[Povesti de fotografi] Cornel Brad: Ca purtător de aparat de fotografiat am învățat răbdarea, am descoperit magia întâmplărilor neprevăzute, petrecute netám-nesám.

A început să fotografieze pe când lucra la o revistă de agricultură și aveau nevoie de poze bune. Și-a cumpărat un aparat performant și a început să facă poze în lanuri. Iar ca povestea să fie rotundă, acum, după mai multe vieți de experiență în fotografie, Cornel Brad s-a întors la agricultură. Fotografiază lanuri și filmează fermieri în cadrul unui proiect care va dura un an și în care încearcă să redea relația fermierilor cu anotimpurile. În majoritatea proiectelor în care se implică, însă, Cornel fotografiază oameni. Pe unii îi întâlnește spre serviciu, pe alții înainte să se căsătorească, prieteni sau străini, portretele lor devin ancore în timp și asta e, de fapt, menirea fotografiei pentru el:

Am făcut fotografii prietenilor la nunți, ale copiilor lor în primele zile de viață sau de școală, momente din viața lor cotidiană. Amprentele importante în sufletele oamenilor ar fi ceea contează pentru mine cel mai mult.

Recent, a publicat o carte cu o serie de portrete, „Oameni.Putere.România.”, prin care a încercat să surprindă ideea de putere, a relației Statului român cu cetățenii săi. Dar indiferent că sunt politicieni, artiști, sportivi, activiști sau oameni obișnuiți, cea mai importantă e încrederea în negocierea creativă.

Vorbim în interviul de mai jos cu Cornel Brad despre viață, fotografie, relația cu timpul, prezentul în care toată lumea face poze, libertate, histrionism, echilibru și fotografia aceea care să schimbe lumea în mai bine sau măcar să pună o emoție bună în oameni. 

Declicul

Am lucrat într-o librărie, probabil cea mai luminată, colorată și, mai ales, bine-aprovizionată-cu-cărți-străine librărie a Bucureștiului de la începutul anilor 90. Eram încă adolescent și mai eram și proaspăt ieșit dintr-un comunism care lăsa rar să se vadă cultura Occidentului decadent. În acel loc am avut ocazia, într-un timp în care fotografii importanți sau fotografiile lor nu erau la o aruncătură de un click distanță de oricine are net, să privesc la imagini care mi-au arătat că lumea este și se poate vedea altfel decât o vedeam cu ochiul liber.

Altfel, nu e nimic special la cazul meu, ca mulți alții, am început să fac fotografii familiei și prietenilor. Recunosc, o importanță specială o acordam prietenelor. Apoi am lucrat la o revistă de agricultură și, când ne-am dorit să punem în ea fotografii mai altfel, mi-am cumpărat un aparat fotografic mai performant. Așa că primele fotografii de-ale mele publicate sunt cu lanuri, iar primele portrete sunt ale unor fermieri. Mi-a plăcut momentul acela, a fost o senzație de căldură, când fotografiile și-au găsit sens imprimate pe o hârtie ce urma să fie citită.

Cum s-a schimbat perspectiva. Rolul tău

Nu am încă habar de vreun rol care să-mi revină. Simt că mai degrabă mă însoțesc de un captator de imagini care mă ajută să înțeleg câteodată pe unde mă aflu în raport cu oamenii, cu lumina și spațiile din jurul meu. La început, aparatul de fotografiat m-a ajutat să mă apropii de oameni necunoscuți, cu oarece intenții sau scopuri nobile pentru ambele părți. Probabil că în jurul acestor oameni sau pofte de imagini, văzând cum dezvolt altfel relații sau măcar începuturi de relații cu oameni, bucurând-mă de ele, am găsit un sens în a mă declara tot mai tare drept fotograf. Pe parcurs, prin fotografie, s-a schimbat și relația mea cu timpul. Ca purtător de aparat de fotografiat am învățat răbdarea, am învățat să aștept și să accept să mi se întâmple sincronicități și suprapuneri de planuri fără să le planific, am descoperit magia întâmplărilor neprevăzute, petrecute netám-nesám.

Cosmopolitan Anxieties. Credit foto: Cornel Brad

Amprenta ta

Eventuala mea amprentă în fotografie ar putea să fie fotografiile pe care niște oameni aleg să le țină la vedere prin spațiile dragi lor. Asta cred că e cea mai importantă sau cea care contează cel mai mult. Sau dacă, din plăcere, se duc să răsfoiască o carte de-ale mele. Am făcut fotografii prietenilor la nunți, ale copiilor lor în primele zile de viață sau de școală, momente din viața lor cotidiană. Amprentele importante în sufletele oamenilor ar fi ceea contează pentru mine cel mai mult.

