Uneori subiectele cât se poate de firești trezesc indignare în oameni. Iar soluția către normalizarea lor este să continuăm să vorbim despre ele indiferent de context. De la asta a plecat și Ionuț Iftimiciuc când a ales să monteze textul Monoloagele vaginului la Teatrul În Culise. Pentru că vrut să aducă o viziune proaspătă textului, a împletit seriozitatea subiectelor abordate cu umorul. Lipsa elementelor dramatice fără rost a atras-o și pe actrița Ioana Nichita la text, iar spectacolul devenit un adevăr necesar livrat sincer și firesc.
"E un strop de educație sexuală și în acest text, îți vorbește liber și deschis de experiențele unor femei care de cele mai multe ori au fost cenzurate. Pentru mine, tot ce e natural trebuie să fie exprimat sincer și liber. Spectacolul în sine a fost o provocare pentru mine, am vrut să-mi demonstrez că lumea e deschisă la adevăruri pe care încercăm să le ocolim. Am încercat să evit cât mai mult zona feminista, cred că este suficient de feminist textul în sine."
Alături de restul distribuției din care fac parte Grațiela Popa și Cristina Munteanu, au creat un spectacol ca o lecție neconvențională de educație sexuală. În fața mărturisirilor de pe scenă, spectatorul e invitat să își pună întrebări și să caute răspunsuri. Ca să aflăm ce a însemnat lucrul la spectacol și care mai e rolul teatrului în 2021, am povestit cu Ionuț și Ioana în următorul interviu.
Despre tine
Ionuț: Mă numesc Ionuț Iftimiciuc, am 37 de ani, născut în Iași, locuiesc în București din 2009. Am terminat Actorie la UNATC, promoția 2012. Da, deci nu sunt regizor de meserie, ci actor! Acu’ ceva ani am avut ocazia să fiu regizor/trainer la TeenMedia Academy (școală de teatru pentru amatori), care funcționează tot în incinta Teatrului În Culise. După mai multe experimente, să le spunem îndrăznețe, pe care le-am făcut cu amatori, mi-am dat seama că sunt un bun observator și pot să ghidez oamenii pentru a transforma textul în spectacol. Apoi, Cristian Bajora, directorul și fondatorul Teatrului În Culise, mi-a propus această idee, să lucrez cu profesioniști. Am zis că nu o să ratez această șansă, indiferent de ce-o să iasă. Și uite așa, m-am văzut pus în situația în care trebuie să fiu regizor. Trebuie să mărturisesc că m-a speriat foarte tare ideea la inceput, pentru că mă aventuram într-o zonă nouă, unde eu trebuia să fiu “dirijorul”. Acum mă bucur foarte mult că am acceptat provocarea, a ieșit un spectacol de care sunt mândru și sper să fie văzut de cât mai mulți spectatori. Iar călătoria aceasta cu regia continuă și în viitor.
Ioana: Primul meu contact cu actoria a fost în clasa a V-a când am jucat într-o scenetă în limba engleză la o serbare de Crăciun. Țin minte şi acum că am dat un fel de casting pentru acel rol. Ştiu că la serbare mama unei colege a fost impresionată de mine şi mi-a sugerat să merg la o şcoala de actorie pentru adolescenți unde era înscrisă şi fiica ei, la Midacris. M-am dus şi aşa a început să se dezvolte pasiunea mea pentru teatru. Apoi am ajuns la liceu unde am făcut parte din trupa de teatru şi acolo mi-am confirmat că acesta este drumul pe care vreau să îl urmez. În mintea mea nu a existat nicio altă opțiune. În continuare, chiar dacă am și perioade mai grele, nu apare gândul de a mă reorienta. Am absolvit licența în 2016 la clasa domnului profesor Adrian Titieni și ulterior masterul în 2018, ambele la UNATC.
Proiecte actuale
Ionuț: Momentan lucrez la două proiecte în calitate de actor. Pentru următoarea stagiune pregătim: ”Chelnerul mut” de Harold Pinter (în regia lui Alex Vlad) și ”Ritualuri de reîntoarcere” de Ștefan Caraman (în regia lui Cristian Bajora). Ambele vor face parte din stagiunea din această toamnă a Teatrului În Culise. Pe zona de regie, următorul meu proiect va fi pe un text al unui dramaturg francez, tot la În Culise, evident!!! Sunt abia în stadiul în care îmi construiesc distribuția, iar în august voi începe lucrul propriu-zis la spectacol.
