Ascultă ce spun oamenii cu care vorbești, dă-le spațiul necesar. Andreea Vrabie, gazda și producătorul Pe Bune, povesteste despre a ce a invatat in 4 ani de cand realizeaza acest podcast, care a ajuns la aproape 100 de interviuri. Pe 27 aprilie, de la ora 19:30, podcastul Pe Bune iese din căști și urcă pentru a patra oară pe scenă, de data aceasta online. Tema spectacolului de anul acesta este: Cum am continuat în pandemie? Vor vorbi muzicianul Dan Byron, actrița Silvana Mihai, regizorii și fondatorii unteatru Andreea și Andrei Grosu, dansatoarea și coregrafa Ioana Marchidan, scriitorul Bogdan Coșa și președintele TIFF Tudor Giurgiu. Show-ul va fi produs, filmat și transmis live din teatrul unteatru, pe contul de YouTube DoR.
100 de interviuri
În urmă cu patru ani porneam podcastul Pe Bune în echipa DoR, într-o perioadă în care mă luptam cu un amestec între o dorință imensă de a face lucruri și sentimentul că eșuam constant în ce făceam. În jurul meu toate interviurile și discuțiile cu creativi și antreprenori erau despre succes, despre cât de faină e viața creativă. Mi se părea că eram singura care nu avea soluțiile la îndemână și ajunsesem să mă simt izolată. Nimeni nu vorbea despre ce se întâmplă în interiorul unui om atunci când încearcă să-și transforme ideile în realitate.
De la primul episod, Pe Bune a ajuns la aproape 100 de interviuri. Actori, muzicieni, scriitori, fotografi, oameni din domenii creative în general, au povestit cum au ajuns să facă ce fac, cum fac ce fac și de ce, dar mai ales care sunt dificultățile, anxietățile și momentele grele prin care trec în munca lor.
De la început am vrut să găsim o formă de a urca podcastul și pe scenă: să mut intimitatea poveștii dintr-o pereche de căști pe o scenă luminată difuz. Să afli și să înțelegi greutățile cu care vine la pachet munca bazată pe pasiune și pe creație nu printr-un interviu, ci printr-un discurs, combinat uneori cu un moment artistic, care se desfășoară la câțiva metri de tine. Fiecare din cele trei ediții de până acum s-a desfășurat în Sala Studio din Teatrul Național din București, cu sala plină, cu bilete sold-out în câteva ore și cu prieteni care ne întrebau dacă nu mai găsim loc și pentru ei. În 2020 hotărâsem să luăm o pauză, pentru ca în 2021 să pregătim un spectacol și mai mare. A venit pandemia, evenimentele au fost anulate, așa că ne-am mutat în online.
Ne vedem pe YouTube pe 27 aprilie, de la 19:30, dar până atunci vă las cu câteva lecții învățate în acești ani despre ce înseamnă să spui o poveste, dar mai ales să o asculți.
Ascultă ce spun oamenii cu care vorbești
Mi se pune foarte des întrebarea: cum conving alți oameni, unii dintre ei celebri, să vorbească despre vulnerabilitățile lor și să arate o față a lor pe care nu sunt obișnuiți să o arate public? Și cred că secretul e că îmi doresc să-i ascult. Asta înseamnă că sunt atentă și concentrată pe ceea ce spun, încerc să empatizez cu ei, pun întrebări cu curiozitate și curaj, pentru că mă interesează real ce au de spus. Putem învăța atât de multe din experiențele celorlalți. De exemplu, am aflat de la Răzvan Exarhu cum se simte depresia, sau de la Ada Solomon cum e să te gândești că anii de glorie în carieră poate au trecut deja. Eu nu am aceleași lupte sau dificultăți, dar acum mă simt mai bine pregătită să trec prin etape similare ale vieții. Și mi-au spus toate aceste lucruri sincer pentru că au simțit din întrebările mele că mă interesează cu adevărat cum arată viața lor.
Dă-le oamenilor spațiu să vorbească, creează acel spațiu
Și asta înseamnă că trebuie să tac de cele mai multe ori. Când am început podcastul aveam impresia greșită că ar trebui să fiu ca o gazdă radio, că vocea mea ar trebui să fie la fel de prezentă într-un episod ca cea a invitatului meu, că ar trebui să fiu un fel de entertainer. Nu am reușit să fac asta pentru că sunt timidă, dar și pentru că nu eram interesată să mă aud. Îmi știu deja experiențele și opiniile, vreau să aud ce au trăit alții, cum au găsit ei soluții la probleme în viață. Așa că am început să tac majoritatea timpului și să las oamenii să vorbească. Acum îmi văd rolul într-un interviu mai degrabă de ajutor; nu sunt o gazdă radio și podcastul nu este despre mine sunt acolo doar pentru a-l ajuta pe invitat să-și spună povestea cât mai bine.
