[Arta Pandemică] Alina Uşurelu: S-au deschis sălile de spectacol, bubuie vernisajele la galeriile de artă contemporană, nu mai e timp de stat!

După un an care a trecut cu cel mai intens virus pe care l-a experimentat generația noastră, ne-am învățat cu toții lecțiile individuale. Una dintre cele mai importante dintre ele a fost că nu este vorba despre noi, ca indivizi, ci despre comunitățile cărora aparținem. Fie că vorbim depsre prietenii noștri, familia, sau oameni necunoscuți, cărora le datorăm posibilitatea de a fi împreună. Asta a fost una dintre descoperirile pe care artista Alina Ușurelu le-a făcut într-un an în care s-a forțat să-și continue toate proiectele și să nu cedeze în faţa tentației fricii.

"Sunt uşor superlativă dacă spun că e vital să aduci oamenii împreună, în perioada asta, dar cred asta. E sănătos. E productiv. E stimulant. Mai ales după atâta timp de petrecut cu avatarele noastre pe zoom într-o iconiţă pe un ecran. Avem nevoie de miros, de atingere, de observare a gesticii pentru a învăţa, pentru a ne dezvolta. Nu se poate fără oameni împreună, eu nu văd cum".

Când ne transformăm în mici avataruri pe un ecran, prima misiune care ne vine în minte este să ne întoarcem la formele noastre umane. Aşa că unul dintre principalele scopuri pe care Alina le-a avut, pentru acest an, a fost acela de a ajuta oamenii să se reconecteze la emoțiile lor prin artă.

Între artist şi individ

Cumva se împletesc foarte mult lucrurile astea la mine. Mi se întâmplă să mă uit la filme din cu totul alte vremuri şi alte context şi mă surprind pe mine întrebându-mă de ce oamenii aia nu poartă mască. Mi se întâmplă şi să merg pe stradă să mă uit foarte scufundată la multiplele moduri în care oamenii poartă masca şi să mă întreb pentru fracţiuni de secundă dacă or fi păţit ceva, apoi îmi zic: stai Alina, e pandemie. În primele luni martie-iunie 2020 mă măcina foarte tare cum o să se transforme dragostea, sărutul, îmbrăţişarea, salutul în acest context. Acum s-a depărtat de mine acest gând … poate şi pentru că m-am acomodat cu situația.

Tot la început de pandemie am făcut un grup de facebook împreună cu câteva prietene: Hack your bubble, unde postam tot felul de trăznăi şi invitam oamenii să facă asta. Ne dădeam provocări creative de făcut acasă, postam cele mai recente căutări, făceam sesiuni live de meditaţie ghidată. Nu a ţinut mult, câteva luni, apoi am început să lucrez mai intens la proiectele personale şi nu am mai avut atât de mult timp. Să trăieşti ca om-artist în pandemie te face să realizezi că ai la dispoziţie nişte instrumente de autoreflexivitate şi de dizolvare a timpului mort care pot fi esenţiale pentru oricine. Să trăieşti ca om-artist în pandemie te face să îţi pui multe întrebări legate de rolul pe care îl ai în societate. Să trăieşti ca om-artist în pandemie te face să realizezi cât de important este timpul tău cu tine şi să ştii să îl pui în echilibru cu cel pe care îl acorzi celor din jur. Iniţial nu a fost atât de copleşitor, acum după atâtea încercări şi transformări a felului în care fac să se întâmple procesele şi proiectele pe care le am în cap, am obosit. Mă simt la limita de jos şi am nevoie de o pauză, deşi pare că nu este momentul oportun pentru asta. S-au deschis sălile de spectacol, bubuie vernisajele la galeriile de artă contemporană, nu mai e timp de stat.

Nu o lua personal!

