S-a întâmplat prin clasa a 12-a. Andra Tarara s-a luat în serios. Și a decis că asta vrea să facă: film, imagine. Și asta a făcut. A dat la UNATC Film, a continuat cu un masterat de antropologie vizuală la SNSPA și lucrează la Arhiva de Imagine a Muzeului Național al Țăranului Român. În paralel, e freelancer și colaborează în proiecte artistice. A continuat să se ia în serios în toată această relație a ei cu imaginea, iar asta se vede și în filmele ei. Recent a avut premiera primului ei lungmetraj, „Noi împotriva noastră”. Un documentar personal, intens, copleșitor. Un film în care tatăl ei, diagnosticat cu schizofrenie, alege să vorbească despre asta la filmare, iar sănătatea psihică este o temă centrală.
Andra recunoaște că dacă ar fi știut de la început că o să ajungă să facă un film despre asta, poate s-ar fi speriat și nu l-ar mai fi făcut. Cea mai grea parte în realizarea lui au fost dilemele etice, care au revenit în feluri și momente diferite, de-a lungul întregului demers.
E delicat să arăți pe ecran o persoană cu un astfel de diagnostic – cum arăți persoana asta? e un personaj credibil? cum faci să îl pui într-o poziție de putere și nu într-una de vulnerabilitate? cum eviți exotizarea? cum vor interacționa prejudecățile pe care le avem despre bolile psihice cu imaginea de pe ecran?
În rândurile de mai jos, Andra Tarara povestește despre cum a început și s-a tranformat acest film, straturile necesare pentru a ajunge la forma finală, dar și despre sensibilitățile muncii creative și echilibrul precar între buget, muncă voluntară și povestea care se cere spusă.
Relația cu imaginea
Când eram mică l-am tot văzut pe tata filmând și fotografiind prin casă, așa că am vrut și eu destul de repede. Am început mai întâi să fac fotografii, pe la 6-7 ani. Foloseam aparatul pe film al tatălui meu ca să păstrez cu mine lucrurile care îmi plăceau: bradul împodobit de Crăciun, un episod din Tom&Jerry la televizor, florile din curte, o văcuță întâlnită la marginea drumului.
Apoi, prin clasa a VII-a, am început să filmez și să montez. Sigur, nu făceam mare brânză și nici nu mă luam foarte în serios. Filmam serbările de pe la școală, montam mici filmulețe pentru zilele de naștere ale prietenilor, prezentări pentru proiectele de la școală.
Îmi amintesc că în perioada aia de preadolescență am prins pe val trupa mexicană RBD. Era un fenomen pentru copiii de vârsta mea și am fost la rândul meu foarte atrasă (încă mi se face pielea de găină când mă gândesc :)) ). Începusem să mă implic în fancluburi și să particip destul de activ. Și-am montat destul de mult în perioada aia. Era un soi de competiție constantă de „cine-i cel mai creativ fan” prin grupuri și forumuri. Așa că am tot experimentat vizual în ăia 2-3 ani și, pe lângă asta, am învățat spaniolă.
Iar între colegii de școală, foarte mulți făceau la rândul lor fotografii. Devenise accesibilă pentru mai multe familii cumpărarea unui aparat foto semi-profesional, așa că mulți dintre noi umblam toată ziua cu aparatele la gât și treptat am început să învățăm mai multă tehnică, dar și să experimentăm artistic. Aveam conturi pe DeviantArt, făceam site-uri Piczo și ne întreceam în descoperiri.
Tocmai pentru că păream o întreagă generație așa, nu mi se părea foarte special ce fac și nici nu eram convinsă că ar putea fi o meserie. Iar ai mei cu atât mai puțin. Deși mă încurajau foarte tare, cred că la momentul ăla sperau totuși să-mi aleg o „meserie adevărată”, să mă știe asigurată.
Ăsta a fost saltul complicat: să mă pot lua în serios și să prind curajul de a spune hotărât că eu asta vreau să fac și nimic altceva, apoi să conving pe toată lumea de asta.
