[Editor's Cut] Letiția Ștefănescu: Montajul nu e bagheta magică și nu trebuie văzut ca un “salvator”

Pe măsură ce luam pulsul oamenilor din spatele producțiilor video, monteurii, e din ce în ce mai clar că nu ei sunt eroii meniți să salveze orice producție de la trecerea în uitare. Dacă nu s-a filmat, regizat și jucat bine, cam greu se mai poate face ceva în faza de montaj, iar nimic nu va face din ceva bici, în cabină. Din toate tehnicile noilor media, sociale sau nu, Letiția Ștefănescu a îmbrățișat jump cut-ul, această teroare a filmului, cum o numește ea, care s-a strecurat în limbajul vizual cotidian, pentru a face vorbele mai puternice în raport cu estetica.

"La fel ca orice departament – imagine, scenografie, machiaj, costume etc – și montajul își aduce aportul cum știe el mai bine – adică nelăsând prostii în produsul final, dându-i ritm, coerență, fluiditate etc. E datoria lui să facă asta, nu e “super-eroul” care salvează ziua".

Un moment de aha! pentru Letiția a fost în anul I de facultate pe când lucra la “O zi bună de plajă”, când producătorul i-a spus să schimbe locul unor secvențe și totul a început să curgă. Momentan, e pe cale să finalizeze documentarul “Spioni de ocazie” în regia Oanei Giurgiu, o poveste ce se întâmplă în 1944, unde a trebuit să aleagă din aproximativ 40 de mii de fotografii. Ca să și vezi la lucru stilul Letiției, ai aici reel-ul ei, iar pagina de IMDB aici.

Primul cadru

Țin minte disperarea de a face un racord pe mișcare perfect și felul în care la vremea respectivă toată filosofia montajului era redusă la mimarea continuității. În unul dintre primele exerciții pe care le-am făcut la școală, primisem brutul unei secvențe dintr-un lungmetraj, în care Dragoș Bucur se trezea și se dădea jos din pat – vreo 2 cadre largi, un prim plan, un detaliu - un decupaj clasic. Cred c-am pierdut pe puțin 2 zile frecând cele probabil 3-4 tăieturi pe care le-am facut acolo, ca să fie “fluidă” secvența și tot mi-a dat cu rest.

Ce nu știe lumea despre montaj

Cred că oamenii nu știu cât de relativ e termenul de “montaj bun”. Un montaj e cu adevărat bun numai în raport cu brutul de la care a pornit. Și dacă nu ai acces la acesta (și nu prea ai), n-o să știi niciodată dacă editorul a ratat momente spectaculoase / interpretări mai valoroase ale actorilor sau dacă din contră, e un mega-magician care a făcut din rahat bici.

Cât durează de obicei un edit

Un lungmetraj de ficțiune se face cam în 3-6 luni, un documentar de la 6 luni în sus, un scurtmetraj între 2 săptămâni și 2 luni. Evident la toate e în funcție de complexitate și de năravurile regizorului, așa c-am aruncat aici niște valori pur orientative. Apoi, la toate acestea există o primă etapă de lucru intens, până se ajunge la un rough cut, după care se alternează momente de pauză cu momente de revenire pe edit, până se ajunge la mult-visatul final cut. În felul ăsta te poți întinde cu montajul pe 2-3 ani la un documentar, de exemplu, însă nu lucrezi în fapt zi de zi la el. La reclamă, evident, timing-urile sunt proporționale. Un 1st assembly de spot faci într-o zi-două. Beleaua vine apoi când trebuie să treacă prin tot lanțul trofic – regizor - casă de producție – agenție – client. În acest labirint m-am pierdut chiar și o lună de zile până să ajungem la forma finală a spotului.

