Participând la nouameapiesă - experimentul anti-performativ al lui Peca Ștefan - am avut impresia că mă aflu în fața unui sociolog care enumeră cu o precizie ascuțită toate temele și nemulțumirile sociale pe care am vrea să le explorăm (pe lângă faptul că, probabil, un sociolog ar lăsa să treacă un deceniu înainte de analiza efectivă…). Eram acolo, în spațiul virtual, ascultând și gândind că da, sunt în mod neașteptat iluminată, m-a făcut să vizualizez mai bine, să corelez mai bine relația dintre creație și cunoaștere. Poate că efectul pozitiv al acestei pandemii, pentru artiști, este că distanța aduce mai multă luciditate în procesele creative. În rest, precari ca întotdeauna, reușesc să ducă munca cea de toate zilele, în speranța că publicul va înțelege și empatiza cu mesajele transmise.
"În general trăiesc într-un precariat și o nesiguranță perpetuă. Nu s-a schimbat ceva în sensul ăsta și nici nu se va schimba. În ultimii ani oricum am fost destul de neglijat. Singura chestie pe care pot s-o sper este să nu urmeze ani buni în care va trebui de fapt să renunț la creația artistică doar ca să mă întrețin la un nivel de bază", spune Peca Ștefan.
Am vorbit cu dramaturgul Peca Ștefan despre vremuri extraordinare și drame cotidiene. Despre proiecte declanșate de pandemie și proiecte permanente. Despre adaptarea continuă a individului la condițiile externe și încercarea de a rămâne în acord cu sine.
Întrebările fundamentale
Știu că poate părea ciudat, dar anticipam o disrupție a lumii. Nu știam exact sub ce formă, semnele erau acolo. Umanitatea avea nevoie de o “palmă” ca să își revizuiască relația cu natura, dar și cu ea însăși. Dat fiind însă că trăim încă într-o pandemie, nu pot evalua complet întregul proces. Putem eventual să ne gândim la ce s-a întâmplat până acum. Urmează ani tot în pandemie și e posibil să mai prindem și altele mai repede decât ne-am aștepta. Artistic vorbind, dincolo de interesantul spectacol al naturii umane într-o criză majoră (în dramaturgie și scenaristică cam asta explorezi – situații care surprind natura umană în criză), începi să-ți pui niște întrebări fundamentale. Care e rolul artei într-o pandemie și cum se schimbă relația cu publicul în condiții excepționale? Ar fi aceleași întrebări și în timpul unui război.
Se pare că deocamdată, până să realizăm cât de lungă și insidioase sunt ramificațiile pandemice într-o lume extrem de mobilă, ne închipuim că vom putea reveni la lumea din 2019. Așa ceva este imposibil și probabil ne va mai lua un timp până să conștientizăm organic detaliile profunde ale schimbării. Pe parcurs ne vom adapta la noua situație și cred că ne vom adapta și modalitățile de a face artă și felurile în care ajungem și comunicăm cu publicul/publicurile. La nivel individual, pandemia m-a forțat să fac niște schimbări în viața personală. Sau să văd anumite lucruri pe care refuzam, inconștient, să le văd în condiții de normalitate. Am fost nevoit inclusiv să-mi schimb orașul. Să accept că pentru moment nu are rost să fac planuri. Am înțeles – aproape visceral - că nu putem controla foarte multe lucruri. Și mi-am dat seama cât de important e timpul și cât de simplu e să-ți refuzi timp cu oameni dragi doar pentru că ai iluzia că munca (echivalată cu creația artistică) este cumva idealul și obiectivul. Dacă faci asta vei plăti un preț, indiferent dacă e o pandemie sau nu. Cred că toate astea s-au reflectat în ce și cum am creat în această perioadă încă neterminată.