Ioana: Pe lângă spectacolul Monoloagele vaginului mai fac parte din distribuția a două producții ale Teatrului În Culise, anume Aeroport, de Ştefan Caraman și The Blue Room, de David Hare, ambele în regia lui Cristian Bajora. În prezent lucrez la un spectacol de teatru tv pe care la final ne-am dori să îl “urcăm” şi pe scenă, iar în teatru proiectele viitoare sunt încă la nivel de discuții, deci nu pot să spun nimic clar.
Teatrul In Culise
Ionuț: Teatrul În Culise e povestea unui vis. S-a născut în 2011 la inițiativa lui Cristian Bajora și a unui grup de tineri actori, care făceau teatru de pe vremea în care erau în liceu. Încă de la început, acest grup artistic și-a propus să vină aproape de public cu spectacole care abordează subiecte actuale, îndrăznețe, tabu - genul acela de spectacole la care să râzi cu poftă, în care să crezi și să te regăsești. Suntem o instituție artistică alternativă, situați între ”underground” și ”comercial” și avem în spate o mică armată de actori, regizori, teatrologi, tehnicieni, spectatori şi oameni care iubesc teatrul și actoria. Suntem furnizori de distracție şi bucurie, o echipă de visători neîmblânziți de sistem, care-şi doresc să-ți arate că teatrul poate fi viu şi adevărat şi că rămâne acel tip de entertainment care merită timpul tău. În Culise există în primul rând prin spectacolele sale, iar acest lucru este posibil datorită entuziasmului acestei echipe. Prin toate spectacolele propuse, încercăm să plasăm arta într-un mediu relaxat și accesibil, prin care să atragem și publicul mai îndepăratat de cultură.
Iar eu am ajuns la În Culise la începutul lui 2012, când încă eram student și de atunci facem tot felul de “nebunii” împreună. Pot spune că este locul unde eu m-am maturizat, unde am învățat să joc la săli pline, dar și la 5 oameni, unde m-am descoperit ca om, unde am experimentat cam tot ce mi-a trecut prin cap în materie de actorie. Ca să fiu sincer, pentru mine a fost ca o a doua școală, iar acum aici mă simt ca acasă.
Ioana: Consolarea mea când nu luam un casting sau un concurs de angajare era de obicei ”Măcar m-au văzut. Poate mă vor lua în alt proiect”. Așa am ajuns la Teatrul În Culise, în urma unui casting pe care nu l-am luat: m-au ținut minte, m-au sunat după un an, am lucrat la un scurtmetraj împreună, iar ulterior am ”dezvoltat relația” în teatru.
Monoloagele vaginului
Ionuț: Inițial am lucrat textul acesta cu amatori și, surprinzător, a ieșit suficient de bine încât să vrem să îl montăm și cu actori profesioniști. Am ales textul pentru că mai văzusem până atunci două montări și mi s-a părut că au fost abordate într-o manieră foarte dramatică, aș îndrăzni să spun chiar tragica! Nu zic că poveștile nu sunt așa, dar pentru că umorul are rădăcini tragice, eu am pus textul în scenă într-o viziune mai ușor de digerat pentru public. Am observat, în timp, că spectacolele care abordează astfel de subiecte stârnesc în oameni crispare și tocmai de aceea am încercat să extrag umorul din textul acesta. Și credeți-mă, chiar există! Bineînțeles, păstrând seriozitatea și profunzimea poveștilor. Cred că trecem printr-o perioadă în care este necesară o abordare cât mai lejeră a subiectelor de acest gen, care până la urmă fac parte din realitatea în care trăim.
Cred că era nevoie de un astfel de spectacol, care pune pe masă un subiect intim din lumea unor femei care n-au avut voie să se exprime liber. E un strop de educație sexuală și în acest text, îți vorbește liber și deschis de experiențele unor femei care de cele mai multe ori au fost cenzurate. Pentru mine, tot ce e natural trebuie să fie exprimat sincer și liber. Spectacolul în sine a fost o provocare pentru mine, am vrut să-mi demonstrez că lumea e deschisă la adevăruri pe care încercăm să le ocolim. Am încercat să evit cât mai mult zona feminista, cred că este suficient de feminist textul în sine. Dar e un spectacol care spune un adevăr necesar.