Film, reclamă, videoclip

Diferența dintre ele e cam ca între roman, haiku și poezie. Tipul de frazare diferă enorm. Toate îți spun câte o poveste, fiecare în felul său. Filmul, prin lungimea lui, permite dezvoltarea conflictului / acțiunii în zeci de secvențe. Ai timp de petrecut cu personajele, ai timp în primul rând de lungimi ale cadrelor. Poți să zăbovești pe chipul unui actor, să-i urmărești expresia, gesturile, în curgerea lor firească, ceea ce conferă un grad de naturalețe și organicitate. Iar asta se întâmplă exponențial mai rar în reclamă, unde lungimea cadrului e determinată de gestul precis care trebuie surprins și mers fuguța mai departe, că ai doar 30 - 45 de secunde la dispoziție să spui ce-ai de spus. Montajul e mult mai dinamic, dar și mult mai constrâns la funționalitate în felul ăsta, și prin urmare și acțiunea / jocul au un grad de artificial. Apoi, în film ai timp să respiri. Intensitatea emoțiilor mai crește, mai scade, poți să ai întregi secvențe de “trecere”, de pauză de la acțiunea principală, doar ca să-ți tragi sufletul și poate să reflectezi la ce-ai văzut până atunci. În reclamă graficul emoțiilor nu cunoaște zăbavă. Totul trebuie să fie intens și într-un continuu crescendo.

Iar videoclipul face cu totul notă discordantă fața de primele două, în primul rând pentru că e singurul eliberat de cutumele narative. Aici montajul nu mai e tributar logicii spațio-temporale. Trupa / artistul poate exista acum în mașină în drum spre mare, în urmatorul cadru în studio și apoi într-un lan de maci, apoi iar în mașină și pentru spectator asta e cât se poate de firesc și neconfuzant (lucrurile ar sta total diferit în film). Prin urmare, în videoclip, montajul e mai puțin logic, dar mult mai mult senzorial. E mai mult despre ritm și emoție decât despre poveste.

Cum ai învățat

Ca în orice altă meserie – înveți făcând și expunându-te la diferite situații cărora trebuie să le faci față. Și prin situații aici vorbesc de diferite materiale și genuri de produse audio-video la care trebuie să lucrezi. Și apoi te mai uiți și pe la alții cum fac, ți se mai aprinde un beculeț, încerci să faci și tu când se pretează și așa mai departe.

Definitoriu pentru mine a fost un moment de la finalul anului I de facultate, când, printr-o împrejurare extrem de norocoasă, m-am trezit la butoanele unui scurtmetraj care urma, mai apoi, să ia un Urs de Aur la Berlin. E vorba de “O zi bună de plajă” în regia lui Bogdan Mustață. Eu eram acolo pe post de împingător de mouse, că nu se aștepta nimeni la mari contribuții artistice din partea-mi. Și după ce-am frecăngit eu cu Bogdan filmul în toate direcțiile, într-o seară am făcut o proiecție cu Cătălin Mitulescu, producătorul filmului. Și Cătălin, cu o lejeritate absolută, după ce-a văzut filmul, m-a pus să schimb locul a vreo două secvențe și să tai câteva replici. Și brusc s-a făcut lumină. Mi-e greu să redau măreția “aha”-ului pe care l-am simțit atunci. Era prima dată când vedeam cum poți să iei o secvență scrisă pentru un anume moment al filmului, s-o ajustezi puțin, s-o pui în cu totul altă parte și să-i dai astfel altă semnificație, făcând prin mutarea asta un film mai suplu, mai coerent, mai intrigant etc. Cred că atunci mi s-a deschis capul despre ce poți face de fapt la montaj, dincolo de continuitățile alea nenorocite pe care le căutam la începutul anului universitar.

Manierisme, tehnici și trenduri

Cred că există, nu știu dacă sunt eu atât de racordată la toate trendurile încât să garantez că nu zic vreo tâmpenie. Se poartă montajul eliptic. De la cel mai eliptic, în care tu, ca spectator, trebuie să faci serioase salturi mentale ca să ții pasul cu firul narativ, până la cele mai mărunte, de eliminare a câte unui beat din flow-ul unei acțiuni, doar așa, de-a naibii, că se poate. Cred că e reversul medaliei – frica uncoolness-ului continuității crează ...elipse :))).

