Mihai Lukacs a dat admiterea la regie de teatru în Cluj pe neașteptate, la îndemnul unui prieten, mai ales că i se părea punk să faci artă la începutul anilor 2000. Faptul că a intrat primul deși nu se pregătise în prealabil nu e o coincidență, ci o ilustrare a abilităților sale creative pe care a început să le exerseze de mic, încă de când mergea la teatru citind piesele dinainte ca să își poată imagina cum ar putea da viață de unul singur universului din text și să compare cu ceea ce vedea de fapt. Satisfacția cea mai mare venea tocmai atunci când soluțiile pe care le avea în minte nu erau aceleași cele prezentate pe scenă, iar această perspectivă înca îl ajută în procesele creative de astăzi.
Puteți înțelege mai bine toate acestea, dacă îi vedeți spectacolele. Are două și la Caleido, festivalul de arte performative care începe pe 21 mai și are ca temă anul acesta societate: Bambina, regina florilor și American Gypsy
Zona performativă are această capacitate de a testa scenarii pornind de la o problemă a societății: unele duc la dezastre generale, unele păstrează lucrurile exact cum erau iar altele au forța de a transforma efectiv societatea pentru un bine comun.
Mihai Lukacs vorbește în interviul de față despre discuțiile pe care le inițiază arta în încercarea de a rezolva problemele concrete, cele 2 spectacole ale sale din cadrul festivalului, dar și despre etapele care l-au ajutat să devină artist și căutările prezente din domeniul cultural.
Cum a fost contactul cu arta
Straniu, dar cel mai mare șoc a fost mersul la operă. Teatrul îmi era familiar din copilărie, dar când am început să merg constant la operă pe la 14 ani ceva s-a schimbat. Bunica mea avea o prietenă care cânta în corul Operei din Cluj și îi dădea mereu invitații la spectacole. Bunica nu mergea și mi le dădea mie. Și așa am început să văd cam tot ce se punea în scenă la Opera Națională în anii 1990.
Teatrul era în aceeași clădire dar spectacolele erau în zile diferite. Am început să merg și la teatru, mă obișnuisem cu locația, îmi făcusem abonament pentru elevi și vedeam tot. Nu făceam o distincție foarte mare între operă și teatru, doar că atunci când mergeam la spectacolele de teatru citeam și piesele înainte, la sala de lectură a Bibliotecii Județene. Îmi făceam o idee despre spectacol și era un joc mental dacă pe scenă se monta spectacolul așa cum îmi imaginam. Nu era vorba de o respectare a textului, ci mai mult de a ajunge la o anumită atmosferă sau intrigă sau estetică. Îmi plăcea când vedeam cu totul altceva decât îmi imaginam. Jocul ăsta a durat mai mulți ani și între timp mi-am extins aria: am început să văd spectacole și la Teatrul Maghiar din Cluj și să citesc mai multă dramaturgie. Țin minte că la Biblioteca British Council era un raft cu piese de teatru contemporan, nu foarte contemporane, multe din anii 1960-1970, dar am reușit să le citesc pe toate. Acum îmi dau seama cât de important este accesul neîngrădit la cultură și educația prin diverse forme artistice pentru cât mai mulți, indiferent de statut social sau localizare. În anii ‘90 încă se păstrau aceste obiceiuri coerente de “culturalizare a maselor”: nu aveam foarte mulți bani, ca mulți adolescenți, dar nu era un efort să mergi la teatru sau să găsești literatură accesibilă, nici financiar și nici ca infrastructură, spațiile erau primitoare și nu te simțeai judecat, vorbind totuși de un oraș mare.
