A lucrat mult încă din timpul facultății și a experimentat diverse forme de teatru social și politic. Aceasta a fost zona care l-a atras și aici a rămas. În anul 2016, alături de colegi din teatrul independent, David Schwartz a fondat MACAZ, un spațiu culturalo-social care a adunat grupuri și persoane de stânga care voiau să facă artă și să petreacă într-un mediu sigur. Impactul acestui proiect a fost unul consistent pe scena de teatru politic, chiar dacă a funcționat doar 3 ani.
La 15 ani de când creează teatru, regizorul David Schwartz continuă să monteze în forme eclectice, uneori rămâne la formule de spectacol auster, alteori se folosește de mișcare și elemente de dans contemporan în montările sale.
Aruncând o privire asupra teatrului românesc actual, este de părere că, deși acesta se află la o răscrucere, ar trebui să continue să pună sub lupă organizarea acestei lumi noi, cu toate schimbările sale. Atunci când lucrătorii din teatru se confruntă, însă, cu probleme concrete, cum ar fi lipsa de resurse și au ajuns la capătul puterilor, acest gen de deziderate rămân, mai degrabă, filozofice.
”Mediul teatral, în special cel independent, este într-un moment foarte dificil, în care îi este pusă în pericol însăși supraviețuirea. Iar deocamdată vedem sprijin prea puțin din partea statului. În același timp, recunosc că m-a nemulțumit faptul că multe dintre producțiile acestui an pandemic au redat mai degrabă stările psihologice subiective decât să reflecteze asupra mecanismelor care au produs această criză și să exploreze tensiunile și contradicțiile momentului”
Mai multe despre punctul în care se află teatrul românesc și despre ce a însemnat ultimul an pentru mulți actori și regizori, cu David Schwartz. Povestim cu el și despre spectacolul la care lucrează pentru Teatrul Masca, unde va expune probleme și experiențe ale livratorilor de mâncare din București.
Profil de regizor
Sunt din București și am 35 de ani. Am studiat regie de teatru la U.N.A.T.C., atât licență cât și master, și am susținut o teză de doctorat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, despre teatru cu mize politice în contextul post-socialist local. Am lucrat destul de mult încă din timpul facultății și am experimentat cu diverse forme de teatru implicat social și politic: teatru comunitar, realizat în colaborare cu diverse grupuri marginale sau oprimate (persoane evacuate, vârstnici instituționalizați, lucrători în comerț ș.a.); teatru documentar, pornind de la diverse evenimente istorice pe care am încercat să le abordăm dintr-o perspectivă complexă, care să demanteleze clișee sau locuri comune (de la evenimentele din 13-15 iunie 1990, așa-numita „mineriadă”, la istoria mișcărilor locale de protest și rezistență muncitorească sau la jocul piramidal Caritas, din anii 1990); teatru angajat politic, care pornește de la experiențe personale sau fenomene din realitatea imediată pe care le ficționalizează și re-contextualizează. Lucrez aproape întotdeauna cu o dramaturgă, care dezvoltă textul împreună cu mine, sau elaborez chiar eu scenariul, uneori împreună cu actorii.
Mă interesează în ultima vreme din ce în ce mai mult relațiile de muncă și felul în care se articulează și se schimbă problemele lucrătorilor în economia și societatea din ultimii 20-30 de ani. Cred că în teatrul și în arta locală în general se vorbește prea puțin despre experiențele de la locul de muncă.
Toate opțiunile de mai sus, opțiuni în mare parte de concept și conținut, îmi influențează estetica și stilul de lucru. De exemplu, dacă performerii dintr-un spectacol sunt vârstnici neprofesioniști, care au 80, 90 sau chiar 100 de ani, evident că și abordarea regizorală se va plia pe această realitate. În consecință, lucrez în formule destul de eclectice, de la spectacole austere, uneori spectacole-lectură, bazate aproape exclusiv pe text și performeri, până la spectacole de mișcare, cu song-uri sau elemente de dans contemporan. Aș zice că o constantă în maniera mea de lucru este economia de mijloace, atât din motive financiare (bugetele reduse, în special în teatrul independent), dar mai ales din motive etice (am o oarecare repulsie față de cheltuielile exagerate pentru un produs artistic).
