[Dans & Energie] Vava Ștefănescu: Mă fascinează coregrafia involuntară a oamenilor care nici nu știu că dansează

Să privim viața ca pe un dans, chiar dacă nu creăm ca un profesionist în această zonă de exprimare artistică. Iar regulile sale nescrise – autenticitatea și adevărul – să le păstrăm cu noi în tot ce facem, nu doar când dansăm. În mișcarea de dans, corpul este liber, nu poate minți, poate doar comunica subtil, aproape de imperceptibil, stări, emoții, trăiri. Poate crea momente absolute de ”aici și acum”, așa zice frumos Vava Ștefănescu. Povestind despre dans, tot ea mai spune că, odată ce a lansat o idee pe scenă, artistul dansator nu o mai poate retrage. În acea formă rămâne ea în ochii, în memoria și în sufletul privitorilor.

"Corpul nu minte și are o infinitate de posibile căi și nuanțe de a comunica. Un lucru alt pe care l-am descoperit este că scena este locul miraculos al libertății absolute. Este singurul loc (special amenajat) unde nu ești pedepsit pentru exagerare, pentru depășirea limitei. Corpul care dansează își pierde limitele și invită privirile (publicului) să-i determine limite noi, în universuri noi".

Vava Ștefănescu este coregraf, dansator, regizor, profesor și manager al Centrului Național al Dansului București, loc pe care îl conduce din 2014. Înainte de a-și exersa creativitatea ca lider de instituție, găsind soluții pentru dezvoltarea artiștilor independenți și a culturii coregrafice românești, a creat aici timp de 8 ani din postura de director artistic.

Vava a început să facă balet la 9 ani, mai precis din 1978, moment în care tatăl său i-a vorbit despre condiția artistului și sacrificiile care vin cu această meserie. În primii săi ani de elevă a Liceului de Coregrafie din București, a descoperit dansul contemporan ca o cale de exprimare a libertății în gândire pe care acesta o oferea artiștilor.

Povestim cu Vava Ștefănescu despre dans, creație și despre cum fiecare dintre spectacolele sale este un alt univers în care ea își caută, prin mișcare, răspunsuri la întrebările ce o frământă.

Drumul către dans

Eram la Școala Sportivă din Buzău, unde a venit o comisie de la Liceul de Coregrafie din București și m-au selectat să vin să dau examen la Liceul de coregrafie „George Enescu” din București, la sfârșitul clasei a 3-a. La 9 ani am avut o discuție serioasă cu tata, în care mi-a spus, și a rămas valabil până azi, despre ce înseamnă să fi artist și câte sacrificii trebuie să faci. Ca să fii bun trebuie să muncești și ca să merite trebuie să fii bun.

Noi dansam cu tata, eu și sora mea. Așa am prins drag de dans, la noi în casă se dansa mult. Fiind un copil cu bună motricitate și cu multă poezie insuflată de mama - pentru că mama avea grijă de dezvoltarea noastră, a imaginației și a poeziei - la trei ani ascultam poezii de Marin Sorescu sau de Nichita Stănescu - cumva lucrurile au venit împreună și am știut că asta vreau să fac, că asta e viața mea.

Practic, cariera mea o datorez părinților mei. Nu doar că ne-au lăsat să facem ce ne doream, dar ne-au format puterea și libertatea de a lua decizii. Sigur, tata mi-a explicat cum o să fie, că viața de artist e de multe ori precară, dar părinții nu ne-au descurajat niciodată, nici pe mine, nici pe sora mea.

Începuturile

La 9 ani am început școala de balet în București, stăteam la internat, iar prin clasa a 8-a și mai cu seamă în liceu, am făcut un shift, am descoperit dansul contemporan. Am început să-mi pun întrebări, să am o judecată asupra a ceea ce fac ; educația pe care o primeai în școala de tip sovietic, de dans clasic, era dirijată puțin altfel, iar în dansul contemporan era o mare libertate, mai ales o mare libertate de gândire.