Ioana: Primul meu contact cu acest text a fost la spectacolul de final al cursanților de la Teen Media Academy (școală de actorie pentru amatori) în cadrul show-lui “Vreau să fiu actor”. Aflasem că Ionuț vrea să monteze acest text și automat au apărut în mine niște semne de întrebare. Auzisem cu ani în urmă de piesa “Monoloagele Vaginului”, dar nu a apărut în mine nici curiozitatea de a citi textul, nici de a vedea vreo montare. Cred că îmi imaginam un spectacol cu femei care se lamentează, își plâng de milă și se duc într-o extremă feministă. Și la o primă lectură, textul chiar te poate induce în eroare în acest sens. Ceea ce am văzut în schimb a fost un spectacol plin de umor, de duioșie și sinceritate. Am râs, m-am emoționat și la final am aplaudat cât de tare am putut. M-am gândit că dacă acest lucru a fost posibil cu amatori, cu actori profesioniști poate să iasă ceva WOW.
Sensibilități & provocări
Ionuț: Consider că este un subiect cât se poate de normal și natural și doar societatea aceasta încă inhibată îl face să pară tabu. Toate poveștile din spectacol ajută să deschidă minți, să ofere și alte perspective asupra experiențelor.
Ioana: Am avut norocul să fiu într-o echipă de oameni deschiși, care vorbeau “aceeași limbă”, deci nu pot să spun că am avut frici sau vreun soi de lipsă de încredere. Noi nu considerăm acest subiect ca fiind unul tabu sau cuvântul “vagin” ca fiind unul greu de rostit, nici în privat, nici pe scenă. Singura teamă pe care am avut-o a fost legată de posibilele reacții ale publicului. Cu toate acestea, gândul meu a fost întotdeauna că cei care vor avea astfel de rețineri nu vor veni la acest spectacol, că trierea o va face titlul.
Cel mai dificil moment
Ionuț: Cel mai dificil moment a fost chiar la prima întâlnire cu distribuția. Îmi era teamă ca actrițele pe care le alesesem nu vor fi pe aceeași lungime de undă cu mine, la fel de deschise și relaxate, dar s-a dovedit că era doar o preconcepție a mea, care a dispărut după primele 10 minute de discuție. După aceea, totul a curs natural, chiar mai bine decât mă așteptam, și am pornit la drum ca o echipă. Am învățat din această experiență că toți avem preconcepții și temeri în viață, dar în compania/contextul potrivit/ă putem scăpa de ele. Trebuie doar să avem curaj. Asta e și povestea spectacolului. Oamenii sunt ”speriați” la început de titlu, dar dacă îndrăznesc să vină își dau seama ca totul a fost doar o preconcepție, o frică.
Ioana: Cred că cea mai grea parte a fost să înțeleg că în acest spectacol nu joc un personaj pur și simplu, ci că reprezint o categorie (femei -30). Este ușor să vorbești tu, despre tine, despre gândurile și ideile tale atunci când ai pur și simplu un rol în sensul clasic al cuvântului, un singur personaj pe care îl studiezi, îl analizezi, îl înveți, ți-l asumi. Dar în momentul în care plaja se extinde, presiunea devine mai mare. Cu toate acestea, a fost o provocare în care abia așteptam să mă arunc, pe care am îmbrățișat-o cu deschidere și entuziasm. Și aș face-o din nou.
Cu ce rămâne spectatorul
Ionut: Mi-aș dori ca oamenii să își pună următoarele întrebări: ”De ce este considerat tabu acest subiect? Este tabu și pentru mine? Pot să empatizez, să învăț ceva și să ma simt bine în același timp?” Pentru că până la urmă de asta venim la teatru. Teatrul trebuie să fie și entertainment. Și ”De ce aveam temeri legate de acest subiect?”
Cred că un astfel de spectacol învață publicul să fie mai deschis, că lucrurile normale, naturale, nu au de ce să devină tabu. Este un spectacol care poate șochează pe moment, dar în cele din urmă, când ieși din sală la final, realizezi că ai avut în față niște oameni care și-au spus poveștile. Dacă ai ieși la o bere cu un prieten apropiat și ti-ar spune o poveste de genul acesta ar fi un lucru normal. Dar oamenii au tendința să ascundă aceste realități. Noi asta am încercat să facem prin acest spectaco: să tranformăm publicul în confidentul nostru, în prietenul nostru. Și să aducem la masă niște adevăruri universal valabile care îți deschid mintea. Cred că am reușit.
