[Dans & Energie] Teodora Velescu: Din exterior, dansul poate părea la îndemâna oricui, dar, tocmai această iluzie stă în măiestria dansatorului

Visul inițial de copilă a fost să devină balerină, iar astăzi nici măcar nu își mai amintește cu exactitate prima ora de balet. Poate și pentru că, odată ce a ajuns să trăiască această proiecție mentală, Teodora Velescu și-a dat seama că poate mai mult. Și că vrea acest mai mult: să fie performer și creator de dans contemporan. Odată cu studiile de la UNATC și practica, a înțeles că a face performance înseamnă nu doar să aibă un corp expresiv și o tehnică impecabilă, înseamnă să fie un om în contact cu emoțiile sale și să le exprime în forme artistice diverse.

"Dansul m-a făcut să fiu mai înțelegătoare și mai răbdătoare, mai ales cu oamenii din jurul meu. M-a învățat să îmi ascult corpul și să îmi dau seama când are real nevoie de ceva sau când are nevoie de puțin ajutor din partea minții ca să depășească un anumit obstacol".

Teodora Velescu vine de la Constanța și a descoperit baletul când avea câțiva ani. După mult studiu și cursuri private, la 13 ani a participat la primul său concurs de balet, pe o scena din Sofia. Din toată experiența trăită din exterior, părinții săi au înțeles atunci că nu sunt suficiente lecțiile particulare și au înscris-o la Liceul de Coregrafie “Floria Capsali” din București. Aici și-a început cu adevărat drumul spre cariera de dansator profesionist. Povestim cu Teodora despre dans și despre greutățile pe care le întâmpină un creator de artă în meseria sa.

Despre tine

M-am născut în Constanța, unde am descoperit baletul pe când aveam vreo 4-5 ani. Cu toate astea, tind să cred că am dansat din totdeauna — în aproape toate filmările cu mine de când eram mică, dansez. Altfel spus, nu eu am ales această “meserie” (îmi e greu să o numesc astfel), ci ea pe mine.

Prima întâlnire cu dansul

Aproape că nu-mi amintesc prima mea oră de balet. De niște ani încoace fac acest exercițiu mental, încercând să accesez prima amintire legată de dans. Cu timpul și prin mai multe încercări, cred că am reușit să recuperez câteva crâmpeie de imagini și senzații, deși se poate ca mintea mea să fi umplut golurile cu pseudo-amintiri. Cert este că am simțit că acolo îmi e locul și am știut că urmează să tratez cu cea mai mare seriozitate acest aspect al vieții mele. Am simțit plăcere, determinare și apartenență.

Primul spectacol

Pe la 13 ani, părinții mei m-au înscris la un concurs internațional de balet, în Sofia. Acolo am avut primul contact cu o scenă reală, după mulți ani de cursuri private. Un fel de săritură în apă de la 15 metri, cu antrenamente în piscina pentru copii. Concursul avea trei etape și cerea o variație clasică și un solo modern sau contemporan. Cu toate astea, am luat prima mențiune, ceea ce pentru mine, după trei zile de foc a fost cireașa de pe tort. Însă părinții mei, care au putut observa din exterior situația, au mai înțeles un lucru: cursurile private nu sunt suficiente. Și așa am ajuns în toamna aceluiași an la Liceul de Coregrafie “Floria Capsali”, din București. Aici pot spune că mi-a început cu adevărat drumul spre cariera de dansator profesionist.

Dezvoltarea artistică

Până la terminarea liceului aveam certitudinea că visul meu este să devin balerină. Cu toate acestea, când acest vis a devenit realitate, mi-am dat seama că pot și îmi doresc și mai mult. Am intrat la UNATC, unde am început să cochetez cu dansul contemporan și cu ideile de performer sau creator. Am înțeles că pentru a fi performer e nevoie de mai mult decât un corp sau o tehnică impecabile. Trebuie să ai o personalitate pe care să știi să o expui, trebuie să fii în contact cu emoțiile tale și să știi să le exprimi, trebuie să cânți, să spui text, să dansezi în orice stil imaginabil. Azi, cu cât descopăr mai mult, cu atât realizez că încă mai am multe de descoperit.