Prin clasa 10-a am vrut să mă fac istoric de artă și am început să frecventez cursurile de istoria artei la „Nicolae Tonitza” și de la Facultatea de Arte. Aveam deja prieteni de familie sculptori, care într-un fel m-au adoptat în lumea artistică. Deși era înainte de ‘89, am avut altă educație din cauza asta. Întâlnirile acestea mi-au consolidat libertatea de creație și convingerea că trebuie să rămân în domeniul artei. Probabil că tot de acolo vine și tendința să pun în spectacolele mele mai multe medii artistice din afara corpului și a dansului. Practic, parcursul de atunci a fost aproape tot timpul bazat, cu foarte mici excepții, pe căutări în acest raport între ce face corpul, culoarea, sunetul și ce fac ele în conjuncție.

Credit foto: Vlad Bâscă

Primele spectacole de dans care te-au marcat

Primul spectacol de care îmi amintesc a fost Giselle, la Operă, înainte să încep școala de balet. Giselle m-a urmărit până foarte recent și ca structură și ca melodramă. Pe măsură ce am crescut, în anii liceului, au fost spectacolele companiei Contemp, oarecum clandestine la acea vreme, în același sens cum se întâmplase și cu nocturnele de la Țăndărică, de pe Calea Victoriei, realizate de Miriam Răducanu.

Cel care te-a consacrat

Spectacolul care m-a consacrat a fost „Despre tine”. Nu este primul meu spectacol, îl precedau câteva : „Du-te vino” sau spectacolul de diplomă, dar acesta mi-a dat ocazia să testez valorile dramaturgiei coregrafice. Întrebările de la care porneam atunci erau de genul în ce măsură este arta democratică, în ce măsură dramaturgia coregrafică – dacă există – capătă aceeași putere de transmisie ca dramaturgia teatrală sau cea muzicală. Răspunsul s-a configurat de așa manieră că publicul vota la intrarea în sală ordinea scenelor rezultând 24 de variante de spectacol. În „Despre tine” din 1997, discursul coregrafic era strâns legat de fotografie și sunet.

Credit foto: Vlad Bâscă

Dezvoltarea artistică

Faptul că am trăit între artiști a setat în mine un fel de a fi și de a face …multidisciplinar. În orice am făcut, în mai toate spectacolel, atenția mea nu s-a concentrat doar pe dans ci și către alte domenii artistice. Fiecare spectacol la care am lucrat, al meu sau în conjuncție cu alți artiști a fost un alt univers care a răspuns într-un fel sau altul la întrebări pe care mi le puneam, sau deschidea teritorii de cercetare în parcursul procesului de lucru.

Apoi, faptul că am lucrat în teatru mi-a dezvoltat și alte zone: am învățat despre structură, despre construcția de personaj și despre relația între regizor, actori, dansatori.

Dintre spectacolele tale importante

Începând cu anii 2000, am lucrat mult în complicitate artistică cu Mihai Mănițiu. Era un proces reciproc de învățare. Am făcut coregrafia în multe din spectacolele lui, dar am și dansat în multe din ele. Împreună am traversat experiențe memorabile, nu puține la număr, spectacole orfane, cum le zice George Banu; nu le poți cataloga ușor într-o categorie strictă, nici măcar în sertarul teatru-dans. „Uitarea” cu Sylvain Groud, „O vară fierbinte pe Iza”, după un scenariu original cu Grupul Iza, în care axa era energia muzicii, „Julieta” o piesă de teatru- monolog- de Visky Andras - în care am fost mai întâi actriță și secundar dansatoare, Cântarea Cântărilor la Teatrul Maghiar din Cluj, „Odihna” sau „Alcool” - sunt doar câteva dintre peste 40 de spectacole la care am lucrat împreună.

Credit foto: Octav Ganea

Acest spirit al cautării m-a condus și în teatru și în film, m-a făcut să mă implic în multe domenii artistice, m-a făcut să descopăr tot timpul. Am participat, am studiat, am tentat tot felul de forme artistice. Fiecare spectacol o insulă, un univers: After All, Solo on line, Dada Games, Du-te vino, pâna la forme mai „radicale” cum este instalația. Printre primele instalații pe care le-am făcut a fost „Strada 11 iunie 1941”, în 2002. O lucrare care a avut mare succes: a fost invitată în multe contexte interesante, printre care si la Centre National de la Danse Paris, în 2002. Era o coregrafie a obiectelor, o instalație fără performeri. Coregrafia se articula din mișcările obiectelor care erau pe scenă : venilator, mașină fax, cuptor cu microunde, cafeaua care fierbea și dădea în foc, gheață cae se topea… proiecții video coregrafice așezate pe diferite suporturi care deformau imaginea.

