Improbabil. Incontrolabil. Cu puține șanse să se întâmple. Trăim cu un set de incertitudini, improbabilități și temeri. De cele mai multe ori nu acționăm asupra lor. Cei care fac asta, sunt cei care ne fac să visăm, să sperăm. Vorbeam, la începutul pandemiei, cu Alex Ivănoiu care spunea că vrea să se poată uita la oamenii de vârsta lui și să spună, “da, am trecut prin ceva ce a schimbat omenirea. Că e în rau sau în bine e mai puțin relevant. Important e ca noi să fi contribuit cu ceva”. “Introspecția în exil” auto-impusă l-a ajutat să creeze proiectul de teatru sonor Teatrul Improbabil.
"Chiar dacă situația independenților este extrem de gravă, tot mi se pare un cuvânt dur. Cred că ne-am aruncat un pic în gol atunci când am pornit la drum cu nimic mai mult decât un gând foarte puternic, într-o perioadă extrem de incertă. Dar, ca să continuu cu metafora, mai cred că vom învăța să zburăm destul de repede. Nu știu dacă vrem să spunem ceva comunității, cât mai degrabă nouă, în cadrul comunității. Ivănoiu a venit cu ideea asta, că dacă nu ai un loc de joacă, ți-l faci", spune Ilinca despre experiența Teatrului Improbabil.
Dramaturgii Ilinca Prisăcariu și Alexandru Ivănoiu povestesc despre cum au trecut prin și peste anul ăsta, cum s-au jucat, ce au inventat și cum au mers dincolo de frontierele artificiale ale izolării.
S-a oprit lumea?
Alexandru Ivănoiu: Nu consider că sunt printre cei afectați grav de pandemie. Am putut să stau acasă, să-mi continuu studiile, să mă văd cu oameni dragi și să fac diverse proiecte. Nu pot spune că sunt o victimă a pandemiei din niciun punct de vedere. Cunosc mulți oameni, artiști sau nu, care pot povesti cum au trecut prin încercări emoționale, fizice sau financiare imense. Pentru mine pandemia a fost pauza pe care nu am avut curajul să o iau. În primele luni ale anului 2020 munceam cu bucurie în toate proiectele în care eram implicat, dar undeva pe fundal îmi doream cu disperare o pauză. O pauză pe care am primit-o. Știam că această pauză va dura mai mult decât aveam nevoie? Nu. Luni de zile am încercat să mă bucur că umanitatea stătea în case și că putem evita o catastrofă. Ușor, ușor, catastrofa părea că se apropie și că nu poate fi împiedicată. Mă temeam pentru părinții mei, apoi pentru meseria mea. M-am liniștit în timp. Am învățat să trăiesc cu pandemia. Am învățat să trăiesc cu nesiguranța. Poate încă sunt naiv și aștept, așa, ziua aia când mă va suna un prieten și-mi va spune “Gata. S-a terminat. Vrei să mergem la teatru diseară și după aia să dansăm?”. Cu bucuria acestei imagini îmi mai temperez panicile și poate într-o zi, poate nu foarte îndepărtată, se va întâmpla.
Ilinca Prisăcariu: Sinceră să fiu, după primul gând de panică, mi-am spus: „oau, s-a oprit lumea”. Și asta m-a liniștit, într-un fel. Da, a fost dificil. Da, am stat cu frică - era groaznic gândul că ceva invizibil ne poate face atât de mult rău. Îmi era frică pentru ai mei, cei de acasă. Eram la aproape 500 de km depărtare de ei și mă simțeam neputincioasă. Pe lângă asta, pe mine pandemia m-a prins în ultimul an de master. Habar nu aveam că ultima oară când fusesem la școală avea să fie, realmente, ultima oară. N-am avut gala absolvenților, mi-am prezentat lucrarea de disertație pe Meets. Am simțit că toți anii ăștia în care am studiat rămâneau așa, în aer. Terminam școala și deveneam oficial „om mare” într-o perioadă total lipsită de perspective. Mă uitam în jurul meu și vedeam că nu pot face mare lucru cu studiile mele. Tot ce știam să fac nu se putea aplica nicăieri pe vreme de pandemie, chiar dacă eu știu să fac mai multe decât ce scrie pe diplomele mele. Am început să mă uit după job-uri și îmi venea să plâng. Dar mi-am spus din nou: „s-a oprit lumea”. Iar eu am continuat să fac ce știam și încet-încet lucrurile au început să se miște din nou. Diferit. Interesant de explorat. Și am ajuns, paradoxal, să fiu mai ocupată decât eram ante-pandemie. Ceea ce nu putea decât să mă bucure. În rest… eu sunt o persoană destul de introvertită. Cred că mi-a prins bine niște timp cu mine. Așa cum a spus și colegul Ivănoiu, a fost o pauză de care aveam mare nevoie. A, și m-am bucurat că nu se mai înghesuia lumea la market. Dar nici asta n-a durat mult.
