Daniel Sandu: Nu am nimic cu filmele care se făceau, doar că cele mai multe dintre ele arătau la fel și mai grav, mă plictiseau teribil. Mi-am dorit să încerc să construiesc o alternativă

Daniel Sandu: Nu am nimic cu filmele care se făceau, doar că cele mai multe dintre ele arătau la fel și mai grav, mă plictiseau teribil. Mi-am dorit să încerc să construiesc o alternativă

Și publicul larg merită filme bune românești, nu doar juriile de festival. Regizorul Daniel Sandu nu se ferește să spună asta și să facă filme pentru public. Și-a făcut debutul în lungmetraj cu Un pas în urma serafimilor, a regizat Bani Negri și a colaborat ca scenarist la Hackerville, pentru HBO. Al doilea lungmetraj al lui, Tata mută munții, poate fi văzut în cinematografe. Filmul e bazat pe evenimente reale, care s-au întâmplat în România în 2008, dar ideea unui astfel de film i-a venit în 2013, plictisit de peisajul cinematografic autohton. Și-a dorit să încerce să construiască o alternativă.

Voia o poveste cu eroi, eroi reali, și așa a început să se documenteze și să scrie Tata mută munții. Filmările nu au fost tocmai ușoare, au avut loc iarna, în munții Bucegi, și multe lucruri le-au învățat în timp ce le făceau. Cum ar fi o avalanșă.

Psihic, cea mai copleșitoare parte a fost cea de pregătiri, de casting și de prospecții locații. Fizic, cea mai copleșitoare a fost ultima perioadă de filmare, cea de pe vârful Caraiman, pentru că filmam lucruri care, pentru că nu se mai făcuseră pe la noi, a trebuit să învățăm singuri cum să le facem. Cum ar fi avalanșa, povestestește Daniel Sandu

Ce a ieșit, puteți vedea în cinematografe. Mai jos, puteți citi povestea acestui film, de la procesul de creație, indicații regizorale și scene copleșitoare:

 

Care e primul lucru pe care îl faci când te gândești la un film nou

Îl trec prin mai multe teste. Am niște mecanisme prin care verific dacă povestea la care mă gândesc e suficient de interesantă încât să mi-o asum în aventura construirii unui film. Procesul acesta durează câțiva ani. Odată ce mă decid că acea poveste vreau să devină următorul meu film, încep să mi-o imaginez pusă în practică. Care ar putea fi locațiile, care ar putea fi limbajul de filmare potrivit, care ar putea fi artiștii cu care mi-ar plăcea să lucrez la acel proiect. Și încep să îmi imaginez cum ar arăta filmul din scaunul de spectator și să anticipez ce fel de reacții ar putea avea spectatorii.

 

Temeri & emoții

Temerile sunt legate în special de finanțare, pentru că ideile pe care le am pentru următoarele mele filme forțează limitele bugetelor de film românesc. Emoțiile sunt aceleași, bucuria că încep un proiect nou, că pot să surprind spectatorii cu povești inedite, cu lucruri care nu prea s-au mai făcut pe la noi. Dar și emoții legate de limpezimea gândurilor mele și de starea de spirit necesare pentru a lua cele mai bune decizii în volumul uriaș de alegeri pe care le voi avea de luat în intervale foarte scurte de timp. 

  

Cum s-a schimbat procesul de creație

Se schimbă de la un proiect la altul. Niciun proiect de-al meu nu seamănă cu cel anterior. Caut noi provocări și nu neapărat legate de spectaculozitate vizuală. Ci caut să experimentez, să testez teorii, preconcepții despre cinematografie. Îmi schimb viziunea și abordarea regizorală de la un proiect la altul, nu ar fi exclus ca ultimele mele filme să fie printre cele mai minimaliste filme românești ever. :)) Dar nu este de fapt despre asta, ci este despre a servi povestea în cel mai bun mod.

 

Tata mută munții

Filmul e bazat pe intâmplări adevărate care au avut loc la noi în țară prin 2008-2009. Dar nu atunci mi-a venit ideea de film. Ci în 2013 când eram plictisit de peisajul cinematografic autohton. Adică, nu am nimic cu filmele care se făceau și se fac în continuare, doar că cele mai multe dintre ele arătau la fel și mai grav, mă plictiseau teribil. Și mi-am dorit ca, dacă am vreodată ocazia, să încerc să construiesc o alternativă. Nu ceva care să contra-atace curentul minimalist, ci ceva care să ofere publicului și un alt tip de abordare.