Au urmat și alte instalații, dar probabil cea mai radicală formă de spectacol din tot ce am creat este „Cvartet pentru o lavalieră”, o lucrare despre imprevizibilitatea psihologiei omului claustrat, unde cei trei performeri sunt constrânși la spațiul unei cabine, ce seamănă cu o cabină de telefon. (Tata îmi zicea „unde te-au mai chemat cu cușca?”). Cu această instalație performativă am fost în foarte multe formule de festival și evenimente tematice (de ex : zilele Sarah Cane) : în Olanda, Belgia, Italia, de mai multe ori în Franța și în România în foarte multe locuri.

Mi se pare că în ultima vreme sunt mult mai preocupată de formule de spectacol care să fie mai aproape de public, mai în directă legătură cu el. Mă fascinează coregrafia involuntară a oamenilor care nici nu știu că dansează.

Lecțiile dansului

Puterea de a comunica a corpului. Lecția puterii corpului care nu are nevoie de alte accesorii pentru a comunica. Are această natură de a-și crea propriul context fără să aibă nevoie de alte explicații. ”Unde aprind focul e casa mea” este un proverb din Bohemia care vorbește despre natura care nu se alterează, rămâne autonomă deși generează mai departe alte lucruri. Am învățat că dansul are o natură care nu se pierde, nu se deteriorează. În conjuncție cu alte domenii artistice, rămâne autonom. Poate să se topească în cinematografie, muzică, teatru, dar nu își alterează natura.

Credit foto: Vlad Bâscă

Și regulile lui

Regulile pe care le aplici când practici dansul sunt și reguli de viață. Când spun asta mă gândesc la autenticitate, la adevăr; nu poți să minți când dansezi, când esti pe scenă. Corpul nu minte și are o infinitate de posibile căi și nuanțe de a comunica. Comunicarea în dans sau coregrafie este atât de subtilă încât nu poți să minți. În plus nu poți să faci „undo” odată ce ai lansat o idee. Dansul este un moment absolut al lui „acum și și aici”. Un alt lucru pe care l-am descoperit este că scena este locul miraculos al libertății absolute. Este singurul loc (special amenajat) unde nu ești pedepsit pentru exagerare, pentru depășirea limitei. Corpul care dansează își pierde limitele și invită privirile (publicului) să-i determine limite noi, în universuri noi.

Credit foto: Vlad Bâscă

Între creație și managementul unei instituții de dans

Prima experiență de tipul ăsta a fost în 1999-2000, când am creat Centrul Multi Art Dans - MAD, care a funcționat cu succes aproape patru ani, și când a trebuit să îmi împart energia între management și creația artistică. La MAD n-am reușit decât de foarte puține ori să prezint ceva pe scenă. La CNDB am fost mai întâi director artistic (din 2006), iar poziția numărul doi în instituție mi-a permis să lucrez artistic, mult. Aveam perioade în care jumătate de zi eram la Cluj și cealaltă jumătate, la București. Acum, ca manager de instituție publică, nu există foarte mult loc de creativitate artistică, dar o mare parte a creativității se duce în găsirea de soluții și în construcția de strategii care poate fi mai satisfăcătoare câteodată. Mi se pare primordial ca asumarea acestei poziții de conducere să creeze contexte pentru ca ideile, dispozitivele și creația artistică să poată avea loc și disponibilitate.

În teatru avem foarte multe exemple de directori care sunt și regizori ori actori. Asta se întâmplă pentru că în teatru calea este bătătorită, infrastructura instituțională are o istorie în spate, este deja construită, iar asta îți dă posibilitatea să îți împarți cele două funcțiuni. În domeniul artei coregrafice, și cu centrul MAD și mai ales cu CNDB, unde sunt manager din 2014, toată calea trebuie inventată, construită. Sarcinile sunt triple pentru că misiunea instituțională este mai largă decât a unui teatru de repertoriu. Trebuie să creezi contexte care să asigure pe de o parte dezvoltarea artiștilor independenți și consolidarea mijloacelor de producție ale acestora și, pe de altă parte, să familiarizezi și să dezvolți cultura coregrafică pe plan național și internațional.