Un alt aspect foarte important pentru munca mea este documentarea extensivă, riguroasă și aplicată. De cele mai multe ori petrec între câteva luni și un an studiind un anumit subiect. În sfârșit, cred foarte mult în forța de expresie a actrițelor și actorilor, dar și în contribuția lor creativă la întregul spectacol. De-asta, marea majoritate a spectacolelor mele sunt realizate în echipă, într-un proces de colaborare care de multe ori începe încă din faza de cercetare.
Primele experiențe în teatrul independent
Am avut primele experiențe de teatru independent încă din timpul facultății. Am fost co-inițiator al tangaProject, un program care își propunea să descopere și să formeze dramaturgi locali și să dezvolte pe plan local teatrul comunitar, demarat împreună cu colegii mei de generație de la regie - Bogdan Georgescu, Vera Ion, Miruna Dinu și Ioana Păun. În acest context, în vara anului 2007, am lucrat la spectacolul Afară!, parte din Construiește-ți comunitatea! - un proiect amplu de intervenție culturală și socială în zona Rahova-Uranus din București. Nu am lucrat doar ca regizor și și ca activist social - am participat la proteste, dezbateri publice în cartier și pichetări la primărie.
Spectacolul l-am conceput împreună cu Mihaela Michailov, pornind de la o problemă stringentă în cartier la momentul respectiv – evacuarea locuitorilor săraci din locuințe naționalizate retrocedate, evacuare făcută de multe ori ilegal (în baza unor documente false) și întotdeauna imoral. Oamenii în pericol de evacuare erau în bună parte ceea ce numim în limbajul de lemn actual „lucrători esențiali” (munceau în comerț sau în salubritate). Aveau salarii mizerabile din care nu își puteau permite chirii la prețul pieței. Erau evacuați din locuințe în care trăiseră de-o viață, plătind chirie la stat, locuințe pe care le îngrijiseră și în care investiseră. Aveau în familie copii mici, persoane în vârstă, cu boli grave sau dizabilități. Conform legii, ar fi trebuit să primească locuințe publice sau locuințe sociale în urma evacuării. Bună parte erau de etnie romă și din cauza rasismului structural, dar și a lipsei cronice de locuințe sociale, drepturile le erau încălcate constant. În spectacol, am reprodus situația unui conflict direct între o familie în prag de evacuare și noul proprietar. Jucau actori, colegi de-ai noștri, proaspăt absolvenți, dar textul era bazat pe documentarea extinsă, interviuri și discuții informale cu oamenii din comunitate. S-a jucat în scuarul din cartier, a avut trei reprezentații (și câteva repetiții cu public) la care au participat atât oameni din cartier cât și public obișnuit, „de teatru”.
Cu ce ai rămas din experiența asta
Pentru mine a fost o experiență transformatoare. Am descoperit forța emoțională dar și distanțarea critică pe care o poate da în teatru recunoașterea – oamenii din cartier își vedeau propriile experiențe transpuse de actori și actrițe, se emoționau și reacționau viu și imediat la ce se întâmplă, dar și râdeau și se obiectivau într-un fel față de propria situație și propriile probleme. Discuțiile pe stradă și în comunitate continuau mult după încheierea spectacolului. Pe de altă parte, publicul din afara comunității era pus față în față cu o problemă socială prea puțin cunoscută și înțeleasă la momentul respectiv - aceea a nedreptății și violenței evacuărilor forțate.
Tot experiența din Rahova m-a pus pentru prima dată față în față și cu limitele muncii noastre. Cu toată opoziția civică, politică, artistică, la evacuări, acestea tot au avut loc în cele din urmă. Am învățat că arta poate avea un rol puternic de propagare a unor idei, de influențare a gândirii, de coagulare și dezvoltare, inclusiv pe termen lung, a unor perspective contra-hegemonice sau subversive. Dar arta nu ține loc de schimbare socială. Această schimbare poate veni doar în urma organizării politice.