Exagerări cu sine
Alexandru Ivănoiu: În cele mai multe dintre zile trăiesc cu impresia că mi-am fost un coechipier bun și că am stat pe linia de plutire. Mi-am continuat studiile, am coordonat online trupa Brainstorming, am scris texte, am aplicat la concursuri și m-am gândit cum o pot scoate la capăt. Și am scos-o. Mi-am adus aminte de new-years- resolutions-urile de pandemie. Era moda aia a self development-ului. Scuzați romgleza. Toată lumea vorbea despre cât pot citi acum, sau cât sport pot face. Doamne, iartă-mă, nu am exagerat nici cu cititul și nici cu sportul. Am exagerat cu mine însumi. Nu mai aveam cum să scap de mine. Reușita mea de pandemie e că sunt mai confortabil cu mine. Puțin mai confortabil, încă sunt insuportabil. Și autoironic. Există o doză de sănătate în a râde de tine.Cam așa pe plan emoțional. Am crescut mult în pandemie, nu știu dacă din cauza sau datorită. În rest, profesional, mi-am dat seama că îmi doresc și că pot să fac și alte lucruri. Când am ales să nu dau la master la actorie, ci la scriere dramatică m-am simțit bizar. Colegii mei continuau într-o direcție, eu în alta, ca și cum aș fi mers în excursie jumătate de drum. M-a liniștit pandemia. Mă uit în spate și aș vrea să-mi spun, băi, poți să faci ce vrei tu. Ah, și vezi că te muți singur în sfârșit.
Ilinca Prisăcariu: M-a ajutat mult faptul că am putut continua să lucrez de acasă și să îmi fac programul după bunul plac. Prin martie încă scriam la un proiect despre hărțuirea stradală și mă întrebam oare cum o să implementez așa ceva, în condițiile în care toată lumea stă în casă. Mi-am primit răspunsul destul de repede. A fost greu de continuat, dar am reușit să îl ducem la capăt. Cred că asta m-a ținut pe linia de plutire. A fost o perioadă în care mi-am pus multe întrebări: despre mine, despre ceea ce fac, dacă îmi place sau nu cu adevărat ceea ce fac, despre relațiile cu cei din jurul meu. Am avut multe revelații și am avut noroc de oameni faini în jurul meu, alături de care am putut să le decantez. Am căutat să văd partea bună din tot ce se întâmpla. Au ajutat și pisicile din casă, echilibrau mult energia.
Teatru din nimic
Alexandru Ivănoiu: Am oprit toate proiectele. Tot ce făceam s-a oprit brutal. Am tot așteptat să înceapă la loc totul, iar la un moment dat m-am plictisit să aștept. Chiar nu se mai putea, mă uitam la broderie și mi se părea o activitate artistică interesantă. M-am investit mai mult în ce făceam deja și am încercat să mă adaptez. În tot acest demers al adaptării mi-a venit și ideea Teatrului Improbabil. Mă tot întrebam eu: ce rămâne neclintit de pandemie? Teatrul sonor e o iubire de abia descoperită. Și nu am descoperit-o ca spectator, ci ca actor. Am lucrat cu Ilinca la un spectacol sonor produs de Ideo Ideis, numit „Albina din capul meu”. Și era ca la teatru, doar că mai liber sau mai limitativ, depinde de unde privești. În discuțiile nocturne cu prietenii mei, când nu ne puneam filtre cu pahare și dragoni, vorbeam despre cum limitele ne fac mai creativi și cum de-abia așteptăm să vedem care va fi noul teatru născut din această criză. La un moment dat obosești să aștepți. Și te apuci să faci tu un nou teatru, ori să faci un nou lucru. Și niciuna dintre variante nu e greșită. Îi înțeleg atât pe colegii mei care au continuat să facă diverse lucruri în zona artei, cât și pe cei care au părăsit-o pentru un moment, sau pentru totdeauna. E greu să termini o facultate vocațională în general, darămite în perioada asta. Toți trebuie să beneficiem de înțelegere și de tandrețe. Era poezia asta spusă de un băiat din Brainstorming, extraordinară poezie. Se termina așa: Avem timp pentru toate (...) Nu este timp însă pentru puțină tandrețe. E timp să facem ce meserii vrem, să greșim enorm, să facem proiecte și să le abandonăm, doar să avem puțină tandrețe față de noi.
