Oameni din industria cinematografiei românești și din sectorul ONG și-au unit ideile bune și au creat primul lungmetraj din România inspirat din lumea dureroasă a copiilor care se luptă cu un diagnostic incurabil. “Copacul Dorinţelor: Amintiri din copilărie” este un film fantastic pentru copii, gen care nu s-a mai produs la noi în țară de 30 de ani. Și, odată lansat, va căpăta atributele unei campanii de strângere de fonduri care depășește limitele demersurilor clasice de acest fel. Într-un scenariu optimist, în care cinematografele vor rămâne deschise în siguranță, acest film emoționant cu o distribuție eclectică ar putea avea premiera în toamna acestui an pe marile ecrane.
”Vrem ca motto-ul nostru, “Preţuim fiecare clipă de viaţă”, să ajungă în sufletele a cât mai mulţi spectatori din România. Și, ceea ce este la fel de important, toate încasările de pe urma biletelor vândute la cinematograf vor fi direcţionate către serviciile gratuite de îngrijiri paliative pe care HOSPICE Casa Speranţei le oferă pacienţilor care suferă de o boală incurabilă”, Mihai Mănescu.
Am stat de vorbă mai multe despre scenariul, regia și cinematografia filmului cu Mihai Mănescu, manager de comunicare al Fundaţiei HOSPICE Casa Speranţei, producător și scenarist, cu regizorul Andrei Huțuleac și cu directorul de imagine Mișu Ionescu. Tot ei ne-au povestit și despre cei mai tineri actori din distribuție.
”Maya Noelle Prediger și Grigorie Silișteanu - doi copii extraordinari care au făcut față cu brio unor zile de filmare foarte-foarte grele. Maya (care joacă rolul principal) a fost pe platou în absolut toate zilele de filmare și n-a dat nici măcar o dată semne de oboseală. Am lucrat cu ea în exact același fel în care aș lucra cu orice actor profesionist”, Andrei Huțuleac.
Bio pe scurt
Mihai: Proiectul a fost iniţiat de mine, Mihai Mănescu, manager de comunicare al Fundaţiei HOSPICE Casa Speranţei (din 2017) şi lector de scenaristică la Universitatea Hyperion (din 2013). Am absolvit UNATC-ul în 2007, acolo unde am şi predat scenaristică până în 2012, când am făcut trecerea la Hyperion. Mi-am obţinut şi doctoratul în cinematografie şi media, tot la UNATC, cu o teză interdisciplinară între film-mitologie şi istoria religiilor, ultimul domeniu fiind aprofundat de mine în cadrul unui masterat în istoria religiilor la University of Exeter din Marea Britanie. Ca experienţă în film de ficţiune, am fost co-scenarist la filmele de lung-metraj „Ultimul Zburător” (2014) şi „Live” (2015), „Copacul Dorinţelor” fiind al treilea film pe care îl fac în calitate de scenarist, de data aceasta fiind şi producător.
Mișu: Mă numesc Mihai Valentin Ovidiu Ionescu, dar toată lumea mă știe Mișu Ionescu. Sunt absolvent de licență și master în cadrul UNATC, în prezent activez ca cinematografist (DOP) freelancer.
Andrei: Sunt Andrei Huțuleac și sunt regizorul și unul dintre scenariștii filmului Copacul Dorințelor.
Echipa de producție
Mihai: Producătorii acestui film sunt Mihai Mănescu, Matei Dima, Andrei Gâţu şi Costin Creţulescu, co-producătorii sunt John Florescu şi Anca Truţă iar producătorii executivi sunt Claudiu Boboc şi Alexandra Hash.
Regia filmului este semnată de Andrei Huţuleac, scenariul este semnat de Mihai Mănescu, Matei Dima şi Andrei Huţuleac, imaginea îi aparţine lui Mihai Ionescu, scenografia şi costumele sunt semnate de Ana Gabriela Lemnaru, castingul a fost asigurat de Liliana Toma, de la Central Casting, montajul a fost realizat de Ruxandra Mihai şi întreaga post-producţie este coordonată de Viorel Chesaru, de la Chainsaw Europe; sunetul va fi semnat de Alexandru Dumitru, iar priza directă a fost realizată de Marius Obretin (pe care toată lumea îl ştie drept Melcu’); muzica este compusă de Adina Nelu.