Eu fac, în special, portrete de oameni, pe unii îi întâlnesc la serviciul lor, pe alții între servicii, pe unii înainte să se căsătorească, pe alții proaspăt divorțați, de exemplu. Fotografia făcută astfel ajunge să ne fie un reper, o ancoră vizuală într-o mare agitată a timpului. Dacă mă uit din unghiul asta, o amprentă ar fi intimitatea.

Cosmopolitan Anxieties. Credit foto: Cornel Brad

Recent, am publicat o carte cu o serie de portrete prin care am încercat să conturez conceptul de putere, al relației Statului român cu cetățenii săi, relevantă sper pentru ultima sută de ani ai țărișoarei noastre. În „Oameni.Putere.România.” există o amprentă de lumină în ochii tuturor celor fotografiați, o lumină directă, una flatantă, dar și aproape chirurgicală.

Expoziția Oameni.Putere.Romania. din Timișoara. Credit foto: Andrei Pandele

Am încercat să nu judec, am în carte oameni care generează reacții luminoase și oameni care atrag controverse și oprobiul public. Tratându-i în mod egal, descriindu-i prin fapte și nu prin impresii, expunându-i pe toți fără să-i judec și fără să mă declar partizan vreunuia, mi-aș dori ca amprenta mea rezultată de aici să aibă forma unui pod. Ar fi un pod cu o deschidere mare, căci mari sunt și distantele dintre noi.

Cred că ar trebui să facem un efort și să ne ascultăm mai mult între noi. Să fim oleacă mai înțelepți. Astfel am evita o mulțime de neînțelegeri și de invitații la războaie mai mari sau mai mici. Am putea evolua mai bine și mai repede ca indivizi, ca societate, zic asta eu, un fotograf... Revenind la ideea de amprenta, ar mai fi și o rezolvare fizică, inspirată dintr-o glumă cu iz profesional în care, la întrebarea „Ce simțiți, maestre, când faceți o fotografie?”,  răspunsul este „O simplă apăsare în vârful degetului arătător”: aș putea pune degetul pe fiecare fotografie tipărită pe care o fac.

Ce simți când privești fotografii mai vechi de-ale tale

Întâi să ne asigurăm că întrebarea nu face trimitere la fotografiile din copilărie, cele tip copil-pe-păturică sau la-doi-ani-cu-mașinuță. Dacă te referi la fotografiile făcute de mine, am fost până recent unul dintr-aceia care își făceau baia zilnică în butoiul cu melancolii, iar fotografiile te aruncă acolo foarte repede. Acum mă bucură din plin toate, fiecare în felul ei are un „ceva”, deși, dacă m-aș duce cu cele mai multe să bat la Poarta Raiului Fotografilor, nu știu dacă m-ar primi cu ele. Chiar așa, ce deschidere ar avea o astfel de poartă? Toată lumea are multe rateuri la începuturi, în faza de învățare, iar fotografiile bune sunt excepții, chiar și atunci când ești deja experimentat.

Interludii. Credi foto: Cornel Brad

Temele care te obsedează

Cumva, toate proiectele-s personale, pentru că nu intru într-un proiect dacă nu conține ceva sau dacă nu ar avea un rezultat interesant pentru mine. Primul proiect major l-am făcut în jurul unor oameni aflați în culisele unui festival internațional de muzică clasică, artiști celebri de altfel. În jur erau armonie, șampanie, mătase și partituri valoroase.

Interludii. Credit foto: Cornel Brad

Când s-a terminat Festivalul Enescu din 2013, aveam impresia că pot să scriu o simfonie. Am făcut o carte de fotografii, „Interludii”.

Interludii. Credit foto: Cornel Brad

În ultimii patru ani, am fost implicat  în proiectul despre putere, am început să fotografiez până am publicat și o a doua ediție, una revizuită și adăugită în 2020.  Simt că e cel mai amplu proiect pe care l-am făcut până acum.