Ilinca Prisăcariu: Nu am oprit nimic brutal, pentru că toată treaba asta m-a prins în mijlocul unei tranziții. Terminam școala (abia așteptam să văd cum e viața fără ore/cursuri/teme) și mă apucam de un nou proiect, „Hey, pisi!”, despre care spuneam și mai sus. Apoi a venit proiectul de la Ideo, unde m-am întors cu mare drag și care s-a simțit ca o bucată de normalitate. Am continuat cu „Hey, pisi!”, l-am adaptat și răs-adaptat, ca să ne mulăm pe măsurile de siguranță care se schimbau de pe o zi pe alta. Vorbeam cu fetele din proiect și ajungeam mereu la întrebarea „și cum vom face asta?” Iar răspunsul era mereu „nu știu, vedem mâine”. Și o scoteam cumva la capăt. Apoi a venit Ivănoiu cu ideea asta total stranie, de a face un teatru din nimic. Primul instinct a fost să zic „hai, frate, încă unul?!”. Dar după m-am aruncat în asta cu totul, pentru că mi se părea minunat. Plus că a reușit să adune niște oameni super tari în jurul lui. Tu ești super tare, Ivănoiu!
Cum a apărut Teatrul Improbabil
Alexandru Ivănoiu: Am zis și mai sus. Am vrut să adun niște oameni să facem ceva intangibil față de pandemie. Că o să continue și când o să ne revenim la normal e partea a doua. Am sunat toți oamenii în care aveam încredere și le-am povestit. Unii m-au ajutat cu sfaturi, alții cu prezența. Și am pornit la drum. Și îmi place enorm cum merg lucrurile.
Ilinca Prisăcariu: A apărut din dorința lui Ivănoiu de a face un spațiu de joacă, undeva prin toamna lui 2020. A venit într-un moment atât de neașteptat și totuși atât de potrivit. Încă era cald afară, știu că stăteam pe balcon și văd că mă sună. Și de acolo a pornit totul.
Ce e Teatrul Improbabil pentru public/comunitatea de actori
Alexandru Ivănoiu: Un ghiont timid. Un “hai că se poate”. Un “suntem în aceeași barcă”. Tot observ la mine și la colegii mei o tendință stupidă. Mergem la teatru ca să nu ne placă. Joacă colegul X? Montează regizorul Y? Puteam să joc eu aia?/ Eu aș fi montat-o mai bine./ Și după perioada asta mi s-a făcut așa un soi de scârbă de mine. De ce fac asta? De ce murdăresc cu nesiguranțele mele încercările altora. E loc sub soare pentru toată lumea. E loc și de musical și de șușe și de teatru politic și de performance. Solidaritatea dintre artiști nu ar trebui să apară doar în momente de criză. Egalitatea pe care ne-o dorim atât de mult în societate, trebuie practicată și în bula noastră teatrală. În fond, avem același scop, nu? Trăim într-o lume mică și avem impresia că suntem superiori altor meserii. Vocația de artist nu poate fi comparabilă cu vocația de medic, de profesor sau de contabil. Pentru că sunt diferite și aici oprim discuția. În ecosistemul pe care vrem să îl îmbunătățim atât de tare avem o parte foarte mică a noastră. Cunoașterea limitelor ne ajută să le depășim. M-am dus mult, dar țin asta în mine de ceva timp. Tineri studenți care vorbesc în cârciumi despre cum trebuie făcut teatrul, merg la spectacolele colegilor și stau cu nu în brațe 2 ore. Apoi, cu tristețe, afirmă: “da, mă rog”. Și după se întristează când propria meserie își pierde sensul. Mă atac pe mine în primul și în primul rând spunând asta. Pe această barcă, numită Teatrul Improbabil, mi-am invitat și colegii dramaturgi. Apoi, colegii regizori, care au invitat colegi actori. Odată ce coordonam procesul, fiecare premieră era o bucurie. La rândul meu am scris un spectacol, dar nu conta. Teatrul Improbabil înainte de orice. Și mi-am adus aminte de “procesul nu succesul”. Această vorbă care s-a golit de sens pe parcursul anilor. Și Teatrul Improbabil este o parte minusculă dintr-o parte minusculă a unui ecosistem. Dar, ecosistem cu ecosistem, luptăm cu inamicul comun și avem curajul să încercăm să facem mai bine. Mi se spune des că sunt naiv și patetic, dar încep să mă bucur că sunt așa.