Tot în Rahova-Uranus am lucrat cu o serie de colaboratoare și colaboratori care vor deveni constanți – Irina Gâdiuță, Alice Monica Marinescu, Andrei Șerban.
David Schwartz & Carolina Vozianla deschiderea MACAZ, 2016
Apariția MACAZ în teatrul independent
MACAZ – cooperativă de teatru și bar s-a născut în 2016 din două nevoi convergente – aceea a unui colectiv de artiste și artiști de teatru politic (eu, Mădălina Brândușe, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Andrei Șerban) de a-și crea și administra propriul spațiu pentru repetiții și spectacole; și aceea a mai multor persoane de a lucra într-un mediu organizat pe principii cooperatiste, fără patron sau șef, în care gestiunea și administrarea este colectivă, iar deciziile se iau prin participarea cât mai largă a tuturor persoanelor implicate în activitate.
Spațiul a devenit un catalizator pentru grupuri și persoane de stânga, pentru comunitatea queer și pentru alți oameni care nu găseau în alte părți spații sigure de auto-educare, relaxare sau petrecere. Cred că impactul a fost unul consistent în ceea ce privește scena de teatru politic. A fost primul spațiu de teatru pe plan local care și-a asumat o direcție și un program politic de stânga, cu toate limitele, riscurile și neajunsurile care pot apărea de aici.
Dincolo de un spectacol sau altul, cred însă că cel mai important impact a fost la nivelul de coeziune comunitară – s-a construit treptat un public MACAZ, constant și consistent, care venea atât la petreceri cât și la spectacole, proiecții de filme sau dezbateri. Desigur, astăzi, în contextul restricțiilor și vieții de izolare (auto)impusă în care trăim, discuția despre energia publicului MACAZ, care se aduna, socializa, dezbătea și petrecea cel puțin de câteva ori pe săptămână, pare dintr-un trecut foarte îndepărtat, dacă nu dintr-o realitate paralelă.
David Schwartz & Alexandru Potocean la închiderea MACAZ, 2019
Ce s-a jucat
În cei peste trei ani de funcționare, s-au jucat sute de reprezentații, au avut loc peste douăzeci de premiere și au colaborat cu MACAZ majoritatea colectivelor și artiștilor importanți de teatru implicat social și politic din România și Moldova (Teatru Beznă, Raul Coldea și Petro Ionescu, Paula Dunker și Mihaela Michailov, Nicoleta Esinencu și Teatru-Spălătorie, Alex Fifea, Bogdan Georgescu, compania Giuvlipen, Adina Lazăr, Asociația LaBomba și comunitatea din Rahova-Uranus, Claudiu Lorand Maxim, Artiom Zavandovski ș.a.).
Particularitățile teatrului politic
De fapt, din punctul meu de vedere, tot teatrul este politic. Pentru că este discurs public, toată arta este politică, adică participă la transformarea continuă a raporturilor de forțe din organizarea societății. Așa că tot teatrul ar trebui să se numească „politic”. Însă, în contextul cultural local, în care ideea că arta conține o dimensiune politică implicită nu este foarte... populară, mi se pare important să numim teatrul pe care îl facem explicit politic. Teatrul „nostru” politic este un teatru care tratează subiecte de interes socio-politic și își asumă o perspectivă critică de filtrare a realității de zi cu zi. Este un teatru care își propune să chestioneze, să provoace și să își asume poziții incomode în raport cu discursul dominant. Un teatru care încearcă să adreseze frontal problemele sociale și economice și să meargă în analiza profundă a cauzelor și dinamicilor acestor probleme.
Publicul
Cred că publicul este unul foarte divers. Sunt desigur cei „deja convinși” – un public în general (auto)educat, cu convingeri mai degrabă din sfera – foarte diversă – a curentelor de stânga, interesat de activismul civic, comunitar sau politic. Pentru mine este foarte important să existe o relație între activitatea noastră artistică și acest public care ne urmărește cu interes și care sper să fie din ce în ce mai consistent. Nu cred deloc într-o critică ce ni s-a adus, cum că teatrul nostru „predică celor deja convinși”. În primul rând pentru că nu predicăm ci mai degrabă chestionăm și descoperim împreună lucruri prin teatru. Apoi pentru că acest public presupus „deja convins” este de fapt foarte divers și complex și are la rândul său tot felul de prejudecăți și o cunoaștere limitată.