Și îmi doream să scriu o poveste cu eroi. Una cu eroi reali dacă se poate și de ce nu chiar antieroi. Și am început un proces de căutare de povești. Și am încercat să descifrez ce înseamnă erou și antierou (a nu se confunda cu antagonist) și mi-a plăcut conceptul de om care ajunge un fel de erou împotriva voinței sale, un om care nu și-a propus asta, dar s-a trezit târât într-o situație în care e nevoit să ia decizii grele, pe care mulți dintre ceilalți nu au puterea să le ia, un personaj care să nu fie pozitiv, ci mai degrabă uman, cu calități și defecte. Și mi-am amintit de întâmplarea de cu câțiva ani înainte. Am încept să mă documentez și m-am entuziasmat pentru că era despre o operațiune spectaculoasă dar reală cum rar avem ocazia să auzim pe teritoriul țării noastre. Însă avea un dezavantaj, lipsa finalului, sau a unui happy-end. Și mi-am dat seama că tocmai acest impediment ar putea fi de fapt elementul forte al poveștii, pentru că nu este despre happy-end ci este despre călătorie. Despre călătoria emoțională a acelor oameni care s-au trezit târâți într-o situație în care nimeni nu și-ar dori să se afle. Și am început să scriu. 


De la filmările Tata mută munții

 

 

Cele mai grele filmări 

Am filmat in februarie-martie 2020 în munții Bucegi. De la locații de altitudine joasă precum stațiunea Bușteni, până la locații de altitudine înaltă precum vârful Caraiman și împrejurimi. N-are rost să mă mai laud respectiv plâng de cât de dificil a fost, dar eram entuziasmat de energia profesionistilor din jurul meu care au înțeles nu doar povestea ci și demersul nostru pentru a crea ceva diferit și au contribuit cu un efort uriaș pentru a face lucrurile să se întâmple.

Psihic, cea mai copleșitoare parte a fost cea de pregătiri, de casting și de prospecții locații. Fizic, cea mai copleșitoare a fost ultima perioadă de filmare, cea de pe vârful Caraiman, pentru că filmam lucruri care, pentru că nu se mai făcuseră pe la noi, a trebuit să învățăm singuri cum să le facem. Cum ar fi avalanșa. 

 

Cele mai importante indicații pe care le-ai dat actorilor 

E vital ca ei să învețe textul dar să și poată fi capabili să îl reînvețe dacă îl vom schimba pe set. Însă odată ce acest prag este depășit, le induc o stare de bine, de bucuria că ne aflăm acolo și facem ceea ce ne place. Le spun să “cânte jazz”. Pentru că ei simt presiunea responsabilității întregului proiect și presiunea privirilor celor din jur iar asta uneori îi face riigizi. Ori eu le demontez starea asta și creem împreună o atmosferă plăcută, ne simțim bine, testăm chestii noi, greșim împreună, ne corectăm și explorăm până găsim împreună soluția cea mai bună pentru fiecare scenă. 

 

 

Ce trebuie să știe oamenii despre filmul acesta

Oamenii nu “trebuie” să știe ceva anume. Oamenii au opțiunea să afle că, în ciuda insistenței cu care mulți autori de film românesc continuă să meargă pe rețeta de film festivalier acuzând în același timp de “rețete comerciale” pe cei care încearcă alternative, vor continua să existe și să lupte și oameni care caută o schimbare, care caută să ofere ceva și publicului larg, nu doar juriilor de festival. În cazul de față, ceva comparabil cu filmele străine pe care le admirăm și la care visăm.

Și nu e vorba doar de filmul meu aici pentru că mai sunt și alți colegi de ai mei care încearcă lucruri noi, dar cu siguranță e vorba de acest curent nou care își propune să exploreze și alte feluri de a povesti și să testeze ce (mai) înseamnă o experiență cinematografică în zilele actuale și viitoare. 

 

Ce simți când termini un film

Simt o bucurie că ceva la care am visat și de care chiar eu aveam îndoieli că se va putea realiza la noi apare pe ecranele cât mai mari. Simt o emoție uriașă când văd reacțiile spectatorilor în săli sau liniștea de mormânt a sute de oameni care stau nemișcați și privesc ecranul. Și recunosc, uneori simt și o satisfacție de genul “I told you so”.

Am timp și nu prea. Adică timpul care îmi apare la dispoziție, îl utilizez pentru a lucra la viitoarele mele proiecte care, la fel ca primele, necesită ani de gândire și pregătire. Dar printre ele îmi fac timp să mă și distrez, nu sunt workaholic, ci dimpotrivă. Le îmbin cumva, distracția cu munca și în felul ăsta simt că anii care trec lucrând la un proiect, nu sunt doar ani de muncă, ci ani de viață. 

 

La ce lucrezi acum

Cum arată iPhone 13? Dar 14? Nu știm până în ziua lansării lor. La fel și cu proiectele mele. Evit să vorbesc despre viitoarele mele proiecte mai ales atunci când vorbim despre actualul meu proiect proaspăt lansat. Prefer să ne bucurăm de prezent, de un film la care am muncit toată echipa ani de zile și din respect pentru munca depusă să nu sărim în doar câteva rânduri la viitorul proiect.

Despre planuri pot spune doar că ele există, că în laboratorul meu se lucrează la chestii noi. Dacă timpul și bugetele ne vor permite să le și aducem la viață cândva atunci vom vorbi în viitor și despre ele. Iar dacă nu vom reuși, atunci nu vom vorbi de ele niciodată. :)

Aboneaza-te la newsletterul IQads cu cele mai importante articole despre comunicare, marketing si alte domenii creative:
Info


Oameni

Subiecte

Sectiune



Branded


Related