Etapele de formare în artistul de azi
La Cluj, aveam un prieten foarte bun, eram nedespărțiți, el era student la regie în primul an și ne unea pasiunea pentru spectacolele Monei Chirilă, care erau foarte atipice, dar ne unea mai ales muzica punk. Eram un fel de imitatori, cred că destul de comici, el era Sid Vicious, eu un fel de Johnny Rotten. Făcuse un examen foarte straniu după Alice în Țara Minunilor și participasem ca martor la tot procesul de creație, eram fascinat. Și el m-a tot încurajat să dau examen la regie anul următor, mai ales că lua Mona Chirilă clasă. Am mers la examen și nu m-am pregătit deloc, dar citisem deja toate piesele din bibliografie. Nu știu de ce, dar mi se părea foarte punk să faci regie la începutul anilor 2000. Am mers cumva inconștient, dar cu atitudine iar examenul a fost foarte neobișnuit. Mi-a plăcut mult, erau discuții foarte lungi despre muzică, filme, jocuri video sau spectacole cu comisia din care făceau parte și Liviu Malița, care era specialist pe psihanaliză și teatru, și C.C.Buricea-Mlinarcic. Am intrat primul, spre surpriza mea, iar toți acești oameni m-au influențat mult ulterior. Am avut norocul să am o mână de profesori foarte speciali, de care m-am atașat mult. Pe lângă cei menționați, au fost importanți “teoreticienii” de la Cluj: Anca Măniuțiu, Laura Pavel sau Ion Vartic, care avea un curs foarte bun pe Caragiale. Prietenul meu s-a lăsat de regie și a dispărut din Cluj. În perioada studiilor am citit multă teorie teatrală și Mona Chirilă avea ideea că trebuie să te ajute să-ți găsești un stil al tău și m-a împins mult spre teatrul lui Brecht și Meyerhold. Ulterior am continuat să lucrez în zona teoretică a artelor performative la Budapesta, unde am făcut master și doctorat în studii culturale, mă interesau mult teoriile corpului, relația actor-regizor, teatrul istoric modernist și cel feminist, și desigur cum se pot aplica toate teoriile astea pe scenă. Am avut constant parte de întâlniri cu oameni deosebiți care m-au influențat într-o direcție sau alta. În perioada maghiară i-am cunoscut pe Arpad Schilling, creatorul Teatrului Krétakör din Budapesta, sau pe Eugenio Barba și actorii de la Teatrul Odin din Danemarca, practicile și abordările lor m-au marcat clar.
Ediția Caleido 2021
În primul rând mă bucură faptul că acest festival a rezistat așa de mult, mai ales în aceste condiții deloc prielnice pentru artele performative. Am participat la toate edițiile cu spectacole, încă de la prima ediție, care s-a ținut la Green Hours. Cred că e un festival atipic în peisajul cultural bucureștean și sper să să continue și să crească tot mai mult, de la an la an. Au deja o echipă foarte bună cu Ion Borșan, Andrei Crăciun, Diana Manea. A fost un an foarte greu pentru orice fel de spectacole și chiar și într-un format fără public în sală, e important ca spectacolele să se joace live. Pentru echipa artistică efortul este același, poate chiar mai dificil, deoarece publicul are un rol crucial în desfășurarea spectacolului, dă energie celui care performează, îl încarcă. Va trebui să găsim modalități și resurse de a umple acest gol și de a performa la același nivel ca și cum am avea o sală plină.
Schimbări aduse de ediția curentă
Desigur, lipsa publicului și mutarea festivalului în online schimbă coordonatele dar sperăm ca următoarea ediție să fie așa cum încă mai ținem minte. Ce îmi plăcea la Caleido era în primul rând publicul, care era foarte tânăr și puteai să le observi reacțiile din sală, era un vibe bun de fiecare dată.
Lipsa publicului din sală
Mă gândesc că este doar o soluție de avarie, că publicul va reveni în curând în sălile de spectacole, la concerte. Există o dorință mare pentru evenimente live și sper că toate eforturile de acum vor da rezultate și vom putea juca în siguranță în scurt timp. Pe de altă parte, mediul performativ este grav afectat de criza sanitară, în special cel independent, practic nu mai există resurse proprii pentru o resuscitare de pe-o zi pe alta, nici financiare, nici emoționale. Golul din sală este și în noi: efectiv nu mai putem. Mulți au clacat, am tot auzit de sinucideri ale actorilor, decese foarte multe ale celor în vârstă, inclusiv din mediul artistic, reprofilări din motive economice, toate acestea suprapuse cu o și mai mare reducere, în continuare, a finanțărilor pentru cultură, care nu au fost niciodată grozave în ultimii zeci de ani.
Un întreg sector pare în faliment iar autoritățile, cele care ar trebui să intervină energic, vorbesc în continuare de reducere, cuvântul cel mai des folosit referitor la cultură este risipă, ca și cum tot ceea ce facem (în condițiile pre-2020) nu ar avea un efect benefic asupra comunităților în care trăim, asupra orașelor noastre, asupra educației sau chiar a imaginii societății. Dacă acum câțiva ani o opțiune era să pleci în afară și să o iei de la capăt, această variantă nu mai poate fi una accesibilă în noul context. Efectiv ne simțim blocați într-un spațiu captiv, din care nu știm cum mai putem ieși. Faptul că încă se mai joacă spectacole, chiar și online, fără public în sală, este în sine un miracol și rezultatul unui efort incredibil.