Deci spectacolele pot fi pentru oricine o metodă de auto-educare. Și în sfârșit pentru că rolul unui spectacol nu este numai acela de a transmite un mesaj sau de a livra informații, ci și de a stimula coeziunea unui anumit grup sau mișcări, de a stârni emoții și reflecții critice, inclusiv reacții polemice sau contradictorii, sau de a revela aspecte noi, la care nu ne-am gândit înainte, ale unor fenomene aparent cunoscute.
O a doua categorie de public, foarte diversă la rândul ei, este formată din persoanele interesate direct de un anumit subiect – la un spectacol despre munca în comerț vom avea un public specific, format din lucrători sau membri de sindicat. La un spectacol realizat împreună cu vârstnicii de la căminul Moses Rosen vor veni persoane apropiate sau interesate de comunitatea evreiască ș.a.m.d. Ne interesează să mergem noi în întâmpinarea acestor publicuri. La fel cum încercăm să ajungem și la alte categorii specifice – de exemplu la liceeni și studenți, cei care formează atât publicul cât și societatea viitorului. Nu în ultimul rând, cred că teatrul politic pe care îl facem noi se adresează tuturor spectatorilor interesați să vadă un spectacol bine documentat și bine jucat, despre o problemă stringentă cu care se confruntă societatea în care trăim.
Spectacol Rosenkabarett, Colectivul Vârsta4
Teatrele cu care ai colaborat
În cei 14-15 ani de când lucrez în teatru am colaborat doar ocazional cu teatre de stat. Am lucrat câte un spectacol la Teatrul Național din Timișoara (Evacuarea casei studenților, împreună cu echipa TangaProject, 2008), la Teatrul Național din Iași (România! Te pup, împreună cu Bogdan Georgescu, 2009), la Teatrul Evreiesc de Stat (Corp străin, 2017) și la Teatrul Anton Pann din Rîmnicu Vâlcea (Portofele virtuale, 2018). Au fost diferite între ele. România! Te pup aș zice că a avut cel mai mare succes de critică, inclusiv participări la festivaluri naționale și internaționale, nominalizări și premii. Însă a fost un spectacol dificil de făcut, pentru care cred că nu aveam experiență destulă la momentul respectiv. Corp străin e un spectacol foarte personal. Este despre migrație și rasism, bazat pe istorii de familie ale mele și ale întregii echipe de spectacol.
M-am bucurat foarte mult să lucrez la Teatrul Evreiesc într-o echipă multietnică, din care pe lângă etnici români fac parte actrițe evreice, o actriță maghiaro-sudaneză, un muzician arab sirian și un altul venezuelan. Și cred că spectacolul transmite un mesaj foarte puternic despre relația între migrație forțată, rasism și condițiile economice și politice care le produc. Sper să se reia cândva. În sfârșit, Portofele virtuale este un spectacol gândit special pentru Rîmnicu-Vâlcea, bazat pe povești locale ale unor tineri care fac diverse infracțiuni online. Un spectacol despre hackeri, despre lipsa de perspectivă dintr-un oraș mic din România, despre familii destrămate, alienarea în străinătate și acumularea de produse de lux ca principală metodă de validare socială. S-a jucat în special pentru adolescenți și, din câte îmi spun cei de la teatru, are impact la publicul local, care se recunoaște atât în situații cât și în particularitățile geografice sau de limbaj.
În ultimii ani, am avut experiențe foarte bune la teatrele de stat cu care am lucrat. Cred că există interes și deschidere tot mai mare spre spectacolele cu miză socială și politică.