S-a întâmplat cu totul abia prin clasa a XII-a.
Primele proiecte
Primele proiecte au fost în facultate, exercițiile periodice pe care le făceam împreună cu colegii de an. Am lucrat împreună cu regizoarea Ioana Grigore și-a fost grozav pentru mine. De fapt cred că pentru amândouă și pentru tot restul echipei. În primul rând pentru că eram cu toții anul I și descopeream o lume complet nouă și fascinantă. Ne jucam mult, încercam, discutam. Și îmi plăcea că simțeam cât de importantă este contribuția fiecăruia la proces.
Eu intrasem în UNATC destul de nesigură pe mine. Singura fată într-o clasă de băieți, la secția de operatorie - meserie care istoric a fost asociată bărbaților. A fost o întâmplare, căci în celelalte generații apropiate raportul de gen tindea către 50-50.
Am avut o relație foarte bună cu colegii mei, dar tot simțeam că trebuie să demonstrez mai tare că merit să fiu acolo. Simțeam că regizorii vor prefera oricând să lucreze cu un băiat pe imagine.
Dar Ioana a vrut să lucreze cu mine și mi-a dat foarte multă încredere. Ea lucra îndeaproape cu fiecare om din echipă - eram toți acolo de la început, citeam scenariul, discutam. Se topeau rolurile și ierarhiile în echipă, exista loc de propuneri și inițiative de la toată lumea. Și ăsta a fost un climat foarte bun de învățare.
Deși nu au ieșit cine știe ce filme din perioada aia, am crescut mult împreună.
Ce a urmat
Următorul pas important a fost în vara dintre anul I și anul II, odată cu participarea la Astra Film Festival 2014 (cu documentarul „Emanuel”, r. Ioana Grigore) și la festivalul de arte vizuale Manyfest 2014 (trainer a fost criticul de film Iulia Voicu). Atunci am început să văd filme documentare și să-mi dau seama că documentarul nu e doar ce știu eu de acasă – adică Discovery și National Geographic. Nu știu dacă ce m-a atras a fost legătura mai directă între documentar și realitate, sau mai degrabă faptul că simțeam că documentarul are o libertate stilistică mai mare decât ficțiunea. Sau poate mi se părea că-i mai mult loc de autoreflexivitate în documentar? Nu știu.
Am văzut Chris Marker, am văzut Agnès Varda, mai târziu Jonas Mekas, David Perlov, Naomi Kawase, Kazuo Hara, Errol Morris, Gianfranco Rosi, Jafar Panahi, Frederick Wiseman, Ruth Beckermann, Avi Mograbi.
A-nceput să mă ardă să fac și eu un film al meu. Nu era musai să fie documentar, dar era musai să pun acolo ceea ce mă preocupă pe mine. A fost mai întâi un exercițiu de școală, în anul II, un eseu de ficțiune, dar filmat în regim documentar: „100 de apeluri nepreluate” (lucrând cu aceeași echipă în care făceam filmele Ioanei – și cu toată susținerea și tot ajutorul ei).
100 de apeluri nepreluate
Apoi a urmat „O moarte în familia mea” în care am fost total de capul meu. M-am dus singură acasă ca să filmez. În familia mea totul se schimba foarte repede, bunicii mele i se descoperise o tumoare pe creier destul de avansată, iar eu m-am refugiat în film. Cred că așa am putut să gestionez mai bine toată situația grea, să mă detașez puțin și să îmi pun ordine în minte.
O moarte în familia mea
Îmi amintesc de mine în perioada aia citind „Regarding the Pain of Others” și având discuții lungi la telefon cu Sorin Botoșeneanu (profesor la UNATC, una dintre persoanele care m-au încurajat și susținut cel mai tare) despre etică.