Ideea primul lungmetraj caritabil din România
Mihai: Înainte de a veni în HOSPICE, unde din 2017 coordonez activitatea departamentului de comunicare, am activat în lumea filmului. Nu pot să zic că m-am desprins total de această industrie, pentru că am continuat să predau scenaristică la Universitatea Hyperion din Bucureşti. Cumva, încă de când am venit la HOSPICE şi am interacţionat cu poveştile inspiraţionale de aici, poveşti din care înveţi foarte multe lucruri despre viaţă, am ştiut că va veni un moment în care cele două lumi (film şi ONG) se vor contopi. Asta s-a întâmplat în 2018, când trei cazuri ale unor copii care suferă de o boală incurabilă m-au făcut să scriu o primă versiune a ceea ce acum a devenit “Copacul Dorinţelor: Amintiri din copilărie”.
Proiectul a trecut prin mai multe schimbări de-a lungul anilor şi am fost deseori aproape de a îl abandona, dar mereu au existat oameni care au crezut în el şi m-au făcut să îl duc mai departe. Sunt foarte mulţi oameni cărora trebuie să le mulţumesc pentru sprijin. Se vor regăsi cu toţii pe genericul filmului. Dar simt nevoia să vorbesc despre Anca Truţă, cea care împreună cu echipa ei de la Vertical Entertainment va distribui filmul pe marile ecrane din România. Anca a crezut cel mai mult în acest proiect, care ştiu că i-a devenit de suflet, şi de fiecare dată când nu ştiam încotro să o apuc, mă trăgea de mânecă şi-mi spunea că vom găsi o cale de a-l duce la bun sfârşit. A avut dreptate. Apoi au intrat în proiect Andrei Gâţu şi Costin Creţulescu, de la Colorbitor Productions, care şi-au asumat producţia acestui proiect complex, ştiind că nu va fi uşor să-l ducă la bun sfârşit. Amândoi au crezut teribil de mult în mine şi în acest film şi au fost un sprijin constant, chiar şi atunci când lucrurile nu înaintau aşa cum mi-aş fi dorit eu. Ulterior, am primit întăriri de la Matei Dima, care era deja ambasador HOSPICE, şi care a văzut potenţialul acestui proiect, dedicându-i-se în proporţie de 110%. Și lângă ei am mai avut pe cineva care a crezut în nebunia noastră, iar acea persoană se numeşte Katharina Scheidereiter, omul faptelor bune de la Kaufland, care a înţeles perfect ce vrem noi să facem cu acest proiect… şi uite aşa, ceea ce era un powerpoint frumos a devenit un film pe bune.
Susținerea Hospice
Am avut o susţinere fabuloasă din partea Mirelei Nemţanu, Director executiv al Fundaţiei HOSPICE. Mirela a înţeles conceptul acestui proiect încă de la primele discuţii pe care le-am avut şi în care i-am povestit ideea. Dacă iniţial a existat o teamă de necunoscut (până la urmă niciun ONG din România nu s-a încumetat până acum să conceapă o campanie de fundraising în jurul unui film de lung-metraj), ulterior, pe măsură ce lucrurile au devenit din ce în ce mai concrete, susţinerea a devenit totală. Colegii mei de la HOSPICE s-au implicat şi în filmări, astfel încât să putem ilustra HOSPICE cât mai verosimil în film. Au fost zile întregi în care toată lumea vorbea despre acest proiect pe holurile spitalului din Bucureşti. Si chiar şi acum există un entuziasm deosebit în organizaţie, pentru că lumea mă întreabă mereu “Când vedem filmul?”.