Cum se vede acum teatrul românesc
Este foarte greu să dăm soluții de „mai bine” într-un context de criză mondială generală, sanitară, economică, dar și de legitimitate a modelului de societate în care trăim. Din punctul meu de vedere, pandemia a zdruncinat încă o dată încrederea în sistemul actual social și economic. Peste noapte, ne-am dat seama că majoritatea țărilor occidentale, bogate și „civilizate”, de fapt nu au destule paturi în spitale, nu au destule infirmiere și asistenți, nu sunt capabile să facă anchete epidemiologice profesioniste, nu au epidemiologi competenți, sau, chiar dacă îi au, aceștia nu sunt ascultați.
Ne-am dat seama că oamenii care fac slujbele cele mai dificile, fără de care efectiv nu putem trăi, de la vânzători la curieri și de la lucrători în salubritate la profesori, sunt plătiți mizerabil, expuși la boală și vulnerabili. Ne-am trezit brusc într-o lume în care oamenilor celor mai săraci li s-a dat de ales între a continua să muncească riscând să moară de boală și a se izola în case riscând să moară de foame. O lume care are tehnologia necesară să producă rapid un vaccin eficient împotriva unui virus abia-cunoscut, dar nu are și structura și legile care să faciliteze producția pe scară largă și distribuția echitabilă a acestui vaccin. Lumea se întreabă dacă să se vaccineze sau nu cu Astra-Zeneca, dar prea puțini se întreabă de ce, dacă cel mai eficient și sigur vaccin este Pfizer, nu se produce rețeta Pfizer pe scară largă, în toate fabricile de medicamente din lume, pentru a pune capăt cât mai repede pandemiei.
În aceste condiții, când contradicțiile sistemului în care trăim au devenit stridente și insuportabile, teatrul ar trebui să se ocupe de aceste tensiuni, să dezbată și chestioneze organizarea acestei lumi. Însă, dincolo de aceste deziderate... filozofice, lucrătorii din teatru se confruntă cu probleme concrete, mult mai urgente. În mediul independent, oamenii efectiv nu mai au resurse, au ajuns la capătul puterilor (și al rezervelor financiare) și o bună parte dintre ei sunt în pragul schimbării profesiei ca singură variantă de supraviețuire. În plus, cel puțin pentru actrițe și actori, peste un an în care aproape că nu au avut contact cu publicul este cu siguranță un factor de depresie, care se adaugă anxietăților financiare sau personale inerente perioadei. Aș zice că e o perioadă de criză puternică și gravă, în care soluțiile au fost din păcate de cele mai multe ori individuale sau în cel mai bun caz în micro-comunități. Sigur că au existat și urmări foarte fertile, de la descoperirea unor limbaje noi și explorarea inteligentă și creativă a mediului digital până la accesibilizarea online, de multe ori gratuită, a spectacolelor din toată lumea. Însă, în rezumat, mediul teatral, în special cel independent, este într-un moment foarte dificil, în care îi este pusă în pericol însăși supraviețuirea. Iar deocamdată vedem sprijin prea puțin, sporadic și haotic, din partea statului. În același timp, recunosc că m-a nemulțumit faptul că multe dintre producțiile acestui an pandemic au redat mai degrabă stările psihologice subiective (izolare, anxietate etc.) decât să reflecteze asupra mecanismelor sociale, economice și politice care au produs această criză și să exploreze tensiunile și contradicțiile momentului.
Ce ai făcut artistic în 2020
Pe parcursul anului 2020 am făcut un film de scurtmetraj și un spectacol de teatru, ambele despre noua realitate „pandemică”. Momentul acesta de debut al pandemiei a produs o serie de imagini extraordinare, care ne spun foarte multe despre lumea în care trăim și pe care acum, sub presiunea schimbărilor rapide succesive, aproape că le-am uitat. De exemplu, imaginea unui Mall abandonat în carantină din Malaezia, unde hainele de lux din piele de crocodil s-au umplut de mucegai. Sau povestea acelui tânăr „întreprinzător” din Statele Unite, care, în goana după profit rapid, a achiziționat cu duba personală 17 mii de sticle de dezinfectant, golind toate farmaciile din patru state diferite, pentru a încerca să le vândă apoi la suprapreț. Cred că noi, ca artiști, ar trebui să reflectăm asupra unor astfel de fenomene. Și asta am încercat să fac.