Nu eram sigură că o să iasă un film de-acolo, îmi asumasem că s-ar putea să fie doar procesul meu terapeutic. Totuși m-am înscris cu proiectul în dezvoltare la fARAD Lab, tot la recomandarea lui Sorin Botoșeneanu. Acolo am avut parte de niște întâlniri importante. Trainerii au empatizat cu materialul, m-au încurajat să continui și am păstrat legătura pe termen lung - Dana Bunescu și Mona Nicoară au rămas alături de mine de-a lungul întregului proces de lucru. Și-apoi, spre surprinderea mea, filmul a început să circule.
Ideea documentarului
În timpul lucrului la „O moarte în familia mea”, am început să scotocesc prin arhivele foto-video ale familiei și am redescoperit casetele VHS filmate de tatăl meu când eram mică. N-au intrat decât foarte puțin în montajul final, însă le-am văzut și digitizat integral. Și am rămas cu gândul la ele.
M-au atras mult casetele astea cu amintiri așezate strat peste strat: cu Tom&Jerry tras de la TV intrând din când în când peste nunta alor mei (din vina mea, evident); cu o copilărie luminoasă pe care nu mi-o mai aminteam prea bine; cu tata filmând într-un mod foarte relaxat, spontan, comunicând cu mine de peste cameră; cu mine cerând să mă lase să mă uit și eu prin vizor.
Cel mai mult au rămas cu mine felul în care se construia relația mea cu tata peste camera de filmat și felul în care privea el lumea prin aparat.
Până în momentul ăla eu îmi construisem inconștient o narațiune întreagă în care eram singura artistă în familie, descoperisem și cultivasem totul singură, de la zero, pe munca mea, îmi luasem deciziile singură, înfruntând toate ostilitățile. Și toată povestea asta de autogratulare a început să se clatine când am văzut casetele.
Sigur, filmările astea nu erau complet noi pentru mine. Și nici faptul că tata a făcut stagiul militar la Studioul Cinematografic al Armatei și s-a îndrăgostit de fotografie și cinema. Însă le băgasem bine sub preș în anii în care tata fusese mai mult absent și viața de familie a început să se descompună.
Revizitarea acestor imagini a pornit o serie întreagă de întrebări: de ce fac film? ce legătură are asta cu tata? de ce nu mai filmează tata? ce alte moșteniri de familie, pe care n-am vrut să le văd până acum, lucrează de fapt în mine și mă influențează în ceea ce fac?
Cam de aici a început totul, ca un demers de investigare autobiografică - cine sunt eu și cum am ajuns aici, deghizat într-un exercițiu de metacinema - o discuție despre film prin film.
Procesul
În noiembrie 2017 am decis că vreau să încep proiectul în contextul disertației mele la SNSPA (care a constat în final într-un montaj preliminar al filmului și o lucrare scrisă). Mi-am clarificat un pic motivele și întrebările, apoi l-am sunat pe tata să îl întreb ce părere are. A fost de acord imediat. S-a entuziasmat foarte tare că îl bag în seamă și mi-a zis că are multe să îmi spună.
Asta era cam pe 25 noiembrie.
Pe 23 decembrie m-am dus la Ghizdaru și-am avut prima zi de filmare.
În toată luna asta tata a început să mă tot sune (până atunci nu vorbeam prea des, nu aveam o relație foarte apropiată) - voia să îmi povestească lucruri, avea idei pentru film. Iar eu mă tot panicam. Nu-mi plăcea că se gândește atât de mult la asta pentru că mi se părea că începe să își construiască un personaj, încearcă să se ascundă sub o mască. Cum vrea să arate în film? Ce vrea să spună? În ce direcție vrea să ducă tema?
Mie mi se părea că poate fi sincer doar dacă e spontan. Nimic mai fals.
Am stat împreună vreo două săptămâni. A durat fix o zi să epuizăm subiectul cu care venisem eu de-acasă (pasiunea comună pentru film) și să ajungem la complet altceva: familie, traumă, sănătate psihică.
Tata se pregătise pentru filmare, dar nu în sensul în care mă așteptam eu. Nu se falsifica în fața camerei, nu mințea, nici măcar nu se intimida. Se pregătise fix în același mod în care mă pregătisem și eu: avea niște interese de explorat prin filmul ăsta, avea niște lucruri pe care voia să mi le spună, avea un plan.