Ilinca Prisăcariu: Un teatru sonor, pentru public. Și chiar dacă situația independenților este extrem de gravă, tot mi se pare un cuvânt dur. Nu aș ști cum să răspund la asta. Eu însămi cred că ne-am aruncat un pic în gol atunci când am pornit la drum cu nimic mai mult decât un gând foarte puternic, într-o perioadă extrem de incertă. Dar, ca să continui cu metafora, mai cred că vom învăța să zburăm destul de repede. Nu știu dacă vrem să spunem ceva comunității, cât mai degrabă nouă, în cadrul comunității. Ivănoiu a venit cu ideea asta, că dacă nu ai un loc de joacă, ți-l faci. Momentan ne jucăm cu farfurii din frunze. Sperăm că la un moment dat vom reuși să ne susținem financiar, dar nu pentru a ne cumpăra farfurii adevărate, ci pentru a ne putea juca mai departe. Farfuriile adevărate sunt plictisitoare.
Greii ne susțin
Alexandru Ivănoiu: Pentru spectacolul pe care l-am scris eu, Minunea Minunilor, eu și regizoarea Andreea Lucaci ne-am dorit-o enorm pe doamna Coca Bloos. Deși s-a pensionat, a acceptat invitația cu mare bucurie. Ne plimbam într-o zi prin Cișmigiu și mi-a zis: “Păi noi, aștia bătrânii, așa trebuie să facem. Să vă impingem pe voi, tinerii, mai în față.”. Cam asta a însemnat susținerea actorilor mai experimentați. Vorbind cu regizorii și dramaturgii spectacolelor, am aflat că toate repetițiile au funcționat la fel. Actorii au fost generoși, în cel mai cald sens al cuvântului.
Ilinca Prisăcariu: E foarte tare să ai un proiect abia pornit și să ai sprijinul unor actrițe și actori cu experiență. Îți dă speranță. Sunt extrem de recunoscătoare pentru faptul că acești oameni au acceptat invitația noastră. Și pare că s-au și distrat.
Alexandru Ivănoiu: Oamenii vin, doar să-i chemi.
Ilinca Prisăcariu: I-am sunat. Mă rog, Ivănoiu i-a sunat, eu sunt terifiată de telefoane. Eu am dat mailuri. Oamenii au răspuns super bine la propunerea noastră, ceea ce a fost extrem de emoționant.
Trebuie să ne ardă!
Alexandru Ivănoiu: Nu am impus o temă clară pentru cele 5 producții. Fiecare echipă a avut libertatea să exploreze. În ceea ce privește strategia Teatrului Improbabil aici e mai mult de discutat. Până să lansăm teatrul la finalul lunii noiembrie, a fost nevoie de luni de pregătire. Și aici vreau să le mulțumesc Ilincăi Prisăcariu, Laurei Fluture, Elenei Smîntână, Paul Crăciunescu, Ștefana Micu, Eugen Munteanu, Matei Bumbuț, Karina Ganea. Cu ei am dezbătut tot ceea ce se vede. Și tot ei știu ce nu se vede. Dar e bine. E foarte bine.
Ilinca Prisăcariu: Cred că stagiunea asta s-a aranjat într-un mod foarte organic. Nouă în facultate ni se spunea constant că “trebuie să ne ardă”. Practic, trebuie să fie ceva important pentru noi, să ne placă foarte mult, să vrem foarte tare să vorbim despre acel lucru prin arta noastră. Pe ideea asta am mers și noi. Cât despre ce e în backstage - avem o echipă extraordinară în spatele Teatrului Improbabil. Îi puteți vedea pe toți pe paginile noastre de social media. Super profi și extrem de dedicați. Și amuzanți - un aspect FOARTE important. Ne distrăm foarte tare la ședințe. E simpatic chiar și când ne certăm, pentru că de fapt ținem mult unii la alții și vrem să iasă lucrurile bine. Împreună gândim fiecare aspect care formează proiectul ăsta și avem multe de învățat unii de la alții. E o echipă tare faină. Vă pup, băieți și fete!