Adaptare în curs
Fiind introvertit, n-a fost foarte greu. Înainte scriam mult în casă. Și acum am scris mult în casă. Am făcut muzică, ca hobby. Și am încercat cumva să-mi păstrez punți de comunicare cu cât mai mulți oameni dragi, ceea ce îmi mai scăpa înainte. Impulsionat de un bun prieten care a devenit yogi, m-am apucat de Yoga în toamnă, ceea ce a ajutat mult cu starea mea emoțională. E o adaptare în curs, nu știu dacă îmi va reuși total sau voi pierde partida pe drum :)
Instrucțional pentru singurătate
În martie anul trecut s-au oprit două mari proiecte, ambele în film și asta m-a afectat destul de mult, inclusiv financiar. Din fericire, nu s-a oprit un proiect de teatru serial în Berlin și m-a ajutat să exist cumva câteva luni. Am dezvoltat câteva concepte online, impulsionate de pandemie. Pentru primul, “Invent/(-)ar 2.0” am primit un grant Artists Rooms. Împreună cu bunul și vechiul meu prieten și colaborator, actorul și dramaturgul Laurențiu Bănescu, am făcut un party-performance, un “app uman” în care ne întâlneam pe Zoom cu oameni din toate colțurile planetei, le treceam în revistă proiectele noastre/colaborări mai vechi și apoi împreună încercam să generăm (aici funcționa app-ul uman) proiecte concrete de viitor. Am avut niște întâlniri fantastice și această bere/performance/proiectare împreună ne-a ajutat foarte mult în primele luni de pandemie. Concretețea planurilor era tonică și ne aducea împreună. Apoi am dezvoltat împreună cu PopUP Theatrics conceptul “Instrucțional pentru singurătate” (instructionalpentrusinguratate.ro), o serie online, live, interactivă, de pseudo-webinare în care instructori ai singurătății predau cursuri despe anumite aspecte ale trăitului cu tine însuți într-o situație de singurătate forțată.
Primele trei instrucționale au fost interpretate de Marius Manole, Katia Pascariu și Matei Chioariu. Ideea este ca această serie să continue (sper să reluăm și primele trei instrucționale, în curând), inclusiv internațional. Un al treilea proiect generat de pandemie a fost nouameapiesă? (peca.ro/nouameapiesa) un concept de pseudo-prelegere în care eu însumi lecturez cum nu am mai scris o nouă piesă, o meditație asupra procesului creativ, și a presiunilor cu care trebuie să jonglezi ca autor de teatru comisionat (sau nu). Inițial, în februarie 2020, îl gândisem pentru o sală, dar apoi, din cauza panemiei, s-a transformat într-o suită de întâlniri online în care, aproape ca la standup, materialul a evoluat, s-a cizelat, și am ajuns acum să fac a 13-a lectură online anti-performativă. Toate aceste trei proiecte cred că se complementează foarte bine și au în centrul lor tema momentului de pauză, de reflecție, de redefinire a propriei existențe în situația de singurătate creată de pandemie. Dar în același timp în nici unul dintre ele pandemia în sine nu este menționată. Și asta îmi place cel mai mult. Toate ar funcționa și după ce nu mai avem această problemă.
Imposibiliatea apropierii
Singurătatea – provocată, autoprovocată. Reevaluarea solitudinii (singurătatea aleasă). Momentul în care ești forțat de împrejurări să te confrunți cu tine însuți, dat fiind că a fost acum experimentat de foarte multă lume. Relațiile la distanță. Apropierea fizică versus apropierea sufletească (eu am scris acum câțiva ani o piesă numită “Imposibiliatea apropierii”, a fost interesant să văd cât de actuală a rămas). O imensă nevoie de empatie dar și ratarea încercărilor în acest sens. Solidaritatea – așa cum s-a manifestat neașteptat de puternic în anumite momente. Dar și intoleranța ideologică, polarizarea fantastică a lumii, faptul că trăim și într-un fel de Ev Mediu din cauza volumului imens de informație.
Participare directă
La un moment dat am simțit nevoia să-mi deschid procesul, să-l împărtășesc în aceste întâlniri online. “Inventoar 2.0” și “Nouameapiesă?” au fost momente de comunicare cu oameni, în care am participat direct, eu persoana fizică. Nu mai era un autor anonim, din spatele unui text. Sunt și două concepte foarte diferite de experiența tradițională în care scriam un text performat de alții. Și asta m-a ajutat imens să mă țin ancorat. Apoi, faptul că m-am întors acasă pentru o perioadă. Că am mai vorbit cu mama, cu fratele, cu bunica. Am știut că sunt la o aruncătură de băț dacă e nevoie de ceva. Mult mai multă mișcare fizică, aproape zilnică, fără de care nu aș fi putut să rămân la un nivel cât de cât ok, emotional vorbind. Am probleme cu anxietatea și fără toate astea nu m-aș fi văzut foarte bine.
