[Editor's Cut] Ana Branea: Prima oară am montat imagini filmate cu telefonul mobil în liceu

A început cu filmări cu telefonul mobil în perioada liceului, la facultate l-a făcut pe Brad Pitt să vorbească cu el însuși, doar că din filme diferite, iar unul din filmele la care a lucrat recent este Colectiv. Între timp, Ana Branea a ajuns să coordoneze departamentul Multimedia de la UNATC, unde a lăsat chiar și niște restanțieri. Crede că pentru a înțelege mai bine lumea din jur, ar fi nevoie de cât mai multă educație vizuală, pentru a evita plasa fake news-urilor în care o muzică dramatică suprapusă pe niște imagini puternice pot influența instant un public neavizat. 

Oamenii pot fi foarte ușor dezinformați prin fake news-urile care circulă în media. Deseori se montează imagini puternice, din surse sau chiar evenimente diferite, împreună cu o muzică dramatică care nu fac altceva decât să creeze tensiune și emoție. Oamenii pică în plasă pentru că noi toți judecăm lucrurile emoțional, nu rațional, spune Ana

Printre proiectele recente ale Anei se numără și cele din zona de artă video, unde a lucrat în premieră cu doi artiști vizuali americani stabiliți la Berlin. A montat, regizat și produs o mini trilogie pandemică cu artista Ana Prvacki și a colaborat cu artistul Sam Durant pentru lucrarea video Synecdoche 2020 expusă la galeria Blum&Poe din Los Angeles.

Începutul

Prima oară am montat imagini filmate cu telefonul mobil în liceu. Avem un model de telefon cu care puteai să pui pauză la filmare și apoi să continui cu alt cadru și se făcea o lipitură în interiorul aceluiași clip video. Îmi plăcea la nebunie să fac tăieturi “magice” în stilul Méliès cu care impresionam colegii.

După ce am intrat la facultate, în primul semestru am montat un dialog între Brad Pitt din Fightclub și Brad Pitt din Șapte ani în Tibet. Cei doi discutau ca și cum așa a fost gândită secvența de către regizor. Atunci am înțeles ce putere poate să aibă montajul.

Ce nu știu oamenii despre montaj

Oamenii pot fi foarte ușor dezinformați prin fake news-urile care circulă în media. Deseori se montează imagini puternice, din surse sau chiar evenimente diferite, împreună cu o muzică dramatică care nu fac altceva decât să creeze tensiune și emoție. Oamenii pică în plasă pentru că noi toți judecăm lucrurile emoțional, nu rațional. Pe de altă parte, oamenii încep să știe din ce în ce mai multe despre montaj. Dacă te uiți la clipuri de pe Youtube sau Tik Tok, se observă că noile generații stăpânesc mult mai bine comunicarea prin imagini mișcate. Cred că societatea are mare nevoie de educație vizuală, ca să înțelegem cu toții mai bine lumea în care trăim.

Cât de mult durează de obicei montajul unui film

Depinde de film. Filmul de ficțiune urmărește o poveste prestabilită și de aceea producția alocă în medie cam 3-6 luni de zile pentru montajul unui lung metraj. La documentar însă e cu totul altă treabă. Dacă e filmat în stil observațional se adună zeci de ore care trebuie vizionate, selectate și montate. În documentarul observațional ai nevoie de timp –săptămâni sau luni sau chiar ani de filmare, astfel încât personajele să nu mai simță prezenta camerei și să se poarte natural în momente vulnerabile. Și tot acest timp se oglindește și la montaj. De exemplu, dacă facem un calcul la un proiect cu aproximativ 100 de ore de brut ai nevoie de 2 luni doar ca să vezi brutul de 2 ori și să-l selectezi. Apoi faci o schiță a structurii pe hârtie, câte un premontaj la fiecare secvență, un assembly de poveste cu toate aceste premontaje și abia atunci știi că ai ajuns la jumătatea drumului. Am lucrat și cu peste 400 de ore de material brut unde jumătatea drumului la montaj a însemnat un an de zile.