Cuprinși de distanță
Alexandru Ivănoiu: Cea mai mare temă pe care am căutat-o în tot ce vedeam, citeam, ascultam a fost singurătatea. Ne-a lovit singurătatea peste noapte. Și am cunoscut-o fiecare din unghiuri diferite. Am văzut singurătatea din solitudine, din familie, din meserie, din spitale, din gândire, din presă, din spirit, din natură. Această temă le-a amplificat pe toate celelalte. Violența domestică, corupția, dezbinarea, rasismul și tot ce s-a mai întâmplat în lume a suferit din cauza pandemiei. În tot acest timp, m-am simțit mai singur în nedreptățile din jurul meu. Nu aș putea spune că vin și cu un gând pozitiv la finalul acestei idei. E doar un gând.
Ilinca Prisăcariu: Eu la disertație am scris despre anxietate și despre reprezentarea ei în dramaturgie. Am scris și un text despre anxietate, dar asta pentru că e ceva cu care eu mă lupt de ani de zile și am căutat să explorez și prin alte mijloace tot procesul ăla. În ce mă privește, nu cred că s-a acutizat în pandemie. Dar priveam în jurul meu și vedeam cum din ce în ce mai mulți oameni erau cuprinși de ea. Și asta trezea în mine un soi de… nu știu, voiam să ajut cumva, pentru că știam cum e să simți că-ți pocnește pieptul și stomacul. Vorbeam cu oameni, mă ofeream să ajut cum pot, eram acolo dacă avea cineva nevoie să vorbească, să se plângă, să râdă sau să urle. Faptul că am devenit cu toții mult mai vulnerabili deodată mi se pare că a adus oamenii mult mai împreună, chiar dacă eram la distanță unii de alții. Și mi-a plăcut mult asta.
Încercarea
Alexandru Ivănoiu: Înainte de orice discuție, a fost o luptă pentru supraviețuire. Sectorul cultural, slab finanțat, a mai dus-o cum a mai dus-o. Producții difuzate online, diferite demersuri artistice, etc. Pentru sectorul cultural independent, această perioadă a fost poate cea mai grea încercare. Încep să cunosc și eu greutăți în a atrage fonduri/sponsorizări și privesc cu teamă către viitor. În timpul liber, mai pregătesc studenți pentru admiterea la actorie. Deobicei îi privesc cu respect, curiozitate și încredere. De anul acesta am început să îi privesc cu milă și teamă. Iar vina nu e a lor. Pare că lumea artistică îți strigă în față că nu e nevoie și de tine. Dar este. Cultura nu este un moft, nu aduce un beneficiu concret, imediat, cuantificabil. Dar fiecare entitate culturală, independentă sau nu, generează gânduri, emoții, idei care, în timp, schimbă perspective, mecanisme sociale, comportamente sociale și așa mai departe. Accentul pică pe în timp. Cultura, după mine, este un cec în alb pe care trebuie să-l semnăm, indiferent de costuri. Revenind la solidaritate. Dacă am trăi toți în aceeași casă, nu ar ajunge să scriem pe facebook că ne cade tavanul. Ar trebui să ieșim din camerele noastre și să vedem ce e de făcut. Cu riscul că atunci când voi ieși din camera mea, voi da nas în nas cu ăla care, în viziunea mea, face numai aberații. Atunci, mă voi uita la el, mă voi gândi că nu știu de ce face ce face, dar voi pune mâna să repar tavanul.
Ilinca Prisăcariu: A fost trist să ne întrebăm dacă noi chiar contăm. Eu m-am întrebat. Încă mă întreb. Oricum era o întrebare care băltea acolo. Ce ofer eu? De ce contez, de fapt? Cred că a fost bine că ne-am oprit. Cred că trebuia să ne oprim. Cred că mergeam cu viteza luminii, dar nu toți deodată. Era un tren supersonic, cu niște locomotive puternice și luminoase, multe vagoane și mulți alții care încercau să se țină cu greu de ele, pentru că nu își găseau locul în tren. Ori asta e ceva mai trist decât întrebarea în sine.
Susținuți sau neglijați?