Arta nu e safe
Cred c-am conștientizat cu toții, indiferent la ce nivel și ce anume facem, că arta și cultura sunt pe cât de importante pe atât de vulnerabile. Era la un moment dat un fel de citat pe net, ceva de genul să te gândești dacă n-ai mai avea filme pe Netflix, bannere pe clădiri, imagini, muzică de ascultat, cărți de citit și apoi să-ți imaginezi cum ar arăta existența ta zilnică. Adică dacă arta n-ar avea nici o valoare materială, și am tăia-o ca să salvăm restul… Și, sincer, încă arta nu e safe. Dar din cauza asta ar fi timpul să înțelegem cât de importante sunt subvențiile – și faptul că artiștii, într-o lume hiperautomatizată, vor fi unii dintre lucrătorii importanți (umani) din viitor. Poate că ar trebui să înțelegem că unde dezvolți artă, urmează și business-ul. E drept că și gentrificarea, dar asta e o altă poveste (și poate fi găsit un echilibru).
Precar sau privilegiat?
În general trăiesc într-un precariat și o nesiguranță perpetuă. Nu s-a schimbat ceva în sensul ăsta și nici nu se va schimba. În ultimii ani oricum am fost destul de neglijat. Singura chestie pe care pot s-o sper este să nu urmeze ani buni în care va trebui de fapt să renunț la creația artistică doar ca să mă întrețin la un nivel de bază. Dar cumva mă încurajează faptul că inclusiv dintr-o cămăruță cu un microfon și un webcam pot să creez o experiență hibrid/teatrală interesantă. Sau măcar un exercițiu de comunicare.
Solidaritate intre artisti
Un tip de solidaritate există. Termenul artiști e însă foarte vag. Poți fi solidar pe o zonă de empatie în care știi exact ce înseamnă să creezi și să (te lași să) fii vulnerabil, pentru că noi cu vulnerabilitate lucrăm. Altfel, la nivel practic (și nu mă rezum la România), zonele artistice sunt prea eterogene ca să putem vorbi de solidaritate. Mă mir de multe ori cât de puțină comunicare și colaboare există de exemplu între muzică, teatru, dans, film, artă vizuală, literatură. Forme de solidaritate ar trebui traduse în convenții, acorduri și sindicate care să garanteze o minimă existență decentă, pornind de la un minim interes comun – și pentru artiști, și pentru lucrătorii din cultură dar și pentru societate. Societatea are un interes fundamental să-și păstreze cultura ca să evolueze.
Partea pozitivă
Partea pozitivă cea mai importantă e că ne-am oprit un pic și poate am avut timp să ne gândim la noi, dacă ne e bine sau nu, și, în același timp, la relația cu cei din jur, inclusiv cea cu natura. Sper să învățăm ceva. E posibil și să realizăm că nu ne mai permitem să nu învățăm din asta, pentru că altfel ne va costa scump și imediat. Deși suntem absolut capabili și să ne autodistrugem. E cam 50/50 în momentul ăsta.
Proiecte valoroase
Nu pot să spun c-am văzut foarte multe proiecte memorabile. Am văzut foarte multe încercări și asta era și normal. A fost și o suprasaturație din cauza volumului imens de informație produs anul ăsta. Cred că vom putea decanta odată ce avem un pic de perspectivă. Așa că prefer să nu dau nume sau să compar în vreun fel. Ce e sigur e că dacă încerci să aduci strict teatrul în online, nu vei simula niciodată experiența reală. Dar ce poate funcționa foarte bine este zona hibrid/multiplatform, storytelling participativ care combină elemente de teatru, film, gaming, anulând geografia și aducând spectatori-participanți împreună, în același moment.
Oamenii din jur
Nu sunt extraordinar de bun la comunicare. Acum câțiva ani am ieșit masiv din social media și nu mă mai vede nimeni. Sunt de găsit ca o perlă rară :D
Mesaj pentru persoana de dinainte de pandemie?
Bea și tu mai multe beri cu prietenii și mergi la mult mai multe concerte, cât se mai poate.
