Oscar, de două ori. Bine, nu cinematografia românească, ci două filme ale unor cineaști români. E drept că eu am filmat mai puțin în perioada asta, dar nu vreau să dau vina pe pandemie, cred că e mai degrabă de la mine.
Mai departe
Aștept să filmez proiectele care s-au amânat de mai multe ori în acești doi ani, să finalizez unul dintre albumele de fotografie pe care le-am început și să plec într-o vacanță luuungă.