Credit foto: Vlad Bâscă

O privire asupra sectorului de dans contemporan românesc

În ultimii 5 ani se poate observa o clară creștere a inițiativelor. E un fel de dezgheț. Mai mulți artiști au prins aripi și curaj și s-au organizat în asociații, grupuri de lucru. E îmbucurător că au început să iasă din București, din zona care împarte același public, și să deschidă și alte scene. CNDB are misiunea de a-i susține și, de 17 ani de când există, a încercat să creeze, să deschidă porți, să multiplice scenele, să creeze forme de finanțare și susținere, dar fiind singura instituție din țară care se ocupă de domeniul acesta este într-un fel de monolog. Acțiunile pe care le face nu pot fi unilaterale. De aceea, relația cu acești artiști, este extrem de importantă. E îmbucurător că numărul lor crește, încep să fie mult mai vizibili, mai activi. Acum se conturează un dialog.

În schimb, finanțările pentru dansul contemporan, dar și pt alte arte în România, sunt foarte puține și fiind atât de puține asta determină peisajul cultural. Oferta culturală pe care artiștii o pot face este deformată de finanțările mici și puține, pe de o parte din cauză că principala sursă este AFCN-ul, care are limită de realizare a proiectelor în luna noiembrie. Toată lumea oferă ce a dezvoltat în cadrul acestor finanțări înainte de raportare, de regulă în luna octombrie ; iar acest fapt creează un dezechilibru față de oferta culturală pe care o ai la începutul anului. Pe de altă parte, oferta este preponderent bucureșteană și nu națională.

La nivel local, în afară de Cluj, eu nu știu primării sau consilii județene sau prefecturi care să acorde finanțări – specializate distict pe dans - prin call-uri de proiecte. Lipsa de cultură a decidenților duce la lipsa de bani în cultură. Neavând cultură la nivel individual, neștiind să trăiești cultura, nu știi să faci designul unor finanțări și așa preferi să dai bani în alte domenii, mai „eficiente”. E ca și cum săpunul nu există. Artiștii sunt fabricanții de săpun dar ei nu pot vinde pentru că oamenii nu știu că săpunul există și atunci nici nu se spală. Din păcate, calitatea traiului pentru români este văduvită de dimensiunea unui trai cultural. Paradigma actuală plasează „cultura” ca ceva care este în afara traiului de zi cu zi, un apendice, un lux, ceva care vine sau este accesat dacă mai rămâne loc, timp, bani…. Din cauza asta oamenii nici nu știu ce li se ia, nici nu știu ce le lipsește, dar știu că le lipsește ceva. Dacă ar avea zece galerii în drum spre serviciu...

Mai e o consecință. Artiștii trăiesc din proiecte și atunci totul se face repede-repede. În ritmul ăsta, lucrurile ajung să fie tratate destul de superficial. Uneori, artiștii sunt depășiți, pentru că trebuie să fugă după proiecte și nu au minimul de confort artistic. Nu prea mai e timp de laborator, de cercetare. La MAD, de exemplu, toată lumea avea cheie de la studio, veneai să lucrezi la orice oră din zi și din noapte, atunci am statuat acest termen de „ confort artistic”. Așa cum e acum, n-ai timp nici de ratare. E o goană în loc să fie o atenție mai profundă. Decidenții au și impresia că e vorba doar de divertisment, dar nu poate în realitate fi doar asta. Este un dialog de idei, de moduri de a transmite, de a genera idei în care se trăiesc.

La CNDB, sunt deja zece ani de când nu am mai putut realiza Selecția de Programe și Proiecte cu un Minister al Cilturii care ne ignoră și consideră că atât este alocat ca subvenție este suficient „să facă și poc”. Prin comparație cu finanțările către alte instituții de spectacol care nu sunt atât de flexibile suntem mult sub-bugetați. Este un minister fără atitudine, fără păreri, care crede că cine supraviețuiește în sistemul ăsta face și cultură. Bineînțeles că se înșeală.

Credit foto: Vlad Bâscă

Din pandemie

Personal, a fost o perioadă de maximă fericire. Am stat în casa părinților mei, unde suntem norocoși să avem o curte mare. Am petrecut cu familia mea un an, în care nu mă vedeam în altă parte. Am citit mult, am lucrat în grădină, a fost ca un an sabatic.