Provocarea Caleido: tema societății
Efectele ultimelor transformări sociale produse de criza sanitară și deciziile politice și economice împotriva celor mai afectați cetățeni au dus la o polarizare extremă a societății. Explozia conspirațiilor de toate felurile ca răspuns la orice fel de problemă am avea arată o nevoie de explicații simple pentru a înțelege ce se întâmplă cu noi. Și alte narațiuni nu par a fi suficient de digerabile. Efectele politice ale conspirațiilor pot fi dezastruoase: putem vedea și istoric în ce perioade au apărut conspirații fără nicio bază reală și la ce au dus. Întrebarea este ce poți pune în schimb. Pentru că doar a arăta o problemă a societății nu este suficient, trebuie să îi oferi și o explicație pertinentă (sau măcar coerentă narativ cu ea însăși) și în mod ideal și o cale de ieșire din criză. Zona performativă are această capacitate de a testa scenarii pornind de la o problemă a societății: unele duc la dezastre generale, unele păstrează lucrurile exact cum erau iar altele au forța de a transforma efectiv societatea pentru un bine comun.
Credit foto: Gabriel Porumb
Societatea în 2021
Perspectiva mea asupra societății este influențată în primul rând de propriile experiențe de viață, care desigur pot fi limitate dar am mai multă încredere în a fixa o bază cu ce știu deja. Scopul este să ne lărgim acest spectru personal, să ajungem cât mai departe cu propriile simțuri și raționamente, iar pentru asta e important să ne informăm constant, din surse cât mai diverse, să știm ce se întâmplă în jurul nostru. Uneori e mai confortabil să rămâi la aceleași povești sau la un cerc restrâns care îți dă siguranță și narațiuni simple, deja știute. Pentru mine asta este și grozav de plictisitor. Pentru 2021 și perioada care urmează, societatea este mult mai măcinată de probleme structurale majore care afectează viețile celor 99% sau chiar le pun în pericol. Poate că în această perioadă diviziunile sunt mult mai clare, au devenit tot mai violente și pe față iar oala în care suntem nu mai poate ține foarte mult această presiune. Pentru teatru aceste timpuri incerte pot fi foarte productive, ai o tonă de materiale din care poți să te inspiri în fiecare zi. Ne dorim să fim în situația asta? Cu siguranță, nu. Dar pe de altă parte, trăim momente istorice importante, care se întâmplă destul de rar și la o asemenea scară, vorbim totuși de o pandemie care se resimte cu adevărat global și are efecte pe termen lung asupra societăților diverse care nu mai pot exista separate unele de altele. Încă suntem într-un proces pe care încercăm să îl înțelegem.
De unde vine inspirația
Ideile vin foarte simplu, citești un articol, auzi o conversație, vezi o știre și începi să aprofundezi subiectul. Din tot mai multe bucăți de puzzle se face o poveste care poate interesa pe mai mulți sau pur și simplu este relevantă pentru tine într-un moment special al vieții. Dar asta nu este suficient. Din numeroasele idei care ne vin selecția este foarte importantă: ce mesaj vrei să transmiți și pentru cine? Ai capacitatea să spui povestea respectivă? Uneori ești limitat de mediul în care lucrezi, de lipsa banilor, de timpul pe care îl ai la dispoziție, de lipsa unei echipe potrivite pentru a duce mai departe ideea.
Credit foto: Ioana Iordache
Dar în continuare suntem în zona formalului: cred că majoritatea căutărilor sunt pentru un dinamism care lipsește în viața publică iar uneori acest dinamism este forțat când este strict legat de forma artistică, un fel de dinamism contrafăcut, pus cu mâna, fără atenție la detalii și conținut. Cum ar spune Brecht despre această problemă: “ei nu călăresc calul, ci capra din sala de gimnastică.” Uneori nici nu ne dăm seama că nu e un cal adevărat.
Spectacolul American Gypsy
Am citit romanul Oksanei Marafioti, American Gypsy, și vreo doi ani m-am tot gândit la el. Este un roman autobiografic despre o adolescentă care se mută cu familia ei de artiști romi din Uniunea Sovietică în Statele Unite în 1989. Un final de Război Rece care se manifestă și în familiile de imigranți, cu personaje foarte puternice și atent construite, iar Oksana, personajul principal, e captivantă. E un personaj foarte special: o tipă foarte comică, foarte puternică dar în același timp vulnerabilă și în curs de maturizare, care trece prin situații dificile dar de altfel comune experienței de imigranți care trebuie să o ia de la zero într-un context pe care îl înțeleg foarte puțin.
Credit foto: Alex Rosieanu
Mă tot gândeam la acest roman că ar fi mers pus pe scenă, plus că mă interesa și promovarea literaturii scrise de autori romi, după ce am dramatizat Cu moartea în ochi, romanul lui Valerică Stănică, singurul roman scris de un rom care a supraviețuit Holocaustului din Transnistria.