Pe 3 martie 2020 m-am întors în ţară (cu escală la Milano unde era focar) dintr-o rezidenţă artistică de o lună de zile în Kumasi, Ghana unde am fost împreună cu colega şi prietena mea, Cristina Lilienfeld. Tot în 2020 trebuiau să se întâmple 2 proiecte noi finanţate prin AFCN, turneul Too good not to show it şi proiectul Don’t bite your tongue. Deci aveam şi treabă şi eram şi încărcată de o super experienţă pe care o trăisem recent. Astea au fost ancorele mele în 2020 şi prietenele şi colegele mele cu care am trecut de la şedinţe de terapie de grup, la şedinţe de lucru în care încercam să găsim soluţii pentru ca aceste 2 proiecte să se întâmple. Şi am găsit şi am avut şi noroc: împreună cu Irina Marinescu, Ştefan Damian şi Alex Raptis am regândit spectacolul Nu o lua personal pentru online, am reuşit să facem spectacole cu public în aer liber, nu a fost rău deloc din punctul ăsta de vedere. Greu, dar ne-au ieşit lucruri neaşteptat de bine pentru contextul în care ne aflăm.

Proiecte legate de pandemie

Nu am oprit niciun proiect, m-am încăpăţânat să le duc la capăt pe toate şi să fac să se întâmple şi proiecte noi. Cel care mi-a ocupat cel mai mult timp din octombrie până acum este ALTelier – un spaţiu artistic independent gestionat de artişti la care lucrez împreună cu partenerul meu, Andrei Concan (architect, designer şi scenograf). Este un spaţiu care explorează graniţa dintre artele vizuale şi performative care ascunde şi o camera obscură pentru fotografie analog. Aşa că mi-am petrecut iarna vopsind tocăriile, raşchetând parchetul şi pregătind acest spaţiu pentru public. Am terminat pe la final de aprilie cu interiorul şi acum ne-am apucat de grădină. Ne dorim tare mult să formăm o comunitate în jurul acestui spaţiu şi să reuşim să-l facem să se auto-susţină. Cel mai probabil din iunie o să lansăm posibilitatea publicului de a închiria un loc de lucrat la noi, fie la birou, fie în camera obscură sau în grădină şi sperăm să luăm proiectul multiannual la AFCN ca să ne facem posibile toate planurile pe care ni le-am făcut.

Temele acute

Inconsecvenţa, inconsistența şi incapacitatea oamenilor publici cu funcţii de conducere de a comunica clar şi asumat regulile pe care trebuie să le urmăm pentru a putea să fim în siguranţă. Mi se pare extrem de important ca toţi să înțelegem că această situaţie nu este despre individ, ci despre un colectiv, un tot, iar atunci când luăm decizii cu privire la vaccin, mască, petreceri ilegale sau orice alt lucru care ţine această temă ar trebui să ne gândim un pic mai mult la ceilalţi decât la noi. O temă foarte importantă care ar fi trebuit tratată cu o mult mai mare atenţie în perioada asta este cea a izolării cu un abuzator. Apreciez foarte mult munca pe care o face centrul FILIA în această privinţă şi îmi doresc ca instituţiile să colaboreze mai des şi mai eficient cu acest gen de ONG-uri şi fundaţii care cunosc foarte bine treaba de pe teren pentru a se lua măsuri în consecinţă.

Şi ultima, dar nu cea din urmă, de care sunt şi eu afectată într-o măsură, este acelaşi tip de inconsecvență, de data asta mai mult în acţiune, când vine vorba despre sprijinirea sectorului cultural independent în acest context. Colegii mei au muncit foarte mult, au trimis scrisori, au făcut propuneri, au analizat speţe, s-au oferit să ajute atât instituţiile publice locale, cât şi pe cele instituţionale să găsească soluţii. Cu toţii am fost plăcut surprinşi de deschiderea instituțiilor la dialog şi asta ne-a făcut să prindem încredere şi să ne dorim să ne implicăm şi mai mult, însa mereu după s-a lăsat liniştea de parcă nimic nu s-ar fi discutat. Au trecut luni de zile fără răspunsuri, fără acţiuni. E frustrant pentru mine să stau să urmăresc toate discuţiile, să înţeleg cum funcţionează sistemul şi să îmi dau seama ce trebuie să fac mai departe. Aud că sunt bani, aud că se pregătesc programe de finanţare, îmi fac strategii şi apoi nimic …dar pentru colegii mei care s-au dat peste cap cu prezentări, strategii, comunicări, bugete şi alte lucruri ...

