La 9 ani s-a întâlnit prima dată Paul Dunca/Paula Dunker cu teatrul, iar atmosfera aceea cu costume, miros de pudră și spectacol a fost ca un deja vu. Apoi, în procesul său de formare artistică, și-a dat seama că scena e unul dintre rarele locuri unde poți împinge timpul și spațiul pentru a recăpătă promisiunea speranței. O astfel de promisiune face și festivalul de arte performative Caleido, care se află la a patra ediție și începe pe 21 mai. Anul acesta, festivalul se desfășoară online și propune o temă ambițioasă și mult dezbătută: societatea. În întâmpinarea lui, am întrebat mai mulți artiști care participă la festival cum se raportează ei la această temă și ce așteptări au de la această ediție a festivalului.
Paul Dunca/Paula Dunker, artist/ă și activist/ă a/l corpului queer, participă la festival cu două lucrări artistice: ”Infinit Pozitiv” și A.P.R. [Adorație Performance-ului Radical]”, ultimul având premiera în cadrul festivalului. Pe lângă aceste două spectacole, va susține în cadrul festivalului un atelier de mișcare care își propune să îi facă pe participanți mai conștienți de corpurile lor. Despre cum a luat contact cu arta și cum a fost întreaga evoluție din acel moment și până acum, ce lecții a învățat din lockdown și cum se va desfășura festivalul Caleido anul acest puteți afla citind interviul de mai jos:
Contactul cu arta
Mama mea iubește cinema-ul, așa că își lua toți cei patru copii și mergeam mult la filme. Înainte să învăț să citesc, mama îmi reformula toate subtitrările ca pentru copii și îmi punea uneori mâna peste ochi. Așa am văzut toate blockbuster-urile 90ciste.
Pe la 9 ani m-am aventurat cu tramvaiul cu doi băieți de la mine de la bloc, din Pantelimon și-am fost în centru, la teatru. Cred că la Teatrul de Comedie am fost. Ne-am dus fără bilete și ne-au lăsat să intrăm. Nu mai știu ce am văzut, dar după spectacol am mers și am cerut autografe la toată distribuiția, deși nu cunoșteam pe nimeni. Era prima oară când ajungeam într-o cabină de actori și știu că m-a surprins cât de mică era în comparație cu spațiul scenic. Și cum toată bucătăria apariției spectaculare ca de vis era aici bine înghesuită, într-o cabină aglomerată. Toate costumele țepene și acum transpirate, texte împrăștiate peste tot, miros de pudră și multe oglinzi fragile. Știu că atunci am simțit prima oară aerul de backstage și a fost ca ceva deja bine cunoscut.
Etapele formării ca artist
Forma mea se schimbă mereu. Schimbarea e singura certitudine a vieții așa că încerc să nu mă opun și știu că trebuie să mă educ non-stop.
Toți oamenii cu care am colaborat în fluxul profesional m-au învățat ce știu azi, dar a fost decisiv că în anii copilăriei m-am jucat de-a formația de muzică cu două prietene din generală, de la mine de la bloc, că în liceu am fost într-o trupă de teatru, că am absolvit secția de Coregrafie a UNATC-ului și că am colaborat în facultate cu cei de la TangaProject și în Ofensiva Generozității.
Voi menționa aici neapărat Centrul Național al Dansului- unde am găsit spațiul și oamenii care m-au ajutat cel mai mult să cresc- care se înființase când am absolvit și Centrul de Artă Comunitară Vârsta4 - unde împreună cu mai multe/mulți artiste/artiști și rezidententele/ții căminului Moses Rosen am construit 9 spectacole timp de 10 ani. Trebuie să trec în topul ăsta și întâlnirea cu Keith Hennessy, primul pe care l-am auzit vorbind despre queer performance. Keith scria în 2010: ”Queer performance is a utopian phantasia. It fails, but it fails fabulously.” O să amintesc bineînțeles și ringul de dans al clubului plus toată comunitatea queer locală - un spațiu fragil și esențial.
Viața în pandemie
A fost un an în care multe/mulți dintre noi am trebuit să recompunem felul de trăi, de a munci și de a socializa. Ne-am remodelat viața și ne-am lăsat complet absorbite/ți de mediul online, devenind aproape niște aplicații ale gadget-urilor pe care le ”deținem”. Ne-am dat seama ce putere are natura. Am realizat cât de importantă e arta. Am fost super atente/ți și anxioase/și la fiecare mișcare și am devenit extra conștiente/ți de corpurilor noastre și ale celor din jur.
Am uitat ce înseamnă energia colectivă și atingerile necunoscuților și am învățat să chestionăm intimitatea relaționărilor. A fost foarte greu să ne bucurăm împreună în comunitățile de care aparținem și uneori s-au produs fragmentări, unul dintre motive fiind lipsa comunicării directe în același timp și spațiu, dar și acela că n-am mai dansat toate/toți corp cu corp. Am petrecut cel mai mult timp cu noi înșine și a trebuit să ne educăm (auto-)compasiunea și să găsim metode personalizate de a (ne) vindeca și de a empatiza.
