“2019 nu se va mai întoarce niciodată” este mesajul pe care Iulia Popovici și-l transmite sieși, persoana de dinainte de pandemie dar, cumva, și sectorului cultural. În 2019, cultura era subfinanțată, precară, irelevantă - poate - pentru Stat. În 2019, doar unul din cinci oameni mergea la teatru și unul din șase citea o carte. În 2021, cultura e, în continuare, subfinanțată, precară, și nicicum pe lista de priorități. Dar anul care a trecut a plantat semințele îndoielii despre cât de importantă este cultura pentru sănătatea noastră emoțională/mintală.
“Dacă e ca Statul (în care Ministerul Culturii e o bucățică mică-mică, care înțelege și vrea, dar asta nu e de ajuns) să priceapă importanța, relevanța culturii, că ea nu e o tichie de mărgăritar, că ea înseamnă și economie, și educație, și sănătate mintală, că lucrătorii culturali (incluzând artiștii) nu fac asta ca hobby, în timpul liber”, spune Iulia Popovici.
Pentru Iulia Popovici, care a acceptat recent funcția de secretar de stat în Ministerul Culturii, misiunea e, dacă nu să ajute la schimbarea lucrurilor, cel puțin să contribuie la schimbarea modului în care instituțiile văd cultura.
Privilegiu și neputință
Nu cred că eu sunt reprezentativă, nici ca individ, nici ca persoană cu treabă în sectorul cultural, în primul rând fiindcă am fost mereu privilegiată (munca mea nu depinde de un public sau de un spațiu, nu sunt artistă, am fost mereu angajată, am o oarecare siguranță financiară, nu sunt la început de carieră și tot așa). Pentru mine, a fost stresant, apăsător psihic – am muncit mai mult decât înainte, m-a copleșit comunicarea exclusiv la telefon și pe Zoom (am trăit destul de neplăcut și Zoom-ificarea teatrului), iar o astfel de criză e complicată pentru cineva care oricum e o natură anxioasă, neiubitoare de impredictibil. Cel mai greu de suportat a fost starea de neputință în fața sentimentului acut pe care l-am avut tot timpul că sectorul cultural va fi extrem de afectat, că pandemia nu se va termina în trei luni și că nimeni, în frunte cu mine, nu știe ce să facă.
Temele presante
Sunt, în mare parte, aceleași de cam 15 ani: tipul de contract social dintre Statul român și artiștii independenți este unul de genul „eu nu-ți cer nimic, tu nu-mi ceri nimic“ (România are cea mai mare cotă forfetară din lume pentru drepturile de proprietate intelectuală – de 40%, pentru care nu se plătește nimic la Stat – și, în ansamblu, cel mai redus nivel de fiscalitate din UE, incluzând accesul la asigurări de sănătate și pensie, pentru artiștii independenți), din care rezultă o lipsă totală de reglementare și, deci, și capacitatea redusă de negociere a artiștilor (cu oricine ar avea de încheiat contracte, de la instituții de stat la operatori privați). Adică artiștii sunt trimiși să activeze pe o piață atât de liberă, încât e de-a dreptul Vestul Sălbatic, în condițiile în care oricum, prin definiție, în cultură „piața muncii“ e dezechilibrată și inechitabilă (în niciun alt domeniu nu există o diferență mai mare de venituri între „debutanți“, artiștii la început de carieră, și consacrați).
Cum “salvăm" arta independentă
Pe termen scurt, cu bani. Din care o mare parte ar trebui să vină din partea autorităților locale – pentru că principalii beneficiari ai culturii sunt comunitățile. Dar asta nu cred că e decât o soluție de criză, acum, pe loc. Și mâine vor veni alte crize, și iar vor trebui peticite. „Salvarea“ e, înainte de orice, o schimbare a contractului social de care ziceam mai sus. Și organizarea colectivă a sectorului, care să poată oferi o reprezentare a nevoilor: arta independentă nu e un copil fără discernământ, să decidă „părintele“ (Statul) în toate privințele.
Apă cu sita
Unul din motivele pentru care toți consilierii mei de până acum vin din zona artistică a sectorului independent e faptul că-mi doresc mult ca ei să fie un fel de curea de transmisie, către sector, privind felul în care funcționează administrația (centrală, în cazul de față). Asta, pentru că știu foarte bine că imaginea dinafară nu se potrivește cu realitatea. Eu am fost numită acum mai puțin de două luni și am atribuții de cinci săptămâni. Însăși ideea că există vreun scop care să poată fi atins în cinci săptămâni, la nivelul unui secretar de stat de la Cultură, mai ales în plină pandemie, când am auzit de cel puțin zece ori (în aceleași cinci săptămâni), la nivel de decidenți, că nu e o prioritate cultura, îmi dă o stare de disperare. De cinci săptămâni, car apă cu sita între oameni, instituții și autorități, ceva, ceva pare că se mișcă, dar nimic din ce fac nu e povestibil public, fiindcă dac-o fac, ușa aia care s-a întredeschis puțin o să mă lovească fix în nas (în timp ce se închide).