Credit foto: Ioana Iordache
Am avut șansa să mă întâlnesc cu Oksana Marafioti la o conferință pe Critical Romani Studies la Budapesta și ne-am împrietenit imediat. Atunci am știut și cum va fi spectacolul, cum va fi o poveste locală și situată în prezent, care să intre în experiențele intime ale familiilor de imigranți economici. Ea a fost foarte apropiată proiectului și ne-a susținut pe toată perioada de elaborare. La un moment dat, după ce văzuse filmarea, m-a întrebat dacă mi-a zis că nuanța de albastru pe care o folosim la costume și lumini este culoarea ei preferată.
Credit foto: Gabriel Porumb
Habar nu aveam dar genul ăsta de recunoaștere că anumite elemente funcționează pentru autorii textelor din care ne inspirăm este foarte importantă, înseamnă că ceea ce arătăm pe scenă funcționează pentru ei.
Povestea Bambinei, regina florilor
Bambina este un spectacol mai vechi care acum poate fi interpretat altfel, în noul context. Deși este în mare parte despre capitalismul sălbatic al anilor 1990 când opțiunea de a deveni un antreprenor de succes părea singura cale de a reuși cu adevărat în viață, urmând pașii indicați de discursul dominant, vedem că pe termen lung această soluție individualistă nu a funcționat pentru mulți. Chiar și dintre cei care au reușit atunci, criza de la finalul anilor 2000 i-a afectat puternic pe o mare parte dintre ei. De asemenea, în cazul comunităților vulnerabile (fie că vorbim de femei, de romi, de bresle meșteșugărești), succesul individual al unui membru nu a însemnat prea mult, atâta timp cât exploatarea și precaritatea au devin tot mai greu de suportat pentru ceilalți membri ai grupului. Gala ironică din spectacol este valabilă și pentru antreprenorii ultimilor ani care au fost afectați de pandemie și ale căror afaceri au mari dificultăți. Pentru că soluțiile nu pot fi exclusiv personale, atâta timp cât totul în jur se prăbușește.
Cu ce pleacă acasă spectatorii
Poveștile pe care le arătăm pe scenă au rolul de a-i face și pe ei parte din poveste, de a-i schimba în povestitori, nu doar simpli receptori ai unui mesaj, oricât de just ar fi acesta. Desigur, contează și ce povești circulă. Cred că a trecut vremea în care se spuneau doar povești triste, drame fără ieșire, care, desigur, emoționau și oamenii se identificau cu personajele năpăstuite. Ceea ce mă interesează în continuare sunt contradicțiile, acelea care arată că ceva nu funcționează, până la punctul în care dau o stare de perplexitate, când simți că totul e ireal, că așa ceva nu este posibil, doar pentru că nu ai mecanisme de a înțelege situații aparent fără ieșire.
Credit foto: Ioana Iordache
Dar ce e mai important este să ne imaginăm împreună și cum aceste conflicte pot fi transformate, pot fi schimbate în mod real pentru cei care ne regăsim în ele, de o parte sau de alta a liniei. Pentru că în continuare vedem foarte multe nedreptăți sociale care ne lasă muți, nu știm ce să facem. Cred că aici ar fi căutările spectatorului în timpul dar și după spectacol, o căutare pentru transformare cu ajutorul unui act artistic, o căutare care provoacă plăcere, nu vină, frică sau rușine. Și mă refer la transformări sociale și personale care sunt accesibile, la îndemână, palpabile, nu fantasmagorii care nu fac decât să ofere un nou escapism confortabil (mă gândesc aici la White Tiger, regia Ramin Bahrani, 2021, în care sluga credincioasă își omoară stăpânul, îi fură geanta cu șpăgi pentru politicieni, asigurându-și capitalul pentru a deveni și el stăpân, un antreprenor de stil nou - nu la astfel de soluții mă refer).
Desigur există o desfătare în a te înfiora contemplând nedreptatea și absurdul lumii în care trăim, la care singura soluție logică de ieșire ar fi un sfârșit apocaliptic. Dar pe de altă parte, poate exista satisfacție și în a imagina soluții posibile la probleme foarte concrete, inclusiv ideea că putem trăi și altfel, într-o altfel de lume acum și aici, una care nu repetă nedreptățile pe care le arătăm cu degetul ci îi include pe toți, fără a provoca durere, că nu suntem pe o planetă condamnată iremediabil la dispariție pentru păcatele noastre.
Trecând în alt plan, cred că cel mai important este ca mesajul producătorilor de cultură să ajungă neîngrădit la câți mai mulți oameni, care să aibă acces cu adevărat la producția culturală, iar aici nu mă refer neapărat la mesajul transmis de artist ci la o bază economică și socială strict necesară, acea condiție culturală primară, care să fie egală pentru toți deopotrivă. Pentru că nu cred că poate nega cineva aspectele pozitive pe termen lung ale accesului la cultură.