Caleido 2021
A patra ediție a festivalului are loc anul acesta în online, momentan cel mai safe mod de a adresa event-uri performative. Toate lucrările scenice au fost reconfigurate sau compuse special pentru format digital. E foarte important că acest festival are loc într-un moment în care cele și cei din sectorul scenei independente sunt într-o criză și după mai bine de un an de la anularea oricăror forme de event-uri live cu public, au uitat ce înseamnă emoțiile expunerii și au trebuit să caute soluții pentru a-și continua misiunea în domeniul artistic.
Ne va lipsi tuturor emoția directă, energia construită doar prin simplul gest de a avea în același spațiu corpuri pe o scenă împreună cu alte corpuri deschise unei experiențe performative, dar cred că datorită online-ului munca noastră va putea fi accesată de un public mai numeros și asta e foarte important pentru demersul socio-politic-educațional al festivalului.
Foto: Andreea Leu
Anul acesta eu fac parte din două echipe care prezintă două lucrări în cadrul festivalului Caleido. Una a avut premiera anul trecut [”Infinit Pozitiv” de Nona Șerbănescu, Mădălina Brândușe, Alex Fifea & Paula Dunker] - este jucată live și prezentată publicului printr-un live streaming, iar cealaltă este înregistrată și produsă înainte ca un spectacol video - ”A.P.R. [Adorație Performance-ului Radical]” și are premiera în festival.
De asemnea voi fi jumătatea unui atelier susținut din cauza restricțiilor sanitare cu un număr limitat de participanți.
Artwork Aron Madon
Adorație Performance-ului Radical
Cei de la Festivalul Caleido împreună cu Andreea Novac mi-au propus să compun un show în jurul mișcării Voguing-ului și le-am răspuns că nu pot face asta fără Irina Milan, singura persoană din România care reprezintă o ”casă”, The House of Milan, fondată în 1987 la New York de către Eric Christian Bazaar. Îmi doream de ceva timp să lucrez împreună cu Irina, așa că propunerea a venit la fix.
Foto: Andreea Leu
APR este despre recunoștința purtată corpurilor neconforme care deși împinse la margini, încarcerate și patologizate de-a lungul istoriei recente au combătut și combat normele patriarhale și standardele heteronormative. Vogue-ul este emblematic pentru o scenă underground înverșunată: scena de ballroom - o mișcare politică intersecțională care a înflorit în New York-ul anilor 1980 ca răspuns la criza SIDA și care își are originile în inima comunității trans și în battle-urile spectaculoase de dans dintre membrii comunității LGBTQIA+ de culoare din America. Deși mai degrabă un produs de import și nu un rezultat al unui proces de creație forțat de marginalitate, astăzi scena de ballroom este prezentă și în Europa fiind supravegheată de unii dintre inițiatorii curentului din SUA și continuându-și misiunea de coagulare a comunității LGBTQIA+. Vogue-ul poate fi accesat de oricine este pregătit să învețe și să respecte regulile sale elaborate, codurile estetice și istoria originii sale.
Foto: Andreea Leu
APR e un tribut și are coloana sonoră semnată de talentatul Alex Bălă (cu care colaborez și în queer act-ul #FLUID), e o odă colectivă creată cu și de Waana Neagu, Raj Alexandru/Ramya, Irina Milan, Paul Dunca/Paula Dunker și Octavia(n). E o filă de herstory și un show queer (cu costume de Andrei Dinu) care-și dorește să omagieze o mișcare politică de rezistență cum nu a mai fost alta: cultura ballroom-ului.
Foto: Andreea Leu
Atelierul „Your Body is a Battleground”
Vrem să dezbatem despre câteva mișcări de rezistență în care prezența fizică a avut un rol central și cum au fost acestea reprezentate de-a lungul timpului în artă. Vom prezenta câteva ipostaze și acțiuni (artistice) ale corpurilor revoltate și ne dorim să le/-i facem pe participante/ți conștiente/ți de faptul că trupurile noastre îmbibate de toate experiențele identităților noastre sunt niște instrumente politice și prima realitate posibilă.
"Judita si Holofern" a lui Giorgio Vasari din 1554
Arta performativă și puterea ei transformatoare
Arta are în general valențe politice, o funcție educativă și un reflex social, iar arta performativă poate crea empatie, unealta care ajută cel mai mult schimbarea percepției. Artele performative chestionează realitatea actuală dintr-o perspectivă spectaculară și fără componenta de senzație atât de caracteristică presei. Scena e unul dintre rarele locuri unde poți împinge timpul și spațiul pentru a recăpătă promisiunea speranței.
