[Obsesii part-time] Cristiana Belodan: Marea mea pasiune pentru scris s-a transformat recent într-o primă carte publicată. O cărticică test

Cristiana Belodan și-a dat seama din școala generală de pasiunea ei pentru cuvinte. S-a aruncat în lumea publicității imediat după facultate, fără să știe exact ce presupune ea. Acum, după 15 ani de lucrat în industrie, încă se simte norocoasă că a descoperit advertising-ul.

“M-am redescoperit copil la capătul cărții. M-am regăsit alergând, desculță și pârlită de soarele oltenesc, prin colbul ce mi-a însoțit mereu drumurile, indiferent cât de sus m-au purtat gîndurile și cât de departe m-au dus picioarele.”

Și-a exersat skill-urile de copywriting prin fiecare proiect la care lua parte, iar în primii ani de publicitate a dedicat un spațiu întreg scrisului: blogul destindevrabie.

În răgazul oferit de pandemie a apucat să scrie așa cum i-a sugerat cineva drag: “încearcă să scrii așa cum vorbești, pune în scris stilul hâtru oltenesc pe care îl folosești când ne spui nouă, povestioarele copilăriei tale”. Așa s-a născut Dilibau, o carte care stârnește în cititori nostalgia copilăriei. Despre cum a ajuns la scris și cum s-a simțit publicarea primei ei cărți ne-a povestit Cristiana în materialul următor.

Începutul în publicitate

Din școala generală am știut că vreau să urmez drumul literelor. Mi-am dat seama ce vreau pornind de la ce știam sigur că nu îmi place: cifre, radicali, formule la chimie, teorii la fizică și multe durerile de cap conexe. Am urmat Filologia în liceu. Apoi Relații Publice – Comunicare la Facultatea de Jurnalism ”Lucian Blaga” din Sibiu.

Treaba serioasă a început cu job-ul de Account Executive. Pentru care am aplicat fără să știu prea bine ce înseamnă sau ce aveam de făcut. Știam însă foarte clar un lucru: că îmi doream să fiu parte din lumea flamboaiantă a publicității, așa cum o vedeam eu, în august 2006, proaspăt angajată în Proximity Bucharest (parte din grupul BBDO).

Când am intrat în advertising simțeam că l-am prins pe Dumnezeu de-o aripă. Încă mai cred asta, după atâția ani. Suntem o industrie de norocoși puțin conștienți de asta.

Pasiunea pentru scris

Scriu cu ardoare de când am învățat să țin stiloul. Am început cu versuri scurte, rime copilărești. Am continuat cu povești de dragoste adolescentine în liceu și facultate. După care am dat o formă mai organizată cugetărilor mele literare, în primii ani de publicitate, când mi-am făcut blog. Se numea destindevrabie și a rămas, peste zeci de ani, un simbol al existenței mele cu care mă identific și în care mă regăsesc.

 Și-a exersat skill-urile de copywriting în fiecare proiect în care lucre. Așa a reușit să aprofundeze pasiunea pentru scris, concretizată prin blogul destindevrabie creat în primii ani de publicitate. În răgazul oferit de pandemie. 

Lectii

Cea mai bună lecție a fost să exersez zi de zi copywriting-ul pe toate proiectele pentru care am lucrat. Eram genul de Client Service care venea cu propuneri de headline-uri, idei de naming sau slogan. Și am avut mereu noroc de colegi din creație deschiși la propuneri din alte departamente. :)

De luat lecții de scris sau de făcut cursuri by the book nu m-am apucat. Pentru prima mea carte am primit însă de la cineva drag un sfat excelent: “încearcă să scrii așa cum vorbești, pune în scris stilul hâtru oltenesc pe care îl folosești când ne spui nouă, la terasă, povestioarele copilăriei tale”. Și am ascultat.

De fapt cred că asta e cea mai importantă lecție a vieții mele de până acum: dacă vrei să ai ce scrie, ascultă. Știți vorba aia: dacă vrei să auzi ce știi, vorbește. Dacă vrei să auzi ceva nou, taci și ascultă de la alții.

Dilibau

Marea mea pasiune pentru scris s-a transformat recent într-o primă carte publicată. O cărticică test. Căci dacă am învățat ceva, în 15 ani de publicitate, e importanța pre-testării unui produs înainte de marea lansare.

M-a impactat mult experiența publicării, am câștigat încredere prin confirmări.

Sunt extrem de recunoscătoare pentru fiecare gând pe care cititorii lui Dilibau mi l-au transmis, majoritatea regăsindu-se în nostalgia aceleiași copilării.

Și uite așa am hotărât să continui. Voi începe curând lucrul la o a doua carte. La cererea publicului, Dilibau își continuă aventurile.

Credit foto: Teodora Teican (TeoInPixelLand.ro)

De la idee la carte propriu-zisă

De peste zece ani scriu, în minte și pe diverse ciorne, schița primei cărți.

Mi-am dat un deadline, însă. Să nu treacă mai mult de un an de la prima discuție cu editura. Și apoi m-a lovit ”marele noroc” de a sta luni de zile, anul trecut, închisă în casă. Mi-am transformat serile în zile de scris. Și așa am reușit să public Dilibau la mai puțin de un an de la prima întâlnire cu Barna Nemethi și Curtea Veche Publishing.

Cărora le mulțumesc și pe această cale pentru ”cartea verde” acordată cu atâta încredere și generozitate. Deși le-am spus din start că nu scriu o carte despre publicitate. :) 

Credit foto: Teodora Teican (TeoInPixelLand.ro)

Descoperiri & surprize

M-am redescoperit copil la capătul cărții. M-am regăsit alergând, desculță și pârlită de soarele oltenesc, prin colbul ce mi-a însoțit mereu drumurile, indiferent cât de sus m-au purtat gândurile și cât de departe m-au dus picioarele.

Asta e surpriza mea: că scriind îmi retrăiesc, cu o bucurie nouă, viața.

Timp & efort

Am căutat mereu să surprind în cuvinte emoțiile care să-i conecteze pe cei din jurul meu la aceeași stare. E foarte important să te poți racorda la ceilalți, indiferent că dai un mail sau susții o prezentare, în încercarea de a transmite ceva din tine. Nu de a le vinde ceva, căci asta se vede de la o poștă. E ca mirosul de după dentist, se simte fără să mai deschizi gura. 

N-am simțit niciodată că trebuie să mă impart între scris și job. Am momente când mă simt inspirată. Și atunci mă relaxez după muncă scriind. Dar nu simt că mă fură literatura în detrimentul publicității. Poate și pentru că nu am ajuns încă la performanța de a scrie zi de zi. Sunt într-un perpetuu work in progress.

Între hobby-uri și viața profesională

Am un sfat: să învețe să se împartă corect. Când dai totul la job nu mai ai stamină pentru pasiunile din afara lui. Iar când te lași consumat de hobby-uri, nu prea mai ai nici timp, nici chef de viață profesională. La mine a funcționat disciplina...după primii 37 de ani de muncă.