[Profesori altfel] Marcel Bartic: Noi, profesorii, trebuie să învățăm și cum să educăm, nu doar să transmitem cunoștințe

De 17 ani predă profesorul Marcel Bartic în învățământul preuniversitar și n-a fost un moment să își dorească să renunțe. Și-a început drumul profesional într-o școală din mediul rural unde a învățat să fie profesor cu adevărat și a conștientizat că rolul lui nu este doar acela de a le preda elevilor cunoștințe, ci și de a-i inspira să fie curioși, să caute, să viseze.

Își amintește că învățământul românesc era puternic politizat pe atunci, iar școlile de la sat, și implicit elevii, erau victime ale indiferenței autorităților locale. Existau locuri unde copiii și profesorii stăteau înfofoliți în clase iarna, până se încălzea soba. Într-o astfel de școală a predat și el, unde primul laborator de informatică a stat multă vreme închis cu cheia ca să “nu strice copiii calculatoarele”.

"Mi-am dorit să fiu profesor. Nu am renunțat nici când nu aveam bani să-mi plătesc chiria, nici când ne-au fost tăiate salariile, nici când părea că nu mai sunt speranțe că voi reuși să supraviețuiesc într-un sistem excesiv de birocratic, pe alocuri corupt și incompetent. Era suficient să intru în sala de clasă și îmi aminteam imediat de ce am ales să fiu acolo."

Astăzi, Marcel Bartic predă istoria într-o școală privată, un loc unde elevii nu vor nota 10 doar pentru că părinții lor plătesc o taxă, ci o vor pe merit și au aceeași curiozitate să descopere lucruri noi ca toți ceilalți. Spune că își pregătește foarte bine lecțiile și le expune într-un mod nonconformist, căutând tot timpul să-i capteze pe elevi, care văd istoria ca pe o poveste.

Vorbește fără ocolișuri despre metehnele școlii românești și are câteva idei clare despre modul în care s-ar putea începe reformarea sistemului de învățământ, promisă de mai bine de 30 de ani. Discutăm cu el în cele ce urmează despre rolul profesorului în educația generațiilor de astăzi și trecem peste câteva dintre problemele pe care le-a scos la lumină pandemia.

"Probabil s-a văzut cel mai bine că nu neapărat la școala din centru, la care era coadă de părinți doritori să-și înscrie copiii la “doamna care scoate olimpici” s-a făcut educație de-adevaratelea, ci acolo unde sunt profesori care își respectă elevii oriunde ar fi. Omul sfințește locul."

Biografie pe scurt

Sunt profesor de istorie de aproape 17 ani și am savurat absolut fiecare secundă de când fac asta. Cu bune, cu rele, nu-mi imaginez ca aș fi putut face altceva. Am absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universității “Al. I. Cuza” din Iași și un masterat. Am reușit, în urmă cu câțiva ani, sa-mi obțin și specializarea în Geografie, în cadrul Universității București și cu ceva timp în urmă mi-am luat și gradul didactic I cu o temă referitoare la comunitatea evreiască din București intre 1940-1944.

Începuturile carierei mele se află undeva pe malul Prutului, acolo unde m-am titularizat prima dată. Într-o școală din mediul rural, în care am învățat de-adevaratelea să fiu profesor și să descopăr că nu există ceva mai frumos pe lumea asta decât să lucrezi cu copiii. Nu le transmiți doar cunoștințe. Le dai un pic de sufletul tău, din felul tău de-a fi, din puterea ta de a visa.

Au urmat câțiva ani în care am experimentat cam tot ce înseamnă învățământ preuniversitar. Am predat în școli de arte și meserii, la liceu, școli gimnaziale, școli de stat sau particulare. În 2008, am dat iar concurs și m-am titularizat în București și, în scurt timp, am devenit director al unei scoli particulare. Mi-am dorit să fiu profesor. Nu am renunțat nici când nu aveam bani să-mi plătesc chiria, nici când ne-au fost tăiate salariile, nici când părea că nu mai sunt speranțe că voi reuși să supraviețuiesc într-un sistem excesiv de birocratic, pe alocuri corupt și incompetent. Era suficient să intru în sala de clasă și îmi aminteam imediat de ce am ales să fiu acolo.