Diferența dintre montajul de film, reclamă și videoclip

Din punctul meu de vedere timpul alocat montajului e singura diferență, pentru că emoție, poveste și ritm sunt bazele montajului în orice tip de proiect audiovizual.

Cum ai învățat să montezi

Montajul se învață ca mersul pe bicicletă, adică prin exercițiu. Fiecare nou proiect înseamnă o nouă lecție. Pentru mine însă cele 4 săptămâni de la Aristoteles Workshop, la care am participat în 2011, au fost o perioadă intensivă în care am simțit că am crescut cel mai mult. Pentru că atunci am înțeles cel mai bine structura în filmul documentar de la tutorele nostru, Rafi Pitts (regizor iranian premiat). Am plecat de la un material în principiu observațional și secvențele deja montate puteau fi amestecate ca un puzzle în structuri diferite, pentru că nu exista o cronologie bătută în cuie. Secvențele erau scrise pe bucăți de hârtie și lipite pe ușă. De asemenea, erau încărcate și în softul de montaj. Și provocarea era să gândim o structură pe hârtie, să o realizăm în digital și s-o vizionăm la montaj. După care dezbăteam împreună cu Rafi și restul echipei ce funcționează mai bine sau mai prost în fiecare versiune. Un exercițiu extrem de obositor dar totodată fascinant pentru că la fiecare vizionare era alt film și înțelegeam concret cum ordinea diferită a secvențelor poate schimba ritmul, povestea și emoția unui film.

Cum te-ai adaptat la noile tipuri de video content

Admir în secret creatorii de noi tipuri de video content și mă bucur că s-a democratizat această zonă. Personal, mă bucur că cei mai mulți se distrează și creează clipuri pentru Youtube sau Tik Tok și că astfel se autoeducă în comunicarea vizuală.

Reguli

Nu știu dacă există reguli, cred că mai degrabă le-aș numi metode de lucru, pe care fiecare și le dezvoltă în timp în funcție de experiența acumulată cu fiecare proiect.

Pentru mine, una din metode pe care o respect la montaj când încep un proiect, este să montez mai întâi secvențele care mă inspiră cel mai mult. Că mi s-a întâmplat să fiu în situația “hai să vedem cum începe filmul”, precum imaginea clasică cu scriitorul care se află în fața unei coli albe de hârtie și nu știe de unde să înceapă. Ori, în prima zi de montaj nu trebuie să te apuci neapărat de începutul filmului, mai ales dacă nici nu te simți atras de el. Poți începe cu orice secvență care te-a inspirat, ți-a transmis o anumită emoție sau energie. Așa că metoda asta e acum lege la mine.

Proiecte recente 

Anul trecut am început un proiect foarte dificil care continuă și anul acesta și care va continua mult timp de acum încolo. Am coordonat pe montaj, alături de colegul și monteurul Ștefan Pârlog, studenții de la anul I ai departamentului Multimedia de la Unatc. 16 la număr. Am încercat să-i cunoaștem pe toți și să-i fascinăm cum am știut noi mai bine ca să-i facem dependenți de film și de montaj. Și totul în pandemie. Deci da, a fost un an universitar dificil, cu multe întâlniri virtuale în semestrul I, apoi mai mult fizice în semestrul al II-lea. Dar pe care l-am trecut cu brio, dovada fiind examenul de final de an. Acest examen e în realitate e un dublu examen – atât pentru studenți cât și pentru profesori, pentru că felul în care ei se prezintă spune multe și despre tine ca profesor.

Cel mai greu pentru a fost organizarea exercițiilor și a filmelor, respectarea deadline-urilor și urmărirea evoluției fiecărui student. Într-un cuvânt partea de post-production management. Dar ne-am ținut bine pe poziții, am avut reguli clare și deadline-uri stricte care au dus la rezultate foarte bune pentru anul I.