Ioana: De ce e ăsta un subiect tabu? De ce lucruri absolut normale și naturale sunt “spuse în șoaptă”? De ce ascundem ce suntem și cine suntem? Îmi doresc ca la finalul spectacolului oamenii să realizeze că acesta nu ar trebui să fie un subiect interzis. Să aibă curajul și deschiderea de a vorbi despre asta. Despre orice. Mi-aș dori să plece din sala de spectacol gândindu-se la ce anume consideră ei subiect tabu și să își răspundă sincer la întrebarea “de ce este așa?”.
Vibe-ul social din teatrul lui 2021
Ionut: Publicul din Romania este foarte pregătit să i se vorbească despre orice. Problema, din punctul meu de vedere este cum faci asta, cum îi vorbești? Nu cred că este pregătit pentru un teatru trist, de-asta cele mai mari vânzări sunt pe comedie. Și așa trecem prin vremuri tulburi. De aceea, cum spuneam și mai sus, am vrut să scot în evidență și partea pozitivă a textului. Eu o numesc ”realitate acceptabilă”. Am întâlnit foarte mulți oameni care mi-au spus că evită spectacolul doar din cauza titlului. Unii, cei mai mulți dintre ei, vin la spectacol pentru că știu textul. Asta mă bucură enorm.
Ioana: Într-adevar se simte acest vibe și probabil e necesar să abordăm și astfel de subiecte, dar din punctul meu de vedere teatrul ar trebui să rămâna ceva pur, un loc în care oamenii vin să se destindă, să simtă, să se emoționeze, să plângă, să râdă, să iasă din cotidianul care îi înconjoară 24/7. Am văzut spectacole dupa texte clasice care aveau referințe politice actuale. Multe. Pe față. Eu nu pentru asta merg la teatru și nu pentru asta mi-am ales această meserie. Nu zic nu, există teatru politic, dar nu mă identific cu el. Cel puțin nu în acest punct al existenței mele. Cât despre rolul teatrului în 2021, cred că este foarte clar: să ne recâștigăm umanitatea, intimitatea. Am trecut și încă mai trecem printr-o perioadă în care ne ascundem emoțiile sub o mască. Până nu demult evitam să ne îmbrățișăm cu cei dragi de teamă să nu îi îmbolnăvim. Poate unii încă mai avem astfel de rețineri. Și toate astea pot aluneca ușor-ușor spre dezumanizare. Din punctul meu de vedere, teatrul este ca o “pastilă” pentru problema asta; îți smulge emoții, te bucură, te face să râzi, să plângi, uneori stârnește revolta și cel mai important te face să simți. Iar eu asta îmi doresc și asta mi-am dorit mereu: să ajung la oameni, la sufletele lor prin poveștile personajelor pe care le interpretez; să le transmit un mesaj, să îi modific, să îi emoționez.
Replica ta preferata
Ionut: Aici probabil va trebui să cenzurați. ”Eu îi zic p***ă” este cea mai sincera replică din spectacol, după părerea mea. Exprimă exact ce se întâmplă cu oamenii. Trăim într-o lume plină de ipocrizie și fals, o lume butaforică. Exprimă exact mesajul spectacolului, în viziunea mea. Avem curajul să zicem asta și ne asumăm în totalitate ceea ce vrem să spunem. Știu că pare dur, dar este realitatea despre care vorbeam, este sinceritatea de genul: ăștia suntem! Hai să nu ne mai ascundem și să nu ne temem de niște cuvinte pentru că până la urmă, totul este doar în mintea noastra. Știu că probabil nu veți putea publica așa ceva, dar am simțit nevoia să fiu sincer!
A doua replică preferată ar fi: ”Dar degeaba, nu am crescut într-o asemenea cultură”. La fel de emblematică, dar tristă, aș putea adauga. Mi se pare foarte trist că ceva sau cineva să iți impună cum trebuie să fii, să te comporti, să exiști. Cred ca asta este cea mai mare problema a umanității în momentul ăsta. Tiparele societății și faptul că nu mai există empatie. Diferit este automat greșit!
Ioana: “Fusta mea scurtă e inițierea, aprecierea, excitația”. Pentru mine replica asta și de fapt întregul monolog vorbește despre tranziția de la fată la femeie, etapa în care mă regasesc și eu. Vorbește despre câștigarea încrederii de sine ca femeie, despre a învăța să te respecți și să impui respect, despre curajul de a fi așa cum ești, fără perdea, despre a spune lucrurilor pe nume, despre feminitate, despre iubire de sine, despre acceptare, despre putere, despre fericire.