Primii ani de catedră

Am avut emoții foarte mari când am intrat pentru prima dată într-o sală de clasă. Am așteptat acel moment ca pe un examen foarte greu. Îmi făceam griji, mă gândeam cum vor reactiona copiii, dacă am sa reușesc să le captez atenția. Îmi amintesc că mă străduiam să par impozant și serios. Așa cum știam eu că trebuie să fie profesorii. Primele zece minute. După aceea, nu mi-am mai dat seama când a trecut ora. Parcă eram de o veșnicie la catedră.

Învățământul românesc pe atunci

Am intrat în învățământ într-o perioadă foarte zbuciumată din istoria postdecembrista a școlii românești. M-am lovit de un sistem super birocratizat și înțepenit în niște reflexe pe care le credeam uitate după 1989. Chiar dacă eram foarte tânăr, am remarcat cât de politizată era școala pe atunci. Victimă a indiferenței autorităților locale care își aminteau că există o școală în localitate doar atunci când începea anul școlar și era prilej de discursuri.

Iarna îmi făceam orele cu copiii în săli de clasă în care ne încălzeam la o sobă și până se făcea mai cald în clasă, stăteam cu hainele pe noi. Nu știam ce înseamnă să folosești un calculator la clasă, singurul la care mai aveam acces fiind unul de la secretariat, unde exista și internet. Când s-a făcut primul laborator de informatică în școală, multa vreme a stat închis cu cheia “să nu strice copiii calculatoarele”. Am făcut ani buni naveta pe jos pentru că satele prin care am predat nu erau la șosea și nu existau mijloace de transport. Mai ales iarna când se înfundau drumurile. Îmi amintesc că, odată, colegii mei i-au transmis primarului să găsească o soluție că altfel scoala își pierde profesorii iar el a răspuns că “lasă-i, să mai facă și ei un pic de sport”. Sigur, mie îmi place să fac sport, dar poate ca ar fi fost un timp pe care l-as fi alocat cu drag mai degrabă pregătirii orelor.

Ce te-au învățat primii ani

Am învățat repede că dorința copiilor de cunoaștere este una foarte mare. Că învățarea se face prin emoție. Momentul în care am reușit să mă desprind de litera manualului de psihopedagogie și să-i înțeleg spiritul, a fost foarte important pentru mine. Sigur, o oră de curs trebuie bine planificată, trebuie să știi foarte clar ce-ti propui cu elevii, așa cum, totodată, este esențial să “simți clasa”, să te adaptezi nevoilor ei, să ai capacitatea de a fi spontan și creativ. Plus, cred eu, și o doză sănătoasă de simț al umorului.

Locul unde predai acum

În prezent, sunt profesor în învățământul particular. Sunt foarte mândru de elevii mei. Să știți că m-am străduit în ultimii ani să demontez multe dintre miturile care circula în spațiul public despre copiii din școlile private. Nu, nu sunt copii de bani gata, în orice caz, va asigur, nu mai mult ca elevii din școlile de stat. Cei mai mulți dintre părinții care optează pentru o școală particulară sunt, în general, oameni foarte educați, cu o carieră foarte solida în spate, știu foarte clar ce ar trebui să ofere o școală și care îi este rolul. Și nu, nu vor note de zece doar pentru că plătesc o taxă. Dimpotrivă. Iar copiii nu, nu sunt niște răsfățați care trec clasa pentru că au bani. Nici pe departe. Au aceleași curiozități, entuziasm, bucurii și tristeți ca toți copiii de pe lumea asta.

Elevii de astăzi

În mod clar noua generație nu poate fi educată în spiritul obedienței și conformismului. Și nici nu trebuie. Niciodată n-a trebuit. Acești copii au ceva ce generația noastră nu a avut. Curaj. Și mi se pare extraordinar. Capacitatea lor de a se răzvrăti, de a spune lucrurilor pe nume, de a spune nu atunci când nu le place ceva sunt ingredientele unei societăți care crește sănătos. A unei societăți care nu va mai accepta compromisuri, care nu va mai accepta că “merge și așa”.