Alexandru Ivănoiu: Văd ce a scris și Ilinca și sunt perfect de acord. Îmi amintesc cu bucurie puținele momente când am fost susținut ca artist. Apare solidaritatea, fiind criză. Sper să țină.
Ilinca Prisăcariu: M-am simțit ca și cum trebuie să-mi țin singură spatele, dar ăsta nu era un gând nou. Cred că, odată cu oprirea trenului, oamenii au început să se mai întrebe de sănătate.
Partea pozitivă
Alexandru Ivănoiu: Cu siguranță. Orbește cred în asta. Ca să parafrazez un cântăreț: Aș da zile de la mine să fie totul bine. Și văd mulți care ar da. Avantajul de a fi la un click distanță e că poți aduna o comunitate cu o idee, un laptop și un telefon. Oamenii vin, trebuie doar să-i chemi. Și când nu te cheamă nimeni, îi chemi tu pe ei.
Ilinca Prisăcariu: Eu pun accentul foarte mult pe partea pozitivă. Cred cu tărie că toate lucrurile se întâmplă cu un scop și avem ceva de învățat din asta, chiar dacă e o experiență care ne încearcă foarte tare. Eu, una, simt că am crescut foarte mult în perioada asta. M-am întrebat și m-am ascultat mai mult.
Proiecte valoroase
Alexandru Ivănoiu: Voi evita să fac un laudațio acum. Oamenii care activează în domeniul cultural știu foarte bine ce au de făcut, în mare parte. Mi se par valoroase demersurile artistice pre-universitare. Aici vreau să amintesc de Festivalul de film pentru adolescenți Super (care se extinde spre tot mai multe arte precum poezie, fotografie, etc), care reușește să existe finanțat sau nu, de nouă ediții. Aș vrea să amintesc de Gen, o revistă, care, pentru o revistă făcută de adolescenți, a reușit să livreze un conținut extrem de relevant. Nu în ultimul rând, Ionuț Oprea și Mădălina Dorobanțu, coordonatorii trupei Playhood Ferentari, au înființat Studiourile Ferentari, un loc unde comunitatea tinerilor din Ferentari descoperă o alternativă. Practic, oameni sunt, bani să fie.
Ilinca Prisăcariu: S-au făcut multe proiecte foarte tari în perioada asta, dar ce îmi vine acum nu e legat de teatru, ci de film. Mi-a rămas foarte viu în minte „9 povești de dragoste și ură în izolare” al lui Dan Chișu.
House party
Alexandru Ivănoiu: Am comunicat prin facebook, instagram, zoom, meet, email. D’astea. Și pe house party, tot un fel de zoom unde poți să te joci diverse joculețe. Nu-i excelent, dar mai trecea timpul în lockdown.
Ilinca Prisăcariu: Am descoperit Zoom-ul, ca toată lumea care cunoștea numai Skype ca platformă de conferințe video. Cred că cele mai interesante experiențe au fost zilele de naștere ale prietenilor. Ne puneam același background și ne prefăceam că eram cu toții în același loc.
Perspective
Alexandru Ivănoiu: A unei zile când voi merge din nou la teatru și să dansez. Sunt superficial. Pe lângă asta, încă îmi place ceea ce fac. Mereu mi-a plăcut, altfel nu făceam. Existau zile întregi când stăteam în pat cu ochii în telefon? Bineînțeles. Mă simțeam vinovat? Bineînțeles. Reușeam să mă ridic. Trei din zece dăți. Am câștigat un procent în timp. Acum, din zece momente când mă preling asupra filmulețelor cu rețete pe care n-o să le fac niciodată, în patru dintre ele reușesc să mă desprind și să fac altceva. Nu-i mare lucru. Poate Ilinca a făcut mai multe. Deși nu cred, îi plac pisicile prea mult.
Ilinca Prisăcariu: Am stat cu pisicile.
Teatrul Improbabil și pandemia
Ilinca Prisăcariu: Un teatru care vine la tine.
Alexandru Ivănoiu: Și un teatru spre care trebuie să vii și tu.
Mesaj pentru persoana de dinainte de pandemie
Alexandru Ivănoiu: Dacă aștepți un “o să fie bine” din viitor… O să fie greu, dar o să fie foarte bine. P.S:Dă muzica mai încet când te muți că îți iei amendă.
Ilinca Prisăcariu: „O să te relaxezi. A, și o să deschizi un teatru cu Ivănoiu.