New Media

Am îmbrățișat jump cut-ul!! Această teroare a filmului, această tăietură încă repudiată de cinema (deși băieții cool au promovat-o intens în anii '60) – iată, se strecoară în limbajul vizual cotidian datorită mediilor noi, pentru care mesajul și mai ales dinamica vorbelor sunt mult mai importante în raport cu estetica. Un vlogger n-are timp să refacă over and over o dublă fără bâlbe, n-are nici mai multe camere să poată schimba constant între două încadraturi diferite, iar publicul lui n-are timp să-l audă respirând sau pur și simplu tăcând. Așa că toate acestea coroborate au dus la normalizarea jump cut-ului în montajele de tip interviu – adică a tăieturii în același cadru, în care personajului îi sare nițel capul stânga - dreapta și care poate fi disturbantă pentru privire, dar care, prin violența sa dă mereu un junghi spectatorului, ținându-l treaz și conștient de intervenția montajului.

Ce NU se face

În ce privește “arta și creația”, n-am habar. Aș lansa niște poncife, din categoria toate regulile sunt făcute să fie încălcate, niciodată să nu spui niciodată și tot așa :))). Acuma serios, cred că singura latură în care cred că ar trebui să fie reguli și sfințenie e partea de bucătărie internă, de organizare a materialului în proiect, fără de care viața editorului se transformă rapid într-un coșmar și multă pierdere de timp.

Proiectele recente

Sunt pe cale să finalizez un proiect extrem de drag, captivant, greu și provocator – documentarul “Spioni de ocazie” în regia Oanei Giurgiu. Povestea se întâmplă în 1944, iar filmul împletește interviuri cu materiale de arhivă, mărturii personale și secvențe de reenactment, care nu sunt filmate, ci fotografiate demențial de Alex Gâlmeanu. Oamenii de obicei strâmbă din nas când vine vorba de reenactment-uri, însă cred că formula asta găsită de Oana e total inedită și foarte ofertantă pentru a ilustra o poveste specifică, extrem de puțin documentată vizual. Montajul de fotografii împrumută aici din tehnicile ficțiunii, însă impune niște reguli proprii, mai ales în ce privește durata cadrelor și ritmul pe care aceasta îl impune inerent filmului. Cred că au fost făcute în jur de 40 000 de fotografii, din care au rămas în montaj cam 1 800. Nu știu dacă pot să redau cât de dificil a fost procesul de selecție, cum pendulezi încontinuu peste sute de prim-planuri ale unui actor ca să îl găsești pe cel mai potrivit, cel mai expresiv etc. Iar lucrul cu materiale de arhivă e o poveste în sine. La un moment dat, în căutarea unui cadru care să se potrivească într-o secvență, cred c-am învățat pe de rost toate funeraliile filmate în Israel în decada '50 – '60.

Cât poate salva un montaj bun

Nu știu de ce s-a împământenit expresia asta cu salvatul, e puțin apocaliptică și pune pe umerii montajului și o presiune, dar și o recunostință cumva exagerată. El doar își face treaba :). La fel ca orice departament – imagine, scenografie, machiaj, costume etc – și montajul își aduce aportul cum știe el mai bine – adică nelăsând prostii în produsul final, dându-i ritm, coerență, fluiditate etc. E datoria lui să facă asta, nu e “super-eroul” care salvează ziua.
Dar, revenind la influența montajului, sigur că unul inspirat face produsul final vizionabil, alert, interesant și intrigant, pe care vrei să-l urmărești până la capăt, pentru că-ți menține interesul viu, la fel cum unul delăsător poate produce din același material brut ceva de neprivit, care te plictisește sau care te irită pentru că te ghidează prost prin poveste și prin urmare, nu înțelegi la ce te uiți.