Bugetul filmului
Costurile realizării acestui film au fost acoperite în exclusivitate de sponsori şi aici trebuie neapărat să îi menţionez pe partenerii noştri de la Kaufland, care au crezut în acest proiect şi care au finanţat o mare parte din producţie. Au existat şi alte companii care au contribuit la buget, atât cu sume de bani, cât şi cu servicii in-kind sau cu produse. Un mare merit în realizarea acestui film îl au şi companiile de producţie, care au trudit din greu la realizarea acestui film: Colorbitor Productions, care a coordonat toată producţia cap-coadă şi a dovedit o dedicare şi o tenacitate fabuloasă pentru a duce la bun sfârşit acest proiect complicat; Viva la Vidra, care prin implicare şi dăruire a deschis foarte multe oportunităţi pentru acest proiect, şi Chainsaw Europe care ne-a oferit pro bono întreaga post-producţie. De asemenea, e de spus şi că filmul “Copacul Dorinţelor” a fost produs prin intermediul companiei Prietenii Casei Speranţei SRL, companie în care HOSPICE este unic acţionar, iar fondurile pe care le-am strâns au fost date de către sponsori special pentru acest proiect.
Ce încerc să spun este că la realizarea acestui film nu am folosit nici măcar 1 euro din banii pe care sponsorii sau donatorii îi dau fundaţiei HOSPICE pentru a oferi servicii gratuite de îngrijire paliativă bolnavilor care suferă de o boală incurabilă. Si sunt teribil de mândru că am reuşit să fac treaba asta. Dacă în acest proiect nu s-ar fi adunat o armată de oameni minunaţi din lumea filmului, care au înţeles scopul acestui film şi care ni s-au alăturat fie pro bono fie pe nişte fee-uri cu discounturi chiar şi de 70-80% şi dacă nu am fi avut alături de noi parteneri care să se implice şi să ne ajute, probabil că bugetul total pentru a realiza acest film s-ar fi ridicat la 700 sau chiar 800.000 EURO. Aşa, el a fost cu mult, cu foarte mult mai puţin.
Scenariul
Mihai: Strategia de comunicare la HOSPICE se bazează pe storytelling. Fiind pasionat de poveşti şi având experienţă în scenaristică, atunci când am preluat coordonarea comunicării HOSPICE a fost inevitabil să aduc din principiile tehnicilor de a scrie poveşti şi atunci când vorbim despre o cauză sensibilă cum este cea a îngrijirilor paliative. Si atunci mi-am dorit să spun povestea HOSPICE într-un mod inedit, cu candoare şi delicateţe, îmbrăcată în forma unui basm. M-a inspirat şi Oscar şi Tanti Roz a lui Eric-Emmanuel Schmitt şi, în acelaşi timp, mi-am dorit să existe şi elemente pur româneşti. Si aşa am ajuns ca povestea filmului să fie cea a unei fetiţe care ajunge în grija HOSPICE şi care, prin intermediul unui copac fermecat, călătoreşte în lumea magică a Humuleştiului lui Ion Creangă.
Prima versiune a scenariului a fost scrisă de mine, apoi mi s-a alăturat Matei Dima, care a adus un suflu nou poveştii. Împreună cu Matei am dezvoltat elemente de umor, iar filmul s-a transformat dintr-o dramă apăsătoare, într-o poveste sensibilă pentru toată familia. Cireaşa de pe tort a pus-o Andrei Huţuleac, care a şi regizat filmul, şi care a fost liantul perfect între realitatea HOSPICE (reprezentată de mine), comedia şi elementele ludice (reprezentate de Matei). După mine, Andrei este un artist desăvârşit şi consider că sosirea lui în proiect a întregit scenariul şi l-a dus la o formă de care eu personal sunt extrem de mulţumit.
Regia
Andrei: Propunerea să fac parte din proiect a venit din partea lui Matei Dima și a lui Mihai Mănescu într-o perioadă în care nu prea vedeam luminița de la capătul tunelului. Teatrele fuseseră proaspăt închise iar post-producția primului meu lungmetraj (#dogpoopgirl) intrase și ea într-o pauză din cauza pandemiei. Mă interesează în mod special filmul de gen astfel că deîndată ce am citit scenariul și m-am asigurat că voi avea libertate artistică am acceptat colaborarea. La urma urmelor, ce regizor nu vrea să facă un film fantastic pentru copii într-o țară în care acest lucru nu s-a mai făcut de peste 30 de ani? Destinația caritabilă a proiectului nu a făcut decât să îmi întărească ideea că trebuie să mă implic.