Regizoarea s-a panicat, fiica s-a bulversat. Niciuna nu era pregătită pentru asta.
Regizoarea și-a amintit că și-a propus ca filmul să fie o colaborare, să fie un film făcut împreună. Și-atunci dacă-i împreună și dacă ea și-a adus tot bagajul pe masă, el de ce n-ar putea să facă același lucru? S-a agățat de acest gând.
Fiica s-a adăpostit sub convenția de filmare. Dacă doare, atunci poate iese un film bun – dacă e panică, atunci se poate concentra pe deciziile tehnice și artistice – dacă lucrurile o iau razna cu totul, atunci putem să spunem e doar un film.
M-am întors la București cu vreo 10 ore de material filmat (dintre care aproximativ 4 ore jumate sunt dialoguri). La final de martie 2018 am avut primul montaj cap-coadă pe care am început să îl arăt și discut, iar în noiembrie a apărut o variantă mulțumitoare. O lună mai târziu Anamaria Antoci și Anda Ionescu – Tangaj Production s-au alăturat proiectului și de-acolo l-am crescut împreună.
"Noi împotriva noastră" / Still-uri din brut
Modificări semnificative la nivel de montaj nu prea au mai fost din momentul ăla, însă a durat mult să obținem finanțările necesare pentru post-producție, să închidem proiectul și apoi să reușim să îl lansăm.
Cea mai grea parte
Au fost multe momente complicate și la nivel personal și la nivelul procesului de lucru, însă dacă e să numesc un singur lucru, m-aș opri la dilemele etice. Care au revenit în feluri diferite, în momente diferite, de-a lungul întregului demers.
Tata a fost diagnosticat cu schizofrenie, a ales să vorbească despre asta la filmare și împreună am ales ca aceste discuții să intre într-un film pe care să îl arătăm publicului. Între multe alte subiecte și aspecte care apar, sănătatea psihică este o temă centrală în „Noi împotriva noastră”, în forma lui finală.
Acum mă și gândeam că poate dacă aș fi știut de la început că o să ajung să fac un film despre asta, m-aș fi speriat și nu m-aș mai fi apucat.
E delicat să arăți pe ecran o persoană cu un astfel de diagnostic – cum arăți persoana asta? e un personaj credibil? cum faci să îl pui într-o poziție de putere și nu într-una de vulnerabilitate? cum eviți exotizarea? cum vor interacționa prejudecățile pe care le avem despre bolile psihice cu imaginea de pe ecran?
Și-apoi faptul că acest personaj este tatăl meu a adus discuția asta cu totul în interiorul familiei – cum fac să îl protejez și să verific constant că felul în care evoluează lucrurile este complet în acord cu el? cum avem grijă de ceilalți din familie?
În general să lucrezi cu oamenii e complicat, să lucrezi cu material real ridică probleme și cu atât mai mult cu cât e vorba de un subiect așa sensibil, așa important. Cred că e o mare responsabilitate.
Rezolvarea mea a fost să încerc să aduc o perspectivă cât mai nuanțată, în același timp asumând clar poziția din care se vorbește, chestionând-o constant, asumând limitele acestui demers și încurajând dialogul (de asta și încercăm, de câte ori este posibil, să avem alături de noi la proiecții și discuții un psiholog, un psihiatru; tot din același motiv am pornit un proiect paralel co-finanțat de AFCN, „Noi împotriva noastră. Intervenție culturală pentru destigmatizarea bolilor psihice” unde lucrăm într-o echipă interdisciplinară).
Nu cred că un film poate epuiza un subiect, indiferent de cine l-ar face (nici măcar un film științific, făcut de profesioniști nu cred că ne poate spune „Totul despre sănătatea psihică”, sau despre orice alt subiect), dar cred că poate pune o primă cărămidă, cred că poate deschide discuția.
Și acum, văzând toate reacțiile pe care le primesc după proiecții, mai cred că poate să facă un om sau doi sau trei să se simtă mai puțin singuri, mai încurajați, mai înțeleși. Și cred că-i important.