La CNDB, am redus activitatea și ne-am concentrat doar pe lucrurile pe care le avem pornite și a fost cel mai bun lucru care se putea întâmpla. Toate resursele s-au concentrat către Academia de Dans și Performance CNDB, unde s-au pus în lucru 9 producții în regim de laborator. Asta a dat timp fiecărei producții, iar cele trei compartimente ale CNDB au lucrat împreună pentru a face contextul și a aduce toate informațiile în jurul celor 8 producții și 1 film de dans care s-au realizat în 2020.

Perioada de pandemie și nevoia mea de pauză m-au învățat o lecție: să mă întorc mereu la lucrurile care îmi fac plăcere. Printre puținele lucruri pe care le-am acceptat în această perioadă, a fost să dansez la Nocturnele de poezie, organizate de ARCEN. Și tot la invitația lor am participat în proiectul După '90.

Un sumar al proiectelor din aceasta perioadă

Cum ziceam, marea descoperire în pandemie a fost reîntoarcerea la lucrurile care îmi fac plăcere. Am redescoperit spectacolul care m-a consacrat, „Despre tine”. L-am readus „la viață” cu studenți ai academiei CNDB. La 24 de ani distanță de la premiera versiunii originale, transmisia memoriei către ei a fost extrem de interesantă.

Deși spectacolele trebuiesc trăite, l-a începutul pandemiei am decis să montez un film al spectacolului „Val și Cetatea Sufletelor”, spectacol pentru copii pe care l-am realizat și care își avusese premiera cu doar două luni înainte de lockdown (decembrie 2019).

De unde ai accesat inspirația și entuziasmul să creezi

Răspunsul ar fi că insprația și entuziasmul au venit din faptul că am putut să petrec timp cu copilul și cu familia și din contactul / lucrul cu studenții Academiei de Dans și Performance CNDB, care mi-a deschis alte ferestre de căutare, pentru că procesul schimbului dintre mine și ei a fost foarte interesant. Faptul că am luat o pauză a fost extrem de important fiindcă în pauza asta am avut spațiu-timp să și fiu nu numai să fac, în comparație cu logica și viața de dinainte de pandemie în care a face era pe punctul primordial. M-a ajutat foarte mult faptul că am făcut lucruri pe care nu am timp să le fac în mod normal și asta în mod cert a fost o sursă de reenergizare, inspirație și chestionare a ceea ce vreau să fac și ce este important să comunic ca artist.

Artist de dans în România de acum

Statutul precar al dansatorilor și coregrafilor s-a profilat mult mai puternic în perioada pandemiei. Toată lumea e afectată, dar nu în sensul în care ne-am așteptat. Cuplajul se face mai greu, iar panica este invers proporțională cu puterea de acțiune. Inerțial, vrei să te întorci de la starea de dinainte, la goana de a produce ; dar dorința asta de a te întoarce la ce a fost nu ține seamă de lecția pe care am învățat-o, că trebuie să le facem pe rând, una câte una, profund, cu atenție. Că nu e nevoie să faci mult, ci ceea ce trebuie.

Schimbări importante

Există inițiative în care ne punem toate speranțele și ca să revin la unul dintre sloganele CNDB, ”you are the context”, acum mi se pare că sloganul are și mai multă are însemnătate - că fiecare creează contextul și că ne putem baza unii pe alții.

Cu cât ești mai solidar cu atât crește diversitatea creațiilor. Cu cât știm mai mult unii despre alții și ne sprijinim, cu atât mai mult avem puterea să consolidăm o voce și să fim vizibili individual dar împreună.

Ce iei cu tine mai departe

Anul trecut m-am reîntors să predau istoria și teoria dansului pentru masteranzii de la UBB Cluj, ceea ce m-a readus în universul teoriei, al cărților de specialiate, mi-a oferit bucurie unor noi descoperiri. Am traversat citind sau recitind o perioadă care mi-a făcut mare plăcere și care îmi doresc să continue.

După pandemie rămân cu ideea că proiectele care îmi fac plăcere trebuiesc protejate și trebuie să le fac mult mai mult loc în viața mea. Asta îmi aduce o sănătate artistică, fizică și un echilibru al ființei mele, lucru care e valabil nu numai pentru artiști. În plus, am învățat să nu mai deschid șantiere noi până nu finalizez o lucrare, să iau lucrurile pe rând.