Împărtășește propriile povești de vulnerabilitate
Dacă eu par perfectă și fără probleme, nu mă pot aștepta ca alți oameni să fie sinceri și să împărtășească vulnerabilitățile lor cu mine. Înainte de pandemie, cu aproape fiecare invitat făceam un pre-interviu înainte să înregistrăm. Adică ne întâlneam la o cafea și îi rugam să-mi spună toată viața lor. Dar înainte de asta, le spuneam propria poveste, cum am ajuns să fac podcastul, ce e greu în munca mea și în câte moduri mă îndoiesc de mine constant. De asemenea, le spuneam cum povestea lor îi poate ajuta pe alții să se simtă mai puțin singuri în propriile probleme de viață și muncă. Acum fac asta înainte să înregistrăm online. Îmi iau 15-20 de minute în care încerc să le arăt că Pe Bune este un spațiu sigur pentru a vorbi deschis, că nimeni nu îi izolează și sau judecă, și eu trec prin dificultăți ca ei, la fel și oamenii care ascultă podcastul.
Amintește-ți întotdeauna că vorbești cu un om și tratează-l cu respect, nu ca un mijloc de a obține un răspuns emoționant
Terry Gross, care e de peste 20 de ani gazda unei emisiuni radio din Statele Unite și e considerată unul dintre cei mai buni intervievatori din lume, a spus odată: This week, one of my guests just broke up in tears. I just said, ”Do you need a moment? Do you want to stop?” And that’s what we did. I don’t like to exploit people’s emotions. Like: Oh, yeah, tears! That’s going to be great radio. Let’s keep it going. Because we all have our public self and our family self, and our truly personal self that is off-limits to everybody. I’m hoping for the best candid version of the public self. Not to trick you, or outsmart you, or show you up.
Încerc mereu să am asta în minte când conduc un interviu, că nu tot ceea ce ar face un episod bun de podcast ar trebui înregistrat. Întotdeauna îi întreb pe invitații mei dacă există ceva despre care nu se simt confortabil să vorbească. Se întâmplă rar, mai ales dacă au înțeles scopul podcastului, dar dacă există un subiect, îl evit în interviu. Obiectivul meu este să arăt cea mai vulnerabilă versiune a lor pe care o pot arăta public, nu toate vulnerabilitățile lor.
Munca asta este un privilegiu
Nimeni nu creează ceva într-un vid. Tot ceea ce creăm, indiferent că este o postare pe un blog, un produs sau un eveniment are o audiență. Cinci oameni, 100 sau 5000 de oameni. Din când în când încerc să-mi iau un moment în care să realizez ce privilegiu e că intru în viața altor oameni cu munca mea. Ne lăsăm ușor distrași de ce înseamnă munca zi de zi: cum să o îmbunătățim, cum să ajungem la o audiență și mai mare, cum să o finanțăm și așa mai departe. Mi se întâmplă și mie constant. Și trebuie să-mi reamintesc de fiecare dată cât de norocoasă sunt că alți oameni îmi dau o oră din viața lor pentru a asculta un episod de podcast sau pentru a asculta niște povești create special pentru scenă.
Căutăm povești de succes ca să fim inspirați sau motivați, însă ele au efectul contrar de cele mai multe ori pentru că vorbesc despre un drum liniar
Cele care au de fapt efectul căutat, această motivație să mergem mai departe, sunt poveștile încercărilor unor oameni, cu toate hopurile, pentru că încercările sunt cele în care ne regăsim. Nu există rețete de succes sau soluții care ni se aplică tuturor, dar încercarea de a găsi răspunsuri, cu toate anxietățile și riscurile cu care vine la pachet, este universală. Cred că din ea am învățat cel mai mult până acum, atât eu cât și oamenii care au ascultat Pe Bune și care au fost în sală la Pe Bune Live. Asta încercăm să facem și anul acesta, la Pe Bune Live: Cum am continuat.
* O variantă a acestui text a făcut inițial parte dintr-un discurs pentru SO Meetups în februarie 2020.