Rolul profesorului

Sigur, rolul profesorului este unul fundamental pentru că lui îi revine datoria de a canaliza toate aceste energii într-o direcție constructivă, care să încurajeze pasiuni, curiozitate și motivație. Mai cred că exemplul personal este unul foarte important. Rețeta succesului în fața acestor copii este să-i inspiri, să le trezești entuziasm, să știi să le transmiți propria fascinație pentru materia pe care o predai. Să știi să creezi un pic de magie în sala de clasă. Mai cred că noi, profesorii, trebuie să învățăm și cum sa educăm nu doar să transmitem cunoștințe. Nu de pe poziția cuiva care se ascunde după autoritatea catalogului, ci din perspectiva unui facilitator al învățării. Nu noi le transmitem informația cât, mai degrabă, trebuie să știm să-I conducem în punctul în care să o descopere ei. Să-și dorească să o descopere.

Chimia dintre profesor și elevi

Învățarea se produce prin emoție. Uite, ăsta e un lucru pe care nu prea l-am aprofundat pe băncile facultății. În fața copiilor joci un rol. Când intri în clasă, îți lași bagajul emoțional la întrarea în sala de clasă. Toate supărările, frustrările, emoțiile negative. Pentru că altfel riști să le transmiți copiilor. Și nu există un blocaj mai mare al cunoașterii decât sa-I expui pe copii unui om plictisit, blazat sau demotivat.

Stilul tău de predare

Vă mărturisesc că îmi pregătesc foarte bine lecțiile. Încerc sa anticipez ce anume ar putea menține atenția copiilor, ce le-ar stârni curiozitatea și cum i-aș putea determina să-și dorească să afle mai multe. Cred că sunt destul de nonconformist. Aproape ca un actor. Copiii văd istoria ca pe o poveste iar cel mai bun indicator este atunci când fac ochii mari și spun wow! Când pun întrebări, când vor să împărtășească ceea ce știu, ce au citit. Atunci realizez că am reușit să le captez atenția.

Super-puterea ta

Cred că pentru faptul că sunt pasionat și entuziasmat de temele despre care le vorbesc. Încerc să fiu natural iar discursul meu să nu fie unul forțat și rigid. Iar un strop de simț al umorului înlesnește întotdeauna calea spre sufletul copiilor.

O privire asupra școlii românești

Școala românească are profesori foarte buni. Nu știm foarte multe despre ei pentru că în spațiul public ajung mai degrabă exemplele negative, produs al unei slabe pregătiri pedagogie și al inerției unui sistem care nu înțelege că resursa umană este esențială. Dar sunt și cunosc foarte mulți profesori dedicați, competenți și cu vocație. Nu are nici o importanță unde predau, am văzut oameni de excepție și în învățământul privat și în cel de stat, în școlile de prin marile orașe dar și prin sate de care nu a auzit nimeni. Omul sfințește locul. Cine a înțeles să-și respecte misiunea de profesor, o face oriunde.

De ce este nevoie să fie mai bine

În acest moment este imperativ necesar să reflectăm, cu mai multă atenție, la o reformă curriculară reală, la schimbarea sistemului de titularizare care, asa cum este el acum, este toxic pentru scoala romaneasca. Trebuie continuat și accelerat procesul de digitalizare a actului educațional. Educația digitală nu mai este de mult un moft, ci un instrument fără de care vom pierde aceasta generație de elevi. Mai cred că trebuie să ne asumăm mai multă autonomie. Prea mult timp am așteptat să ni se dea, să ni se spună, să ni se transmită directive. Noi, oamenii școlii, avem o forță incredibilă de care nu suntem conștienți. De la creativitatea, cunoștințele, expertiza noastră și până la mecanismele instituționale precum consiliile profesorale și de administrație, putem face enorm de multe lucruri pentru a schimba în bine școala. Adevărata reformă a învățământului e cu noi înșine.

Reformarea învățământului românesc

Inechitatea sistemului nostru de educație este una dintre marile noastre probleme. Pandemia a dezvăluit situația a sute de mii de copii din România pentru care școala rămâne, încă, un lux. Trebuie să fim conștienți că elevii de astăzi sunt adulții de mâine. De noi depinde cum să-i integram, cum să-i formăm, cum să-i ajutăm să învețe să fie independenți, capabili să-și găsească sensul, împlinirea în viață. Altfel, în zece, cincisprezece ani, tot noi vom fi cei care vom suplini absența lor din angrenajele societății românești.