Filmul (Ținutul care nu doarme niciodată, regizat împreună cu partenera mea, Andra Tarara), a fost realizat în perioada stării de urgență, la invitația Festivalului Filmului European , adresată mai multor cineaste și cineaști, de la face un film de acasă, „din lockdown”. Am făcut o fabulă destul de transparentă, despre o lume care nu se poate opri din consumul deșănțat nici măcar la apariția unui virus letal. Am combinat texte clasice - Boccaccio, Brecht, Poe - cu revista presei din perioada respectivă și am filmat cu bibelouri și suveniruri din colecția pe care o am acasă. Filmul a fost inclus în omnibusul Călătorie în jurul casei în 60 de zile și a avut premiera internațională la festivalul de la Jihlava, din Cehia. În paralel, am lucrat împreună cu dramaturga Mihaela Michailov la documentarea crizei sanitare și a felului în care sistemul nostru de sănătate (nu) face față la pandemie. Am încercat să vedem cauzele istorice ale dezastrului din sistemul de sănătate, de la subfinanțarea cronică la dispariția epidemiologilor profesioniști, deprofesionalizarea D.S.P.-urilor sau privatizarea unor servicii medicale cheie.
Spectacol „Capete înfierbântate”
Foto: Oana Monica Nae
A ieșit Capete înfierbântate 2020, un spectacol lung (cel mai lung pe care l-am făcut până acum) și destul de încărcat emoțional, care rămâne o mărturie documentară asupra momentului stării de urgență, cu toate dramele, spaimele, ridicolul și escrocheriile perioadei. S-a jucat foarte puțin „pe viu”, pentru public restrâns, în două reprezentații la Centrul de Teatru Educațional Replika. Dar versiunea digitală a avut impact destul de mare, a fost accesată de peste 2000 de persoane și a stârnit destule reacții puternice. Sper ca în decursul acestui an să reușim să și jucăm spectacolul cu public „pe viu”. Dacă nu, rămâne aceeași variantă a reprezentațiilor online.
Schimbări de pandemie în activitatea ta
Cel mai important a fost că am avut de lucru. Aveam proiecte deja stabilite, unele au picat, dar pe altele am putut să le adaptăm. Din punctul ăsta de vedere, sunt foarte norocos. Principala schimbare a fost evident trecerea în mediul digital. Cu ocazia pandemiei, o bună parte dintre colectivele și grupurile de teatru independent locale ne-am dat seama că... nu avem înregistrări de calitate ale spectacolelor pe care le-am făcut. Așa că noi am redirecționat fondurile pe care le aveam pentru reprezentații, pentru a filma cu o echipă profesionistă trei spectacole mai vechi și două producții noi.
Stagiunea de Teatru Politic, care se desfășoară anual începând din 2013, a devenit în 2020 Stagiunea Digitală de Teatru Politic. Și cred că a funcționat destul de bine. Sigur, impactul nu este același ca la spectacolul pe viu, și mai mult ca sigur că publicul rareori rezistă până la capăt la o oră și patruzeci de minute de teatru digital. Dar pe de altă parte spectacolele noastre au devenit accesibile unui public din zone unde nu am avut cum să ajungem până acum. De la zone rurale din România până la localitățile din Spania și Italia unde muncesc români cu probleme și experiențe foarte asemănătoare cu cele despre care vorbim în spectacole. Am organizat și o serie de dezbateri online, care de-asemenea au avut mulți participanți și au fost foarte consistente. În 2021 sperăm să putem organiza o formulă mixtă, atât în mediul digital cât și pe viu. Să vedem dacă vom reuși.