Cum să nu te deprimi

Când nu am muncit ca nebuna, meditam dimineaţa, îmi făceam antrenamentul fizic, citeam, cântam, scriam şi ieşeam la plimbări în cartier sau în grădini. Mi-am dat seama că am nevoie de toate aceste rutine în viaţa mea ca sa fiu mulţumită cu mine. Cel mai greu mi-a fost fără oameni deşi mai strecuram câte o întâlnire la 2 săptămâni. Iar cel mai şi cel mai bun antidepresiv al meu a fost natura şi experienţa din Ghana.

The Unseen Story of a Future Community

Mereu m-am întrebat cum se construieşte o comunitate şi ce înseamnă acest termen. Am avut 3 puncte cheie: nevăzutul, comunitatea şi publicul care trece printr-un proces creativ. În 2017 am făcut proiectul Exposing Movement împreună cu 3 coregrafe (Andreea Novac, Ioana Marchidan şi Simona Deaconescu) şi 3 fotografe (Sabina Suru, Hermina Stănciulescu şi Lavinia Pollak), iar la vernisajul acestui proiect care s-a desfăşurat pe “3 etaje din univers” - Palatul Universul, la etajul al 3-lea aveam o instalaţie de darkroom realizată de arhitectele Elena Viziteu şi Iulia Săftoiu în care puteai să intri şi să măreşti fotografii din proiect împreună cu una dintre artiste.

A fost un real succes la public această parte interactivă şi mi-am dorit să o readuc în faţa publicului sub un alt concept, acela în care publicul este artist, în care publicul ia decizii şi schimbă cursul poveştii. Apoi treaba asta în care publicul vine cu negativul de acasă şi nu ştie ce e acolo dar trebuie să aleagă ceva dacă îşi doreşte să participe mi se pare că e o metaforă bună pentru ideea de a construi împreună pentru că de cele mai multe ori nu ştim care este finalul. Ce este foarte interesant în povestea asta, lucru la care nu m-am gândit neapărat înainte este că eu şi artistele invitate (Andreea Gîrleanu, Cristina Matei, Diana Păun şi Sabina Suru) în proiect ne-am transformat în spectatori.

Scopuri curajoase

Ascultare. Schimb de practici. Experienţe şi discuţii libere despre cât mai multe subiecte. Pentru public ne dorim să capete mai mult curaj, să fie mai aproape de noi şi să experimenteze procesele de creaţie împreună cu noi.

Iconiţe pe ecran

Sunt uşor superlativă dacă spun că e vital, să aduci oamenii împreună, în perioada asta, dar cred asta. E sănătos. E productiv. E stimulant. Mai ales după atâta timp de petrecut cu avatarele noastre pe zoom într-o iconiţă pe un ecran. Avem nevoie de miros, de atingere, de observare a gesticii pentru a învăţa, pentru a ne dezvolta. Nu se poate fără oameni împreună, eu nu văd cum.

Ce a însemnat anul ăsta pentru sectorul cultural

Reinventare. Secetă. Neputință. Reflexivitate. Frică. Reconectare. Toate astea la un loc. Am fost provocaţi cu acest mediu, nu nou, dar pe alocuri singurul pe care l-am putut folosi în această perioadă. Şi după 1/ 2 luni ne-am aruncat mulţi dintre noi însetaţi de dorinţa de a fi cu oameni sau de a ne duce la bun sfârșit proiectele. Dans online, teatru online, performance online, întâlniri online, filme online, care este primul la care ne uităm şi de ce? Cred că abia peste 2-3 ani vom începe să înţelegem cum funcţionează acest mediu şi cum trebuie tratat, mai ales când el rămâne singurul la îndemână. Nu cred şi nici nu vreau să mă uit la un spectacol online atâta vreme cât el nu este adaptat sau construit special pentru acest mediu. Pentru cercetare este altceva, vorbesc de privitor sau consumator aici. Asta cred că este o provocare şi cred că o să provoace pe mai departe apariţia unor proiecte artistice hibride foarte interesante.