Greutăți și prejudecăți ale meseriei

Greutățile sunt, ca în aproape orice artă în România, lipsa de fonduri și de ajutor din partea statului. Dansatorii independenți se luptă pentru puținele proiecte co-finanțate de AFCN, iar câștigurile nu sunt aproape niciodată comparabile cu munca din spate. La nivel de prejudecăți, probabil că acestea există mai mult în oamenii care nu cunosc ce stă în spatele unui spectacol, fie el de dans sau teatru. Costurile fizice, psihice și emoționale sunt ridicate pentru orice artist dedicat. Din exterior, dansul poate părea la îndemâna oricui, dar, tocmai această iluzie stă în măiestria dansatorului.

Între artă și comercial

În ultimul timp nu prea am mai acceptat propuneri comerciale. Condițiile în cazul acestor tipuri de colaborări sunt de natură financiară. Din păcate se observă un trend de sub-apreciere a serviciilor artistice oferite de dansatori și actori, mai ales în industria comercială. Am avut, totuși în liceu o participare într-un clip video, de unde mi-a rămas o prietenie cu unul dintre membrii echipei.

Credit foto: Alina Ușurelu, din spectacolul Promised Land de Arcadie Rusu la Linotip

Învățăturile dansului

Am învățat în primul rând că fără muncă nu se poate. Am învățat că a fi profesionist înseamnă nu doar să ai proiecte și colaborări, ci felul în care le duci până la capăt, felul în care te prezinți în fiecare zi. Dansul m-a făcut să fiu mai înțelegătoare și mai răbdătoare, mai ales cu oamenii din jurul meu. Prin cursurile de dans pe care le susțin, sunt obligată să mă pun în locul studentului meu și să îmi dau seama ce anume îl va face să înțeleagă o anumită mișcare, când este prea mult sau când mai are nevoie de un mic impuls. Totodată dansul m-a mai învățat să îmi ascult corpul și să îmi dau seama când are real nevoie de ceva sau când are nevoie de puțin ajutor din partea minții ca să depășească un anumit obstacol. M-a învățat că emoția este o senzație care poate fi resimțită în corp și că nu este ceva abstract, ci e aproape palpabilă.

O privire asupra sectorului de dans românesc

Este clar că artiștii care aleg să rămână în România o fac fiind conștienți că se vor zbate pentru a susține și dezvolta sectorul cultural. Nu mai zic de directorii de spații independente, acești Don Quijote ai sectorului cultural, care în ciuda tuturor eforturilor pe care statul român le face pentru a le ridica obstacole, reușesc să-și continue activitatea prin lupte supraomenești. Din păcate nu putem vorbi de evoluție când miza este simpla existență.

Credit foto: Casa de Balet, din Gala Liceului de Coregrafie “Floria Capsali” (2015) - ONB

Contextul actual

Începutul lunii mai a anului 2020, a reprezentat o oprire bruscă și forțată după o lungă perioadă de lucru intens. Primele săptămâni au fost ca o vacanță de mult așteptată, dar s-au transformat rapid în cel mai aievea coșmar. Dintr-o dată, munca de aproape 20 de ani a devenit aproape redundantă. Firește, asta a fost prima senzație generată de un viitor care devenea dintr-o dată înfricoșător de incert. Cu o mamă medic, aflată în linia I și cu un viitor profesional nesigur, sentimente precum anxietatea, s-au strecurat și au rămas prezente pentru o bună bucată de timp. M-am întors la Constanța, am continuat studiile online, am început să pictez, să citesc, să mă joc cu montaje video și am încercat să rămân optimistă.

Ce ai lucrat în perioada asta

Am colaborat cu o echipă de artiste, într-un proiect axat pe promovarea poeziei contemporane române scrisă de tinere poete, curatoriat de scriitoarea Svetlana Cârstean, co-finantat de Ministerul Culturii prin programul ACCES ONLINE 2020 și inițiat de regizoarea Elena Morar. Toate experimentele audio-vizuale rezultate din acesta și viitoarele proiecte ale echipei pot fi găsite pe site-ul proiectului, herword.ro.

Am lucrat cu un grup de actori și am creat un moment pentru Gala HOP, cu care au câștigat premiul publicului, am dansat în spectacolele Babel și Basma Curată, producții Linotip - Centru Independent Coregrafic în ediția din 2020 a festivalului Undercloud. În 2021 am coregrafiat și regizat împreună cu Ștefan Lupu clipul piesei “Cea mai sexy piesă”, a lui Alex Ștefănescu. De curând am absolvit Masterul de Coregrafie și Performanță în Dans, din cadrul UNATC - I. L. Caragiale și am avut premiera spectacolului “Humans.Bodies.Images”, în coregrafia Ioanei Marchidan, pe care îl puteți vedea în fiecare lună, la Linotip. Momentan lucrez, în calitate de coregraf, la un proiect câștigător în cadrul programului 9G, la TNB.