Premiera ”Noi împotriva noastră”. Credit foto: Maria Cîrstea
Ce ai descoperit despre tine realizând acest film
În primul rând contactul cu propria imagine a fost destul de puternic. Credeam despre mine că știu să ascult, că sunt atentă la oamenii din jurul meu, că sunt o persoană empatică și grijulie. În schimb am văzut pe ecran o persoană ignorantă, care nu are răbdare să asculte până la capăt și să înțeleagă, care se aruncă rapid să contrazică doar de dragul contrazicerii, care se închide foarte rapid în capul ei.
Imagine din ”Noi împotriva noastră”
Temele care te preocupă acum
Perioada asta foarte lungă și foarte intensă m-a făcut să mă gândesc mult la muncă. Raportul pe care îl am cu propria muncă, rostul muncii, felul în care funcționează munca în societatea actuală. Și într-un fel cred că în sectoarele astea creative relația e și mai complicată. Devine foarte greu să pui limite între muncă și timp liber, între ce faci pentru tine și ce faci pentru că trebuie sau pentru că simți diverse presiuni.
Eu fac filme că vreau eu. Practic fac voluntariat în filmele mele. Și dacă la început asta părea ceva total deliberat și asumat - asta și pentru că puteam să o fac în ritmul meu, mai ales datorită faptului că încă eram studentă, încă stăteam pe banii alor mei -, acum în schimb începe să arate din ce în ce mai des a autoexploatare. Pe măsură ce lucrurile au avansat, au devenit mai satisfăcătoare, dar și din ce în ce mai solicitante.
Credit foto: Silviu Ghetie
În același timp am un job full time ca să mă pot întreține.
E un slalom complicat și efectul e că uneori nici nu mai apuc să mă bucur nici de munca mea nici de rezultatele ei pentru că sunt pur și simplu prea obosită și agitată.
Și n-am o rezolvare pentru asta.
Aștept cu interes universal basic income și-atunci o să fiu cu adevărat liberă să îmi negociez relația cu munca și să fac artă așa cum vreau :))
Filmul documentar în România
Mi se pare că suntem într-un moment foarte bun apropo ce de filme se fac. În ultimii ani s-au diversificat foarte mult vocile. Au apărut oameni noi, perspective noi, subiecte noi. Simt că a început să se facă un pic de spațiu pentru alte moduri de a face film și pentru alte subiectivități.
Dar cred că e loc încă de și mai multă deschidere. Dacă e să vorbim de filmul documentar, păi acum aproape oricine poate să ia o cameră și să facă un film. Și sunt convinsă că unele dintre filmele astea pot fi super valoroase, pot spune povești la care de exemplu eu din poziția mea de cineastă nu am acces. Dar cu toate astea foarte puține dintre filmele astea chiar sunt finalizate și reușesc să iasă și să ajungă la public. Pentru că nu poate să facă asta chiar oricine de fapt. În primul rând ca să poți face un film trebuie să ai timp și ca să ai timp trebuie să ai bani. Apoi trebuie să te prinzi un pic cum merg lucrurile, să fii parte din mediul ăsta, să cunoști niște oameni, să fii băgăcios sau băgăcioasă, să ai încredere în tine și în proiectul tău, ceea ce în general implică să fi primit niște încurajare în prealabil. E o ecuație complicată. Mi-ar plăcea să fie mai simplu și cred că ar fi posibil. Premisele există.
Și-apoi problema mare pe care o avem cu toții este lipsa de distribuție. Muncim atâta pentru un film, pe timpul nostru și uneori și pe banii noștri, și-apoi ajungem să-l vedem noi cu familia și prietenii. E nevoie de un sistem funcțional de distribuție, mai puțin dependent de festivaluri și alte contexte de „eveniment special”, și mai apropiat în mod direct de oameni. Un sistem care să meargă către oameni, să vină în întâmpinarea lor. Filme românești la tv, în școli, în cinematografe funcționale în mod constant în fiecare oraș din țară.