Am plecat de la mine copil, ascultând Radio Europa Liberă, și am ajuns la cel care mi-am lăsat copilul dormind acasă ca să ies în Piața Victoriei să demonstrez împotriva OUG13/2017. În facerea cărții acesteia am resimțit bogățiile, traumele sau refugiile sufletești ale fiecărui om care mi-a trecut prin față. La final, am reconfirmat mantra care spune că oameni sunt same-same-but-different, cu nuanța că e bine să faci lucruri bune în viață dacă vrei să ai o bătrânețe împăcată, luminoasă.

Așa că încerc să fiu echilibrat. Cred în teme de urmat, în recurențe inspirate de personalitate, în consecvențe întinse pe perioade lungi, dar nu cred într-un sens suprem al obsesiilor, în niciun proces creativ. Când ești fotograf, ai acces rapid la lumi, oameni și trăiri diferite, diverse. Obsesiile personale ar trebui să fie diluate în mod natural într-o supă de emoții colective, o compoziție din care să poți extrage diferite concentrații de inspirație. La cum văd eu lucrurile, scopul ar fi să evoluezi în primul rând ca om și, dacă se poate, și ca artist. Altfel, în viață sunt perioade și perioade. Uneori ești inspirat și prolific, alteori ești temporar secat. Uneori ești bun, dar se poate să nu fii căutat, cum se zice, ajungi să „o dai singur la perete”. Alteori ești căutat, dar nu poți fi bun pe deplin. În timp, e ideal să găsești un echilibru. Uite asta ar putea să-mi fie obsesie, echilibrul!

Cornel Brad. Credi foto: Andrei Pandele

O prietenă deșteaptă, talentată și dragă mie, una care știe ce înseamnă o fotografă buna și un fotograf bun și cum stă treaba cu fotografiile, m-a întrebat recent când o să fac ceva dincolo de starea mea de confort. Întrebarea asta a ei m-a pus pe gânduri mai mult timp, mai ales că ne-am întâlnit la câte o bifurcație de drumuri pentru amândoi. Când am încercat să îmi răspund acestei întrebări, punând experiențele majore din viața mea, subiectele au fost undeva la congruența dintre protecția omului, a mediului, energie și agricultură. Văd eu ce se va întâmpla..., deocamdată m-am întors la prima dragoste, agricultura.

Negocierea creativă

Am fotografiat în ultimii ani în principal artiști, activiști, oameni din sănătate și politicieni. O să râdeți poate, aici negocierea, inclusiv cea creativă, e mai clară, directă, scurtă și, deseori, are ceva subtil înainte de a se întâmpla decât am întâlnit în birourile integratorilor de proiect. Fotografierea are de la sine o energie care se plimbă continuu undeva între subiect și fotograf: încrederea. În spațiile importante, încrederea devine un capital, ca să zic așa, devine un capital de lucru. E frumos atunci când știi că toate părțile pot accesa și avea simultan procente cât mai aproape de 100% din acest capital, fără să sărăcească nimeni, câștigând toți. E bine să lucrezi astfel.

Interludii Evgeny Kissin. Credit Foto: Cornel Brad

Altfel, nu pot spune că am foarte mare experiență în domeniul acesta denumit „comercial”. De exemplu, am fotografiat produse, dar nu am lucrat niciodată în modă. Am lucrat cu agenții de publicitate și de casting, dar nu am devenit niciodată fotograf al vreunei firme sau agenții. Am fost și refuzat, am fost și unicul participant la selecție.

Pentru mine, 2021 continuă să fie plin de surprize plăcute, fotografiez lanuri și filmez fermieri pentru un proiect al unei companii care produce semințe pentru agricultură. Proiectul va dura un an. Încercam să prindem ceva din relația fermierilor cu aceste plante din culturile agricole, în toate anotimpurile. Asta mă duce în fața unor oameni autentici, legați direct de natură, cu rădăcini în pământ. Pentru un orășean e o schimbare de paradigmă, proiectul acesta mă duce către răsărituri atipice, departe de orice DN, spre liniște. Asta mă face fericit, după un 2020 care ne-a ținut preponderent în case.

În vara lui 2021 o să mai lucrez la un proiect în care filmez și fotografiez scriitoare și scriitori pentru o asociație care susține scrierea cărților pentru copii și tineret și, mai ales, citirea lor. Vine astfel spre mine o energie dintr-un spectru jovial, inocent și creativ. Cred că o să devin mai copilăros și jucăuș, chiar și tăcând mâlc lângă acești creatori de povești. Recent, am fotografiat o casă de patrimoniu care urmează să devină un centru de îngrijire a bătrânilor. Deși am refuzat ani întregi, din motive personale, ideea de a fotografia arhitectură, propunerea a fost ceva ce m-a făcut să zic da acestui proiect, tot din motive personale, și a fost fără prea multă negociere. 