Cinematografia
Mișu: Din momentul în care am fost cooptat în proiect, am început discuțiile pe baza scenariului, împreună cu Andrei Huțuleac. M-a interesat să îi aflu perspectiva, felul în care ar vrea să se raporteze la poveste, am schimbat între noi referințe vizuale, lucruri care ne inspiră, pentru ca mai apoi să trecem la lucrurile ce țin de gramatica de film. Cred că rolul unui cinematografist în film este acela de a oferi spectatorului o bază senzorială, peste care textul dramaturgic să se așeze coerent, într-un tot unitar. Nu cred că există o rețetă în a face un film cu impact vizual, ci ține mai degrabă de onestitate, atât față de scenariu, cât și față de tine. Din punctul meu de vedere, o imagine bună este cea care nu ia fața poveștii, ci vine să o susțină. Mi se pare că este mai important ce nu se vede în cadru, dar este perceput de spectator. Cu alte cuvinte, prin vizibil să sugerezi ceea ce este invizibil.
Către perfecțiune
Mișu: Nu cred că se poate pune vreodată problema perfecțiunii în film. Filmul imită viața, deci este imposibil ca acesta să atingă perfecțiunea. Sunt multe secvențe din film care îmi plac, dar cred că cea care m-a impresionat cel mai tare, la prima vizionare, este secvența din SMURD, care din punctul meu de vedere are cea mai mare doză de realism și trece bine ecranul.
Secvențele din lumea Humuleștilor cred că reușesc să fie complementare momentelor de realism, potențându-se reciproc astfel.
Distribuția
Andrei: Distribuția e una eclectică. Vă veți bucura de actori cunoscuți pentru munca lor în teatru și care au șansa, prin acest proiect, să-și demonstreze talentul și în mediul de expresie cinematografic: Sabrina Iașchevici, Clara Popadiuc, Alin Florea, Ioana Anastasia Anton, Ana Covalciuc șamd. Apoi, consumatorii pasionați de cinematograful autohton se vor reîntâlni cu Teodor Corban într-un rol plin de emoție. Cosmin Nedelcu (aka Micutsu), Pavel Bârsan și Theo Costache fac toți trei compoziții memorabile astfel că îi veți vedea cum nu i-ați mai văzut niciodată iar Matei Dima parcurge cu talent și dedicare o partitură foarte dificilă.
I-am lăsat la urmă pe cei mai tineri actori din această distribuție, Maya Noelle Prediger și Grigorie Silișteanu - doi copii extraordinari care au făcut față cu brio unor zile de filmare foarte-foarte grele. De altfel, Maya (care joacă rolul principal) a fost pe platou în absolut toate zilele de filmare și n-a dat nici măcar o dată semne de oboseală. Am lucrat cu ea în exact același fel în care aș lucra cu orice actor profesionist. Poate chiar mai ușor în anumite momente deoarece tinerețea și educația o fac să fie foarte dezinhibată. E un copil fără complexe, cu un talent deosebit, de o inteligență și o sensibilitate aparte.
Cum v-ați adunat
Mihai: Aş putea spune că proiectul acesta şi-a ales el singur echipa, nu invers. De-a lungul anilor, mai mulţi oameni au intrat şi au ieşit din acest proiect din varii motive, în primul rând acela legat de finanţare. Atunci când faci un film în care nu urmăreşti profitul şi stii că banii pe care i-ai putea câştiga vor fi direcţionaţi către o cauză nobilă, pot spune că oamenii care s-au adunat în această echipă sunt cu totul şi cu totul speciali.
Mișu: Eu am fost cooptat în echipă de Andrei Huțuleac și Mihai Mănescu. Pentru mine scenariul avea toate ancorele în realitate, care să mă facă să intru în proiect cu toată energia. Știam demersul și că toți banii din bilete vor merge către Hospice, așa că m-am simțit aproape dator să fac acest film cât de bine pot.