În acelaşi timp, am devenit un pic mai conştienţi de rolul terapeutic şi educaţional al artei. Sau poate e doar o dorinţă de-a mea ascunsă şi sper … nu ştiu. M-am simţit susţinută de prieteni şi familie, neglijată de instituţii. Dar nu doar acum. Ăsta a fost unul din motivele pentru care mi-am dorit un spaţiu. În cercul meu există solidaritate, am avut parte de multă susţinere şi încurajare de la mulţi oameni: artişti, producători, comunicatori, iubitori şi consumatori de artă. La mai mulţi pentru mai mulţi.

Primele efecte

E încă devreme pentru efecte. Oamenii sunt încă timizi. Păşesc uşor, cu grijă, mai avem nevoie de timp să ne recuperăm. Dar teama, timpul cu noi, dorinţa de a ne întoarcem la oameni, de a lucra împreună au făcut să răsară multe spaţii culturale independente noi cum e AREAL, Malmaison, Ştirbei 47, am auzit de unele noi la Combinatul Fondului Plastic. Parcă vrem să ne refacem împământarea şi asta nu poate decât să mă bucure.

Proiecte valoroase

Seria de evenimente de la CNDB de anul acesta mi-a atras foarte tare atenţia printre care şi Consultaţii poetice şi coregrafice cu Valentina de Piante şi Mădălina Dan - un proiect internaţional mult mai amplu inspirat de regizorul Emmanuel Demarcy-Mota și scriitorul Fabrice Melquiot care și-au imaginat o serie de „consultații poetice”, pe care le-au oferit pe străzile din Reims și Paris. Principiul era foarte simplu: un artist vorbește cu un trecător necunoscut timp de 20 de minute. Schimbul este gratuit și se continuă prin recitarea uneia sau a mai multor poezii inspirate din conversație. Actorul încheie dialogul propunând o „prescripție” poetică. Inițiate de Théâtre de la Ville – Paris la începutul pandemiei, consultațiile poetice au fost reinventate pentru a se adapta situației în care trăim cu toții. Până în prezent, peste 90 de actori francezi și străini s-au reunit într-o „trupă imaginară” pentru a oferi consultații prin telefon și peste 35 de parteneri internaționali oferă consultații în limbile greacă, spaniolă, engleză, portugheză, maghiară, wolof, beti, lingala, sango, pidgin, congo, italiană, albaneză, germană, arabă, ebraică, mandarină… și română. O inițiativă de solidaritate europeană, proiectul pornit inițial prin intermediul telefonului pune în legătură oameni, indiferent de țara de origine, accentuând importanța creativității ca generator al unui dialog care vindecă și chestionând, totodată, rolul și spațiul artei în societatea europeană. În 2020, consultațiile poetice în limba română au fost lansate în parteneriat cu Insula 42 și PEN România, o inițiativă a dezbaterilor culturale europene inițiată și curatoriată de Corina Șuteu la București, iar în 2021 s-a alăturat şi Centrul Naţional al Dansului.

Comunicarea cu ceilalți

Mereu am deschis discuția cu: Ce faci? Cum îţi este? Am vorbit destul de mult cu artiştii cu care colaborez, cu cei mai apropiaţi m-am şi văzut şi am lucrat.Ne-am încurajat, ne-am plâns fiecare problemele. Ne-am întrebat cum ne putem ajuta şi cum putem ajuta şi alţi oameni şi am susţinut împreună o serie de demersuri pentru a atrage atenţia asupra situaţiei sectorului cultural independent. M-am vaccinat şi cu rapel şi încurajez pe toată lumea să o facă. Nu sunt extremistă când vine vorba de măsuri de protecţie. Adică nu sunt de acord nici cu persoanele anti măsuri de protecţie şi/ sau mască, dar nici nu cred că dacă stau în parc fără mască şi trece o persoană pe lângă mine pot lua virusul. Respect decizia oamenilor de a purta mască peste tot şi mă adaptez de la caz la caz. Mereu întreb oamenii cum sunt confortabili să poarte o discuţie cu mine şi acţionez ca atare.