Mai cred că e nevoie de o schimbare curriculară reală, desprinsă de tentaculele sindicaliste, care au imprimat planurilor-cadru un caracter anacronic și nefuncțional. Noi ar trebui să gândim numărul de ore alocat fiecărei materii în funcție de interesul copilului, nu pentru a păstra catedrele profesorilor. Ar trebui oferită mai multă libertate în realizarea curriculumului. O școală din mediul rural de lângă Vaslui nu va avea niciodată aceleași nevoi ca una din centrul Bucureștiului. Ar trebui schimbat modul de evaluare a profesorilor. O evaluare reală, care să vină la pachet cu politici de recrutare, motivare și fidelizare consistente. Ar trebui schimbat sistemul de titularizare. O reminiscență toxică a unor vremuri în care dictau interesele sindicatelor. În prezent, statutul de titular le oferă unora un statut călduț, la adăpostul căruia își ascund blazarea și lipsa de motivație.

Din pandemie

Nu a fost un an ușor. Impactul asupra elevilor, profesorilor și părinților a fost uriaș. Ne-a prins complet nepregătiți. S-au văzut, mai mult ca niciodată, inechitatea sistemului nostru educațional, pregătirea precară și lipsa de motivație a unor profesori. Bâlbâielile autorităților și lipsa unui interes real de a investi în educație. Pe de altă parte, cred că i-a scos în evidență și pe acei profesori de excepție. Dedicați. Pasionați de meseria asta. Cu vocație pedagogică.

Probabil că acum s-a văzut cel mai bine că nu neapărat la școala din centru, la care era coadă de părinți doritori să-și înscrie copiii la “doamna care scoate olimpici” s-a făcut educație de-adevaratelea, ci acolo unde sunt profesori care își respectă elevii oriunde ar fi. Omul sfințește locul. Trebuie să acceptăm și faptul că pandemia ne-a scos din zona noastră de confort și ne-a forțat să ne adaptăm rapid unei situații la care nu s-a așteptat nimeni. Și e foarte bine ca s-a întâmplat așa. Poate că acesta era declicul de care aveam nevoie pentru un restart al învățământului românesc. Mulți profesori au învățat să lucreze pe diferite platforme, au explorat metode noi de predare, și-au intensificat prezența pe la tot felul de cursuri de formare și webinarii. Am învățat mai mult în anul ăsta de pandemie decât în ultimii douăzeci de ani.

Posibile scenarii mai departe

E greu să-ți imaginezi scenarii post-pandemie legate de educație fără să ții seama de peisajul politic actual. Pentru că depindem intr-o mare măsură de el. Dacă vom continua cu măsuri politicianiste, întreprinse doar pentru a da bine pe moment, fără efecte reale, structurale, asupra modernizării școlilor noastre, mi-e teamă că nu vor fi diferențe mari față de ce am avut până acum. În cel mai fericit caz, vom avea o generație de profesori care au înțeles mai bine ce este și de ce avem nevoie de educație digitală. Poate că vom fi ceva mai atenți la copiii din medii defavorizate. Dar nu văd, cel puțin pentru următorii zece ani, schimbari radicale, care să scoată învățământul din paradigma educației de secol XIX și să-l aducă, prin metode, adaptarea curriculumului la viața reală, resetarea unor mentalități, la un prezent în care ce oferim noi nu mai corespunde nevoilor societății.

Generațiile viitoare

Apreciez foarte mult această generație de elevi. M-a entuziasmat faptul că în ultimii ani, vocea lor s-a făcut auzită, prin Consiliul Național al Elevilor și asociațiile lor. Au dovedit mai multă maturitate și abilități de a-și apăra drepturile legitime cu mai multă inteligență decât am făcut-o noi toți la un loc, părinți și profesori. E clar că sunt copii care știu ce vor, nu fac compromisuri și în nici un caz, nu mai acceptă cultura obedienței în care am crescut noi.

Profesorii ar trebui să fie mai atenți la felul în care se conectează emoțional la acești elevi, modalitatea prin care le stimulează curiozitatea și motivația pentru învățare. Consider că rolul profesorului rămâne în continuare unul fundamental, dar ar trebui schimbată perspectiva prin care ne raportăm la acești copii. Nu ca o autoritate supremă, unic deținător al informației, ci, mai degrabă, ca facilitator, mentor și sursă de inspirație.