A fost prima colaborare cu Andrei Huțuleac (sper că nu ultima), iar lucrurile au decurs incredibil de bine. Știam amândoi la ce ne înhămăm și că vom fi contra-cronometru, iar această doză de realism și de cunoaștere a meseriei ne-a permis să ne concentrăm asupra filmului ca întreg.
Pentru mine, acest film a reprezentat debutul în film de lungmetraj, în calitate de cinematografist(DoP), de aceea mă simt cu atât mai onorat că am putut onora acest demers nobil. Cred că am avut norocul să-mi fac debutul, într-o echipă care și-a lăsat orgoliile personale și artistice acasă și care a pus mai presus de orice filmul și ideea de a ajuta acești copii cu probleme. A fost un film complicat, cu copii, animale, locații reale, Pandemie, dar cu atât mai tare te bucuri să vezi pe ecran rezultatul și să citești energia întregii echipe.
Pe platoul de filmare
Mihai: Atmosfera pe platouri a fost una foarte plăcută şi cred că fiecare dintre cei implicaţi a rămas cu multe amintiri după acest proiect. Sper ca şi peste mulţi ani, proiectul să fie un moment frumos al carierei fiecăruia dintre cei care au luat parte la filmări.
Am avut noroc să filmăm în septembrie 2020, atunci când încă nu începuse cel de-al doilea val al pandemiei. Cu toate acestea, pe platouri am fost extrem de exigenţi cu măsurile de protecţie împotriva COVID-19 şi, din fericire, virusul ne-a ocolit. Am refăcut Humuleştiul lui Creangă la Muzeul Satului Bucovinean din Suceava, am filmat în afara Bucureştiului, în pădurile de lângă Singureni, am filmat cam o săptămână şi în Bucureşti şi totul s-a încheiat cu filmări la centrul socio-medical HOSPICE de la Adunaţii Copăceni, singurul centru din România care oferă îngrijire copiilor care suferă de o boală incurabilă.
Mișu: După cum am am spus, filmul Copacul Dorințelor a reprezentat debutul meu în lungmetraj, în calitate de cinematografist. Știam de la bun început atât miza artistică a proiectului (conceperea unui film de public), cât și miza socială. Propriu zis, munca a fost la fel, însă a adăugat încă un nivel de presiune asupra celor din echipa de creație. Atmosfera de la filmări a fost una contra cronometru, însă toți cei implicați au lucrat cu plăcere, iar asta cred că se va vedea în sala de cinema.
Provocările
Mihai: Marea provocare a fost pandemia. Sentimentul de nesiguranţă pe care ni-l dădea coronavirusul a fost prezent pe parcursul întregii filmări, chiar dacă ne-am luat toate măsurile de protecţie posibile şi toată echipa a fost testată de COVID înaintea demarării producţiei. Responsabilitatea era una foarte mare, nu doar datorită naturii proiectului, cât şi faptului că la Adunaţii Copăceni, când am filmat la centrul HOSPICE de acolo, am avut câteva zile de filmare cu copiii de la HOSPICE, copii vulnerabili din punct de vedere al sănătăţii. Cu toate astea, echipa a fost formată din oameni foarte responsabili, care nu au făcut rabat în niciun moment de la reguli şi, de aceea, totul a decurs conform planului. O altă provocare a fost reprezentată de bugetul limitat pe care l-am avut la dispoziţie. Fiecare membru din echipă a conştientizat că acesta este un proiect special, în care scopul este să propunem oamenilor un produs care să genereze bani pentru pacienţii HOSPICE, nu să consume resurse. Din nou, datorită unei echipe inimoase, am reuşit să depăşim şi lipsurile pe care le-am întâmpinat în unele momente.