Interesant a fost să construim relația cu studenții pentru că respectul reciproc nu se câștigă din apelativele “doamna profesoară” și “domnul student”. Am încercat să fim deschiși, calzi și disponibili pentru orice întrebări sau nelămuriri atât pe partea tehnică cât și pe cea artistică. Dar și fermi pe poziție și cu limite sănătoase, așa că ne lăudăm și cu 5 restanțieri :)

Antrenant a fost să mă implic în proiectele lor de film cu regia și să retrăiesc prin ei propria studenție. Am dat feedback continuu, la școală, pe email, pe classroom și chiar și pe whatsapp. Am ajuns inclusiv ca ei să facă punctual o modificare în montaj filmând ecranul monitorului lor și trimițându-mi-o pe whatsapp, urmând ca eu să le dau feedback instant. A fost intens, dar ne-am distrat.

Pe lângă facultate am lucrat în premieră în zona de artă video cu doi artiști vizuali americani stabiliți la Berlin. Am montat, regizat și produs o mini trilogie pandemică cu artista Ana Prvacki, comisionată de Bienala de la Gwangju din Corea de Sud. De asemenea, am colaborat și cu artistul Sam Durant, pentru lucrarea video Synecdoche 2020 expusă la galeria Blum&Poe din Los Angeles.

Cât poate salva un montaj bun

Depinde de cât de deschis e regizorul să-și modifice filmul. E important să fie flexibil și pe aceeași lungime de undă cu monteurul. Pentru că una e să salvezi filmul la montaj, lucrând doar cu ce ai, și alta e să-l transformi complet, aducând elemente audio-vizuale noi. În schimb de stricat e cel mai simplu.

O să dau un exemplu concret. La filmul documentar “Dil Leyla”, la care am colaborat a 2-a oară cu regizoarea berlineză Asli Özarslan, au existat multe probleme în faza filmării. Protagonista noastră era cea mai tânără primăriță din sud-estul Turciei, o zonă preponderent kurdă. Filmările au fost întrerupte de o stare de asediu, în urma căreia orașul a fost bombardat de Erdogan și numărul morților a fost considerabil. Cu toate astea regizoarea și-a luat inima în dinți și ulterior a mers singură să filmeze restul filmului. Un act de curaj incredibil din punctul meu de vedere. După ce s-a întors, ne-am întâlnit să vizionăm materialul brut filmat de ea. Era prima ei filmare ca DOP și regizoare, deci 2 în 1, și era prima ei filmare cu un black magic, la care mai avea și un microfon extern în grijă. Adică one-woman show! Am vizionat materialul și eu eram terminată, pentru că nu știam cum să reacționez. După ce că ea și-a riscat viața ca să-și termine filmul, cum puteam eu să-i spun acum că materialul nu e grozav?!

A fost extrem de dificil și am încercat să fiu delicată lăudând-o pentru ce a reușit să surprindă și promițându-i că fac tot posibilul să scoatem ce-i mai bun din material. Și, ca să dau un exemplu concret, mă gândesc la o secvență care era filmată mai mult în stil reportaj decât documentar, și pe care am transformat-o complet lăsând imaginile să vorbească de la sine. Mai exact, mama protagonistei prezenta la cameră urmele de gloanțe lăsate în pereții din casă după starea de asediu. Un moment puternic în sine, dar stricat de mama care fie se bălbăia, fie râdea și nu părea deloc emoționată. Și “salvarea” acestei secvențe a venit printr-un montaj în care mama nu spune niciun cuvânt, ci privește mută găurile din pereți și mângâie zidul casei din când în când. O situație clasică de “less is more”.