Poți pansa multe bâlbe de imagine sau joc actoricesc prin montaj, poți crea mai multă cursivitate și coerență acolo unde acțiunea trenează sau e neinteligibilă. Însă dacă povestea e proastă de la început, poți să tai tu cât vrei și să răsucești secvențele în ce ordine vrei, rezultatul nu are cum să fie spectaculos. Pentru că montajul nu are cum să se substituie 100% scenariului și regiei. Inginericește, aș zice că undeva între 20 și 50% montajul poate interveni în a îmbunătăți o producție. Dar 20% dintr-un material excelent e cu totul altceva decât 50% dintr-un material execrabil. De-asta zic că montajul nu e bagheta magică și nu trebuie văzut ca un “salvator”.

Și da, am avut astfel de cazuri și mi-am promis după ce-am trecut prin experiența respectivă că voi încerca să nu mai lucrez la lucruri de care mi-e rușine apoi.

Relația monteur - regizor - DOP

Nici aici nu există reguli sau rețete unice. Relațiile dintre ei se pot situa pe o paletă de 180°, de la «nu ne întâlnim niciodată, fiecare își face bucățica lui cum crede mai bine» până la «respirăm fiecare “motor” și tăietură la unison». Acuma în versiunea mai pe la mijloc, unde se situează majoritatea producțiilor, ai mai mult de a face cu regizorul. Discuțiile cu DOP-ul, dacă nu există relații sau miză personală, se rezumă la chestiunile tehnice sau secvențe punctuale, mai dificile, care necesită aportul editorului. În joburile cotidiene nu mă întreabă nimeni de sănătate în timpul filmării, primesc materialul când e gata și m-apuc de treabă. Asta cu excepția producțiilor contra-cronometru, în care montajul începe în paralel cu filmarea, și atunci câteodată ești chiar pe set, într-un colț, și poți arăta aproape în timp real cum arată asamblarea unei secvențe, pentru ca regizorul să poată ajusta din mers ce filmează. Însă abia în proiectele cu miză mai mare, în care am o relație stabilă, de respect și încredere cu regizorul, acolo îmi e cerută părerea din faza de scenariu.

În faza de montaj propriu-zis, DOP-ul e extrem de rar prezent. El poate apărea la vizionările cu produsul deja asamblat, în sesiunile de feedback. Mai des poți găsi regizorul la montaj, dar în niciun caz nu e obligatoriu sau necesar ca el să fie acolo. E mai degrabă o chestiune de opțiune / stil de lucru.

Efecte speciale

Editul n-are nevoie de efecte să fie bun. Însă un edit bun nu (mai) e suficient pentru a menține viu interesul spectatorului. O să regurgitez din nou niște lucruri arhi-cunoscute – attention span-ul spectatorului azi e extrem de scurt și e exces de conținut video pe toate canalele de media posibile, sociale sau nu. Așa că, în disperarea asta de a menține ochiul spectatorului lipit de video-ul tău, trebuie să-l stimulezi mereu. Și la un moment dat imaginile colorate, tăieturile dese și muzica antrenantă nu mai sunt suficiente. Și atunci intră în scenă efectele, care aduc un extra oomph, extra dinamism, like a nice chocolate topping. Sau ca pătrunjelul în mâncare :))).

Un edit care te-a marcat

Nu știu dacă e chiar cel mai recent, dar e primul care-mi vine în minte – un documentar pe care l-am văzut la Sarajevo în 2018 – “The other side of everything” de Mila Turajlić, pe care-l găsesc a fi o absolută capodoperă din punct de vedere al montajului de film documentar și, similar, “Timebox”-ul Norei Agapi – amândouă filmate pe parcursul a mulți ani și cu o contrucție care îmbină observaționalul cu materialele de arhivă, de o rotunjime de invidiat în structura macro și presărate din abundență cu mici bijuterii de racorduri între diverse planuri și fire narative, la nivel micro.