Andrei: Nici nu știu de unde să încep. De la încercarea de a recrea satul românesc de la 1850 cu tot ce presupune el, la lucrul cu un câine, o Alpacă, nenumărați cai și o pupăză "verde" pentru CGI și până la a face toate astea în doar 22 de zile. Norocul a fost că am coagulat o echipă extraordinară și deși ar merita TOȚI menționați, voi consemna aici implicarea extraordinară a directorului de imagine Mișu Ionescu (fără de care acest film nu s-ar fi putut face în același ritm și cu același rezultat calitativ) și a set designer-ului Ana Gabriela Lemnaru. Doi artiști extraordinari, mobili, adaptabili, prfecți pentru ritmul înnebunitor al proiectului.
Ce a fost ușor
Mihai: Cred că cel mai uşor lucru a fost să filmăm cu Maya Prediger. La doar 12 ani, Maya Prediger, care joacă rolul principal, s-a descurcat la fel de bine ca un actor profesionist. Ne-a fost teamă că presiunea unui rol atât de complex ca cel al protagonistei din film va fi foarte greu de gestionat pentru un copil de 12 ani. Dar nu şi pentru Maya Prediger. Îmi aduc aminte că eram în ultimele zile de filmare, adulţii se resimţeau de la intensitatea zilelor de filmare, iar Maya – care a fost cot la cot cu noi – era fresh şi plină de energie. Pentru mine şi cred că pentru mulţi din echipă, Maya a fost o adevărată sursă de inspiraţie.
Importanța unui astfel de film
Andrei: În primul rând e important că în cinematograful autohton au început să reapară filmele de gen. Nu vreau să mă hazardez cu afirmații nefondate dar cred că dacă studiem puțin istoria recentă a filmului românesc vom descoperi că filmul Copacul Dorințelor e primul film fantastic pentru copii din '90 și până acum. Repet: vă vine sau nu să credeți, în România nu s-a mai făcut (cu succes) film fantastic pentru copii de peste treizeci de ani. Așa că de-abia aștept întâlnirea cu publicul. Cred că va fi un moment de bucurie și de redescoperire. Sper ca filmul să contribuie la dizolvarea prejudecății pe care publicul larg o are față de cinemaul românesc.
În urma acestei experiențe
Mișu: Cred că din punct de vedere profesional cel mai important aspect ar fi colaborarea cu Andrei Huțuleac, Mihai Mănescu și Matei Dima. Sunt foarte multe lucruri pe care le-am testat în timpul filmului, lucruri ce țin de meșteșugul meseriei, dar cred că cea mai importantă concluzie este aceea că un film bine pregătit în perioada de pre-producție poate aduce surprize extrem de plăcute în timpul filmărilor, de cele mai multe ori, mai valoroase decât cele gândite inițial: preparation meets opportunity.
Mihai: Am rămas cu o confirmare. Aceea că dacă ai o poveste bună, ştii cum să o spui şi eşti foarte sincer, poţi muta munţii din loc. Proiectul acesta părea imposibil. Cu pasiune, entuziasm şi perseverenţă, orice se poate face. Trebuie doar să crezi.
Ce urmează
Mihai: Ne dorim să putem lansa filmul în ultima parte a acestui an. Nu ştim exact data premierei, pentru că nu ştim cum va evolua pandemia COVID şi nici cum or să arate lucrurile în cinematografe. Dar suntem optimişti că vom putea invita oamenii să se întoarcă în cinematografe după o lungă pauză. Îi vom întâmpina cu o poveste plină de emoţie, dedicată întregii familii. Este un film pe care atât cei mici, cât şi cei mari, îl pot viziona cu plăcere. “Copacul Dorinţelor: Amintiri din copilărie” spune altfel povestea HOSPICE. Vrem ca motto-ul nostru, “Preţuim fiecare clipă de viaţă”, să ajungă în sufletele a cât mai mulţi spectatori din România. Si, ceea ce este la fel de important, toate încasările de pe urma biletelor vândute la cinematograf vor fi direcţionate către serviciile gratuite de îngrijiri paliative pe care HOSPICE Casa Speranţei le oferă pacienţilor care suferă de o boală incurabilă. Așadar, putem privi acest film ca pe o campanie de strângere de fonduri puţin mai altfel decât s-a făcut până acum în România.