Povestea a trei fotografii din 2021

La începutul verii am avut onoarea să călătoresc cu domnul Andrei Pandele în Maramureș. Cu mai bine de 15 ani în urmă am început să îi citesc blogul personal în care scria atunci, o face și acum,  despre experiențele sale ca arhitect și ca fotograf. Printre altele, una e foarte specială, l-a însoțit pe Henri Cartier-Bresson prin București, timp de câteva zile, în 1975,  pe când celebrul fotograf francez a vizitat orașul. Eu aveam un an atunci, am crescut ca fotograf citind-ui blogul, iar acum iubesc foarte mult fotografiile domnului Pandele cu Bucureștiului care nu mai există și seria de fotografii „interzise”, realizate în timpul comunismului, un act artistic de mare curaj. Seria fotografiilor sale de la Revoluția română este, de asemenea, un document istoric cu importanță și estetică speciale, cu care am rezonat și pe care o admir. Am avut șansa să mă pot apropia sufletește mai mult în ultimii ani de acest extraordinar om și fotograf. Dar să mă explic de ce aleg imaginea asta din iunie, 2021. Andrei Pandele măsoară cu palma locul pentru fotografie lăsat gol în crucea lui Vasile Chindriș- Avălenari Pătru, a celui dinspre vale, unul dintre puținii cioplitori de cruci din Ieud.

Cei doi s-au cunoscut în 1976, domnul Pandele l-a  fotografiat timp de mulți ani, de multe ori, ultima oară în 1988, în ultimul an de viață. Văzusem, înainte de plecarea noastră din București, o serie de imagini încă nepublicate și am auzit prietenie și dragoste în vocea fotografului atunci când îl descria pe meșter. Andrei Pandele revenea în Maramureș după mai bine de zece ani. Știa că Vasile Chindriș își făcuse crucea singur, dar nu o văzuse încă. Nu știa că a rămas nelăcuită, fără fotografie și fără anul morții sculptat pe ea. Casa lui Chindriș, cea din care sunt multe amintiri fotografice, am aflat tot atunci că nu mai există. După 1989, foarte multe case din Ieud au fost demontate și vândute pentru a fi reconstruite în alte părți. A doua zi,  l-am întrebat pe Andrei Pandele care ar fi un mare regret al vieții lui ca fotograf. A tăcut scurt și mi-a spus că regretul său ar fi că nu a insistat să obțină concediu de la serviciul său atunci când Henri Cartier-Bresson l-a invitat personal să-l însoțească câteva zile spre și în Maramureș. În iunie 2021, am tăcut și eu, mustăcind fericit că n-am serviciu.

Două nave ruginii într-o iarbă verde, fotografiate în drumul mașinii, undeva lângă Ramnicu-Vâlcea.

Omagiu lui Eadweard Muybridge, spre Transalpina.

Ghid personal de etică

Deontologia, și în fotografie și în alte domenii onorabile, e ca prăjina aceea alb-imaculată, balansată de cei care merg pe sârmă. Dacă o dezechilibrezi semnificativ, te dezechilibrezi și tu și, la final, se lasă cu urme sau pete. Ca fotograf, regula numărul unu: nu plătesc pentru a face fotografii oamenilor pe care doresc să îi fotografiez. Excepție face situația în care sunt contractat la rândul meu să angajez modele, dar eu nu plătesc pentru fotografii făcute pentru sufletul meu;

2, nu fac fotografii pentru companii sau produse care afectează grav viețile oamenilor;

3, nu păstrez fotografiile făcute cu oameni care nu doresc să păstrez fotografiile cu ei, le șterg la momentul optim, cât mai repede. Excepție fac fotografiile cu forțe agresive sau represive, hm, cam des întâlnite în ultimii ani, p-astea nu am nicio reținere să le și public;

4, încerc să nu fotografiez copii fără acordul părinților lor, dar o fac uneori, în situații care mie îmi par excepționale, fără să urmăresc publicarea lor imediată. Dacă apare vreodată o trimitere la pct.2, mă conformez întocmai, imediat. Am abordarea asta, pentru că sper ca toate fotografiile făcute în spațiile publice cu acești copii, publicate abia peste ani și ani, când ei o să fie maturi, să fie minunate cadouri. Și, de aici, rezultă un alt sens al fotografiei, acela de arhivă a momentelor uitate prin timp.