Credit foto: Ionuț Rusu, din spectacolul Daughters, de Simona Deaconescu la CNDB 

Artist în România

Cred că pandemia a relevat în primul rând lipsa de pregătire și reactivitate de care dăm dovadă, atât ca independenți, cât și ca instituții. Dacă oferta de spectacole difuzate de companiile occidentale în mediul online a fost variată, cât și calitatea filmărilor oferite de acestea a fost una superioară, în țară s-a simțit o încercare aproape ilară de a ne menține relevanți. Au apărut spectacole filmate de camera de serviciu difuzate de instituții de renume, actori și dansatori care s-au împrietenit cu webcam-ul și au început să-i spună poezii sau să-i dedice solo-uri înflăcărate. Colac peste pupăză, din fondurile deja insuficiente, statul a decis să mai taie puțin. Cu toate că arta ne-a ajutat pe toți să depășim o perioadă critică, fie ea muzică, film, cărți, teatru, dans, în România încă este considerată cantitate neglijabilă.

Schimbări în zona dansului

Fuziunea dansului cu cinematografia devine un hot-topic în lumea artistică. Festivalul organizat de Simona Deaconescu, Bucharest International Dance Film Festival, reprezintă un punct important de lansare a artiștilor români care sunt din ce în ce mai prezenți pe scena internațională a filmului de dans. Probabil că pandemia a accentuat această migrare către mediul video, iar ăsta este un lucru bun, pentru că deschide noi teritorii de explorare corporală.

Dezamăgiri și revolte

Pentru mine, revoltătoare este lipsa de profesionalism. În pandemie, filmările de spectacole de o calitate inferioară difuzate de diverse entități culturale m-au dezamăgit sincer, dar mi-au și reconfirmat mentalitatea colectivă de “treacă-meargă” de care ne lovim invariabil. Nu știu cum ar fi putut fi mai bine, în condițiile în care arta și cultura în România se susțin mai mult pe sudoarea artiștilor și deloc pe competența celor de la conducere.

Solidaritatea breslei

La nivel de solidaritate, Iulia Popovici și Asociația Transsectorială a Independenților din Cultură (ATIC) au reprezentat un pilon de rezistență în tsunami-ul de birocrație prin care independenții au trecut pentru a primi ajutor de la stat. Furtuna nu se încheie încât aproape jumătate din banii primiți vor trebui returnați în perioada imediat următoare. Pentru familiile care s-au întreținut cu greu din acest ajutor, înapoierea banilor înseamnă moarte financiară, așadar solidaritatea continuă să fie necesară.

Credit foto: iacovision, arhiva personală

Ritualuri și rutine de inspirație

Nu sunt adepta ritualurilor, cu atât mai puțin a rutinei. Inspirație există pe peste tot, trebuie doar să o accesezi. Pentru mine este suficient să mă implic într-un proiect, iar de acolo lucrurile decurg firesc. După o perioadă destul de mare de inactivitate, evident că pofta de a fi pe scenă este indisputabil de prezentă.

Înovația în arta ta

Mă atrage din ce în ce mai tare idea de film de dans. Încă nu am explorat suficient zona asta, dar plănuiesc să o fac în viitorul apropiat. Îmi este foarte clar că așa, arta dansului poate ajunge la mai mulți oameni, comparativ cu spectacolele live. Desigur, emoția și intensitatea actului artistic se diluează, însă nu înseamnă că dispar complet, ci doar așteaptă să fie scoase la iveală de artiști pasionați și dornici să viseze.

Credit foto: Adi Bulboacă, din spectacolul Humans.Bodies.Images de Ioana Marchidan, la Linotip 

Ce iei cu tine mai departe

Nu știu dacă pot pune degetul pe ceva anume, palpabil. Intenția mea este ca această perioadă să-mi amintească în momente de suprasolicitare că oricât de greu mi-ar fi, lipsa lucrului este mult mai cruntă. Pandemia mi-a dat timp să mă întorc la mine, fără a mă mai vedea prin filtrul carierei. A fost dificil, dar mi-a permis să-mi pun ordine în gânduri și mai ales în emoții. Dacă iau ceva cu mine mai departe, iau întocmai atenția la propriile gânduri și sentimente și înțelegerea că ele reprezintă o componentă importantă atât în cariera, cât și în viața mea de zi cu zi.