Fără funcționari nu se poate
În 2016, aveam impresia – așa cum în mod clar o au în continuare foarte mulți – că Ministerul face și desface lucrurile, acolo e centrul, miezul și salvarea. În plus, cred că tuturor ni se părea că un an e o grămadă de timp pentru multe fapte mărețe. Ei bine, astfel de iluzii se duc repede când dai cu capul de ceea ce înseamnă un proces de avizare interministerială (adică semnăturile de la alte ministere de care are nevoie un proiect de lege sau de ordonanță ca să poată fi adaptat) și cât durează el, când vezi că trebuie să „traduci“, în fiecare zi, din nou și din nou, noțiuni, pentru tine elementare, de funcționare a sistemului cultural, spre uzul unor angajați din ministere importante de care depinde dacă se mișcă ceva cu un milimetru sau nu...Și mai aveam o impresie, care s-a dovedit nu doar greșită, ci și dăunătoare în făcutul de lucruri: impresia că vine o echipă a unui ministru și face totul fără funcționarii cei răi. Mi-a luat jumătate din mandat să-mi dau seama că nu e deloc așa și că fără ei n-ajungi foarte departe. În general, angajații unui minister sunt păstrătorii memoriei instituționale de care ai nevoie, căci administrația centrală nu se reinventează cu fiecare nou guvern (și nici nu vă imaginați cât ajută să știi cum s-a rezolvat ceva similar într-o situație anterioară), și foarte buni cunoscători ai procedurilor (numite, atunci când cineva vrea să le înjure, birocrație). În administrația centrală (nu doar din România), procedurile te îngroapă sau te salvează – depinde de ce știi să faci cu ele. Iar dacă vii din sectorul non-public și le disprețuiești aprioric... În particular, la MC, majoritatea celor care lucrează acolo o fac pentru că-i interesează și le pasă. Salariile, aici, sunt mai mici decât la alte ministere, satisfacțiile sunt mai mici, iar munca – mai multă (MC are un deficit de personal, mai ales de specialitate). Singura „compensație“ pe care le-o poate oferi, de la bun început, o nouă garnitură ministerială e respectul față de experiența și munca lor. Însă în 2016 era cam prea târziu când mi-am dat seama de asta. Pentru mine, personal, lucrurile acum sunt foarte diferite începând cu faptul că una e să fii consilier de ministru într-un guvern tehnocrat și alta, secretar de stat într-un guvern politic de coaliție (și venind dintr-un alt partid decât cel al ministrului). În general, când ești consilier de ministru, poți să zici și să faci mai orice – n-ai drept de rezoluție, n-ai drept de semnătură pe documente oficiale, nu avizezi...; ai o putere informală transferată direct de la ministru care se reflectă direct (doar) asupra ministrului. Când ești secretar de stat, ești ținut de ierarhiile oficiale, de atribuțiile primite, de ordinea juridică a semnăturilor – și răspunzi pentru tot și toate.
Oamenii pe cai albi
Pe de o parte, vreau să fie clar că eu, ca secretar de stat, sunt o rotiță într-un sistem în care direcția e dată, mereu, de cel care-l conduce. Noi toți, de pe palierele inferioare, suntem parte din viziunea ministrului – și așa e în oricare minister (măcar și pentru faptul că atribuțiile secretarilor de stat sunt exclusiv cele delegate de ministru). Ceea ce face ca eu să nu pot vorbi în numele Ministerului decât dacă am un mandat. Asta cu gherila, oamenii pe cai albi care o iau de capul loc să salveze domnițe în suferință chiar nu funcționează în administrația centrală (și, din umilul meu punct de vedere, nici în politică – în spatele fiecărui călăreț cu calul alb e, de regulă, o armată invizibilă bine informată). Pe de altă parte, aș vrea să încep cu o poveste de zilele trecute. Am fost la o ședință de organizare, cu mai multe ministere și autorități. La (lunga) masă, Ministerul Culturii era pus ultimul. Față-n față cu o agenție a Guvernului. Și ni s-a dat cuvântul penultimii, înaintea agenției. În viața reală așa e întotdeauna: MC e de foarte, foarte mult timp tratat drept, cum să spun să sune elegant?, mai puțin important în economia largă a guvernării. Una e voința, alta e putirința. Știu și eu, foarte bine, după cum am spus, că sectorul (orice sector) se uită la minister (orice minister) ca și cum acolo ar fi puterea supremă. Ei bine, nu e. Eu, personal și pe mica bucățică pe care sunt responsabilă ca secretar de stat, cred că toată lumea ar trebui să înțeleagă că avem (noi, cei din Minister) nevoie de sprijin din partea sectorului, mai ales a celui non-public, pentru a aduce cultura pe agenda de priorități. Dacă e ca Statul (în care Ministerul Culturii e o bucățică mică-mică, care înțelege și vrea, dar asta nu e de ajuns) să priceapă importanța, relevanța culturii, că ea nu e o tichie de mărgăritar, că ea înseamnă și economie, și educație, și sănătate mintală, că lucrătorii culturali (incluzând artiștii) nu fac asta ca hobby, în timpul liber, și că ei reprezintă o forță de muncă înalt calificată, în ani și ani, pe care nu-ți permiți, ca societate, s-o pierzi, ei bine, pentru asta, e nevoie să fim aliați într-un efort consecvent, susținut și de durată.
Efectele pozitive
Singurele efecte pozitive, în ceea ce privește sectorul cultural (în alte zone nu mă aventurez), sunt legate de accelerarea digitalizării și schimbarea paradigmei de producție și distribuție culturală. Asta se vede deja în sectorul independent, sunt curioasă dacă se va vedea și la nivel de sector public (de pildă, în teatru, în materia celor două fenomene majore – și nu chiar pozitive – ale ultimului deceniu, festivalismul și supraproducția).
Mesajul Iuliei Popovici de dinainte de pandemie
Uită-te bine în jur, bucură-te de oameni și de locuri și ține bine minte cum sunt lucrurile acum, fiindcă 2019 nu se va mai întoarce niciodată.
