Din copilăria petrecută în România, actrița americană de origine română Elina Löwensohn își amintește de filmele străine pe care le vedea la televizorul alb-negru și de faptul că nu putea mânca oricând banane. În 1980, după ce tatăl ei a murit, a părăsit țara împreună cu mama sa, mutându-se în SUA. Avea 14 ani.
În America a trăit 18 ani și a devenit celebră în filmele lui Hal Hartley: „Simple Men” şi „Amateur”. A mai jucat în „Lista lui Schindler”, de Steven Spielberg, „Basquiat” al lui Julian Schnabel și în „Nadja” regizat de Michael Almereyda. În prezent stă și lucrează în Franța.
„Femei obișnuite/ Simple Women”, debutul în lungmetraj al regizoarei italiene Chiara Malta, co-produs de Ada Solomon, o pune în prim-plan pe Elina Löwensohn într-un personaj fictiv, creat însă cu elemente din viața sa. Cele două artiste se află la a doua colaborare, după scurtmetrajul „L’existence selon Gabriel” din 2015.
Publicul ar putea fi absorbit de fanteziile, visurile unui creator, de luptele pe care le duce pentru a crea, din subconștient, o operă de artă, de provocările înfruntate de-a lungul drumului, de victoria de la final, și de linia fină dintre realitate și ficțiune. Se va bucura de umor și de povestea prieteniei dintre o actriță și un regizor, dar în cea mai mare parte se vor arunca în oceanul a ceea ce înseamnă ”a crea”.
Lungmetrajul „Femei obișnuite/ Simple Women” a avut premiera modială în 2019, iar acum rulează în cinematografe și la noi. Mai departe, vorbim cu actrița Elina Löwensohn despre film și artă în vremuri pandemice, cu amintiri din copilăria petrecută în România comunistă.
Colaborarea cu Chiara Malta pentru “Femei obişnuite”
Eu și Chiara ne-am întâlnit cu mulți ani în urmă, prin soțul ei, Sebastien Laudenbach, pentru care am făcut voce în filmele sale de animație. Chiara îmi cunoștea bine munca din ceea ce lucrasem cu Hal Hartley. Și-a dorit să scrie acest film pornind de la povestea mea, cu începutul meu în cinematografie datorită lui Hal Hartley, care să conțină și aspecte ale originilor mele românești. Pentru mine, însă, subiectul principal al filmului este călătoria și lupta regizorului care încearcă să-și realizeze filmul, opera de artă. Cred că tot acest demers a început cu aproximativ 4 ani înainte de filmarea propriu-zisă, a fost o perioadă lungă de creație pentru Chiara, așa că nu îmi amintesc exact cât a durat cu totul să facem filmul.
Au existat mai mulți pași către realizarea efectivă a filmului, Chiara a fost invitată la Villa de Medicis din Roma, cu un grant, și acolo a finalizat scrierea scenariului. După aceea, producători, din Italia și din România au căutat și au găsit finanțarea necesară. Filmul a fost realizat în 19 zile, ceea ce a fost un timp foarte scurt pentru tot ce trebuia făcut între Roma și București, dar Chiarei i-a ieșit de minune toată treaba.
Un personaj fictiv vs adevărata Elina Löwensohn
Pentru mine, personajul este fictiv. Există, însă, elemente în film care provin din viața mea reală:
Mama mea dansatoare de balet. Tatăl meu care a lucrat în guvern, dar nu ca ofițer. Pachetul de carne dat țiganului provine dintr-o poveste despre cum obișnuiam să cumpărăm carne pe piața neagră, iar un bărbat venea la noi acasă cu o pungă de piele din care scotea carnea.
Viitorul care se prevedea în cafele și cărți.
Povestea căpșunilor din pădure. Casa mea de pe Strada Mintuleasa.
Dar personajul Elinei din film este destul de diferit de Elina în viața reală. Aceasta este părerea mea.
Provocările rolului
Provocarea a fost pentru mine cum să creez și să aduc la viață acest personaj scris care a avut numele meu, începuturile mele în cinematografie cu Hal Hartley și toate celelalte elemente pe care le-am menționat mai înainte din propria mea viață. Și, totuși, a fost personaj în care nu m-am recunoscut. Cred că acest lucru a fost dificil pentru mine, pentru că eram pierdută într-o zonă dintre cele două personaje. Am încercat să păstrez scenariul ca ancoră, să rămân la imaginația Chiara. În final, simt că a ieșit o combinație stranie și frumoasă între realitate și ficțiune.
De ce să vedem „Femei obișnuite”
Publicul ar putea fi absorbit de fanteziile, imaginația, visurile unui creator, de luptele pe care le duce pentru a crea, din subconștient, o operă de artă, de provocările înfruntate de-a lungul drumului, de victoria de la final, și de linia fină dintre realitate și ficțiune. Se va bucura de umor și de povestea prieteniei dintre o actriță și un regizor (cred că Jasmine Trinca face o treabă fantastică în film), dar în cea mai mare parte se vor arunca în oceanul a ceea ce înseamnă ”a crea”.
Amintiri din copilăria în România
Vacanțele de la Marea Neagră, vacanțele în pădurea Cheia, înghețata din primăvară, banane în timpul iernii și multe filme, filme străine pe care le vedeam la televizorul alb-negru pe care îl aveam acasă. De asemenea, îmi amintesc cum o priveam de pe margine pe mama mea dansând la Opera din București. Umorul, mâncarea și magia lumânărilor în biserici în timpul Paștelui.
Impresia ta despre România acum
România s-a schimbat foarte mult față de cum o știam în copilărie. Nu am petrecut suficient timp în țară pentru a da un răspuns concret la această întrebare. Dar știu că, cel puțin, ființele umane se pot exprima, nu mai sunt puse în închisori pentru opiniile lor, iar bananele pot fi cumpărate oricând și oriunde!
Cinematografia românească
Este uimitoare, pur și simplu uimitoare și sunt atât de mândră că s-au produs atât de multe filme românesatât de mari filme românești care au fost lansate în toată lumea.
Filme și regizori preferați
Cristi Puiu, Radu Jude, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Peter Netzer, Pintilie, Marian Crisan.
Moartea Domnului Lăzărescu, Cea mai fericită fată din lume, Morgen, Pozitia Copilului, 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile.
Arta în timpul pandemiei
Cred că în orice moment, artiștii trebuie să-și găsească continuu puterea și credința în posibilitatea de a crea ... pentru că este întotdeauna dificil. Sunt mereu momente grele. Dacă artiștii nu creează, ar muri. Nu consider că actorii sunt „artiști”. Aici vorbesc despre autorii / regizorii care trebuie să găsească bani pentru a-și putea face munca. Sau despre artiștii vizuali care trebuie să găsească o modalitate de a-și arăta munca publicului. Dacă nevoia de a crea nu este una vital, acel artist va renunța în momente grele sau mai puțin grele.
Proiectele tale viitoare
După Blue / Dirty Paradise de Bertrand Mandico, al doilea lungmetraj al său va fi proiectat la Locarno în această vară și va ieși în cinematografe în februarie 2022. Eu joc rolul Zorei.
În acest moment lucrez la o serie franceză / germană numită Parlament.
În octombrie încep să filmez în cel de-al treilea lungmetraj al lui Bertrand Mandico, Conan the Barbarian (un Conan cu distribuție feminină).
Anul viitor voi colabora cu Guy Maddin pentru următorul său film.
Mă consider foarte norocoasă.