Relația cu regizorul și DOP-ul

Eu sunt adepta abordării lui Walter Murch, care nu vrea să participe la filmare ca să nu fie influențat la montaj. Avantajul e că îți păstrezi o privire fresh tocmai ca să te poți încărca doar cu energia din materialul brut, fără să fii influențat de poveștile de pe set. Și asta la documentar e foarte util, pentru că am avut câteva situații în care regizorul sau regizoarea venea cu materialul de la filmare încântat de situația incredibilă surprinsă, și eu care-i explicam ulterior că nu se înțelege mai nimic și că din păcate momentul nu există în materialul brut.

Altfel, monteurul e bine să fie implicat în faza de filmare și să vizioneze materialul pe măsură ce e filmat. Tot la filmul “Dil Leyla” am avut o situație în care am insistat să se filmeze o secvență în familie în care mama povestește că nu e deloc fericită că Leyla a devenit primăriță pentru că poziția asta publică o pune pe ea și pe întreaga familie în pericol. Și secvența s-a dovedit a fi unul din punctele de cotitură a filmului, pentru că în final casa lor e bombardată și Leyla ajunge să se ascundă de autorități.

La montaj e bine să fie cât mai puțini, pentru că în general “câte capete atâtea păreri”. Și dacă te umpli de păreri de la început e foarte greu să-ți mai urmezi instinctul și să descoperi energia cu care rezonezi tu în materialul brut. Așa că din punctul meu de vedere DOP-ul nu are ce căuta la montaj, decât abia când se fac vizionări de feedback. Și cu regizorul sau regizoare depinde foarte mult de relația pe care o ai cu el sau ea. Există regizori/regizoare care vor să controleze totul și doar așa pot lucra la proiecte, ceea ce este în regulă. Și există regizori/regizoare care vor să afle părerea ta despre material și te lasă în pace să vizionezi sau să propui diverse secvențe sau variante de montaj. Și asta e ideal pentru mine, pentru că ai libertatea să cauți soluții creative fără ca cineva să-ți sufle în ceafă.

Cât de mult ajută FX-urile

FX-urile ajută în multe situații, cel mai des poți să scoți ca prin magie elemente vizuale parazite din cadru, care îți distrag atenția de la poveste. De exemplu un boom sau un logo pe care nu le mai vrei în film. La fel se procedează și în cazul SFX-urilor. La primul documentar de lung metraj montat de mine, “Turn off the lights” în regia Ivanei Mladenovic, aveam o secvență în care unul dintre personaje purta un dialog foarte bun cu un alt deținut și în același timp asculta Michael Jackson de pe telefon. Însă orice piesă cu copyright care se aude spontan la filmare, fie ea și de la radio din fundul holului, dacă e recognoscibilă înseamnă că are copyright. Copyright care trebuie plătit. Ori de Michael Jackson nu te poți atinge. Și a fost un chin pentru sound designer să înlocuiască fiecare bucățică de muzică din piesa lui Michael și să umble la anumite frecvențe ca să nu mai fie recognoscibilă piesa și să putem păstra secvența în film.

Un exemplu de montaj recent care te-a impresionat 

Când spui montaj eu mă gândesc mai întâi la structură și la felul în care mi se dezvăluie povestea. Pentru mine montajul înseamnă arhitectură și fiecare secvență o cere pe următoarea astfel încât filmul curge logic, fără niciun efort. Asta înseamnă un montaj bun pentru mine. Și asta am desprins cel mai bine lucrând la filme documentare, unde structura filmul e extrem de maleabilă și aportul monteurului e net superior față de filmul de ficțiune. Chiar dacă nu e un film recent, pe mine m-a fascinat felul în care e construit “The Act of Killing” a lui Joshua Oppenheimer. Mi se pare fascinant cum a combinat material observațional cu material suprarealist cu material de arhivă cu material de “making of” cu material cu interviuri ale protagoniștilor cu material cu interveții ale regizorului. E o structură nemaipomenită care funcționează atât artistic cât și dramatugric impecabil. Chapeau!