Prezentul în care toată lumea face poze

Faptul că oamenii postează și reacționează la fotografii și filme pe tot felul de platforme on-line îmi pare o minune a lumii. Astăzi, mai toți avem un aparat de fotografiat cu noi din momentul în care deținem telefon mobil. Odată format reflexul de-a încadra și de-a reține o imagine cu aranjamentul efemer dintr-o farfurie, cu o stradă, cu fața unui om drag sau silueta unui necunoscut, cu o revoluție în desfășurare, o catastrofă în direct sau o salvare reușită, nimic nu ne va mai opri să postăm. Eu mă simt incitat și, în egală măsură, intrigat, așa cum mă simt față de orice care e atât de amplu și de divers, încât nu poate fi cunoscut și înțeles cu adevărat.

Cosmopolitan Anxieties. Credit foto: Cornel Brad

Cumva mă simt și recunoscător: au căzut dictaturi prin această liberalizare a comunicării vizuale, e adevărat că s-a clătinat și pupitrul Congresului unei democrații-reper la nivel mondial din pofta de a face selfiuri și transmisiuni live, dar oamenii in general au devenit mai liberi, mai informați. Sunt recunoscător pentru că pot să arat mai multor oameni, mai ușor, ce fac eu cu aparatele mele. Pot fi și trist, unele frontiere s-au adâncit, unele diferențe sau frustrări s-au accentuat. Dar cred că trebuie să ne căutăm reacțiile noastre față de fotografii și filmele publicate așa cum spui, peste tot.

Reacțiile ne spun foarte mult despre noi ca indivizi sau comunitate, mai mult decât ne spun, poate, imaginile pe care alegem să le postam. Spun un „ceva” despre cum percepem, despre cum ne raportăm la lume și la viață. Reacțiile acestea pot fi, chiar sunt, niste markeri involuntari, dar foarte preciși a ceea ce suntem. Comunicăm mai mult și mai repede decât am face-o altfel, cel mai mult din evoluția speciei, asta mă sperie oleacă, pentru că mă întreb daca avem sau nu resursele pentru a procesa toate aceste informații. Nu o facem întotdeauna cu un sens major, dar o facem din ce în ce mai mult.

Online-ul poate fi considerat un lucru bun, un câștig pentru umanitate. Cu tot cu accentele sale de narcisism și histrionism. Sper că inflația asta de fotografii și filme să genereze continuu o formă de evoluție, chiar și prin exemplele ei negative, care să ne poată da la final pilde bune. Cred că asta se va putea întâmpla, ca și în lumea cărților, doar cu o bună îndrumare, cu o selecție inspirată, cu norme de etică și estetică cât mai timpuriu susurate și, în timp, întipărite în mințile cât mai multor oameni. Eu mă mai simt și ușor selectiv, dar îmi place să știu că bombardamentul foto-video e așa de popular...

Cosmopolitan Anxieties. Credit foto: Cornel Brad

Rolul fotografiei în 2021

Fotografia nu poate fi un antidot pentru un virus pandemic, dar poate alina. În istoria recentă, spuneam, unele granițe statale, personale și de comunitate au dispărut și prin existența si uzul unor imaginilor. Oamenii reacționează rapid și puternic în online, spre deosebire de felul în care o făceau acum o decadă – asta poate să fie o schimbare în trecutul recent. Informațiile importante se răspândesc acolo super rapid, politica se desfășoară deja pe rețele de socializare parcă mai mult decât în agora clasică, socializăm cu frecvențe și amplitudini nebănuite prin fotografii publicate facil.

Cosmopolitan Anxieties. Credit foto: Cornel Brad

Tocmai de aceea, în 2021, mai ales în contextul pandemiei, cred că exista un sens suprem al imaginilor, acela că pot explica, exemplifica și totodată alina, pot aduce mai mult aproape oamenii de ei și între ei, indiferent de diferențe, tensiuni, divergențe sau de bolile pe care le-ar putea avea. Ca fotograf, cred că e important să cauți acea fotografie care să schimbe lumea în mai bine sau măcar să pună o energie, o emoție bună în oameni. O fotografie bună ar fi ceva care să ne ajute să navigăm mai bine pe valurile vieții și prin oceanele interumane. Aceasta cred că a fost și că va fi menirea supremă a fotografiei și în 2021, și în viitor.