Optimismul și inspirația
Optimismul nu mă caracterizează în general :) . Sunt mai degrabă pragmatic-pesimist, așa că nu m-a surprins foarte tare criza în care ne-am trezit cu toții. Sau, ca să fiu mai precis, m-a surprins specificul ei, dar nu și faptul că trecem printr-o astfel de criză. Sigur, am avut anxietăți suplimentare legate în special de posibilitatea de a se îmbolnăvi grav oameni apropiați. Din fericire, (deocamdată) nu s-a întâmplat. Mai departe, cum spuneam mai sus, am avut norocul să am în continuare de lucru, atât în plan artistic, cât și pedagogic (sunt cadru didactic asociat la Facultatea de Regie de teatru, la U.N.A.T.C.). Într-un fel, am muncit mai mult ca înainte de pandemie, pentru că a trebuit să regândim tot, de la calendar la metode de predare și de la specificul repetițiilor la digitalizarea spectacolelor.
Cred că ceva resurse mi-am luat tocmai din nevoia asta de a citi, cerceta și documenta cât mai mult din ce se întâmplă. Deși aflam zi de zi lucruri groaznice, în același timp îmi dădea o relativă siguranță, o stare (desigur, iluzorie și naivă) că înțelegând lucrurile cât mai profund și mai complex le și controlezi. Mai departe, am avut noroc cu partenera mea și cu un grup restrâns de prietene și prieteni foarte buni. Am încercat să vorbesc constant cu ele/ei, să ne întâlnim și să ne scriem regulat, inclusiv cu prietenii și rudele apropiate care se află în alte țări sau pe alte continente. În rest, am mers mult pe jos ca să compensez închiderea bazinelor de înot și dificultățile de a organiza sporturi de echipă, am început să gătim mai mult, am citit și am văzut multe filme.
Spectacol „Capete înfierbântate”
Foto: Oana Monica Nae
Avantajele, dar și limitările teatrului online
Încep cu limita, care e evidentă. Lipsește interacțiunea directă, acea emoție dată de împărtășirea aceluiași spațiu și energiei între performeri și spectatori. Teatrul este o artă în esență colectivă, nu doar din punct de vedere al echipei de creație, ci și al receptării. Teatrul este despre relația între performer și public. Și, cu mici excepții (spectacole pentru un singur spectator), teatrul este și despre emoții și reacții trăite împreună. Există un schimb de energii, aproape irepetabil de la un spectacol la altul, care face unică fiecare reprezentație. Toate aceste lucruri fac teatrul să fie teatru. Și lipsesc din teatrul online. Așa că, cu riscul de a părea conservator sau desuet, consider că teatrul online nu e tocmai teatru. Dincolo însă de această limită majoră, am văzut lucruri foarte interesante și cred că se vor dezvolta tot mai mult diverse forme de artă digitală. Oricum s-ar fi întâmplat, pandemia doar a grăbit niște procese firești. La nivel personal, îmi place să urmăresc spectacole bune și online, dar le percep mai degrabă rațional, profesional, le văd ca pe niște documente, fără impactul emoțional al unui spectacol pe viu.
La ce lucrezi acum
În prezent lucrez la Teatrul Masca la un spectacol despre experiențele și problemele de muncă cu care se cunfruntă livratorii de mâncare din București. Am făcut documentarea împreună cu echipa teatrului și am scris eu scenariul. Este o formulă inedită pentru mine, fiind că va fi un spectacol non-verbal. În condițiile în care spectacolele mele se bazează în general foarte mult pe text. Așa că este o mare provocare.
Urmează să se joace în spațiu public, în parcuri din diverse cartiere din București, în care Teatrul Masca își desfășoară spectacolele de aproape 30 de ani. Spectacolul are de fapt două subiecte complementare: pe de-o parte experiența de lucrător (sau lucrătoare) în livrări, în așa-numita gig-economy în care curierii nu sunt angajați ci „parteneri” ai corporațiilor multinaționale care se ocupă de livrări. Și pe de altă parte organizarea și structurarea vieții sociale în București. Curierii aleargă de dimineață până seara prin tot orașul și sunt liantul între medii sociale și economice dintre cele mai diverse. Din Primăverii în Ferentari și de la McDonalds la restaurantele de lux.
Documentarea
Documentarea a constat în interviuri și discuții cu persoane care fac sau au făcut livrări pentru diferite companii. Lucrurile sunt destul de delicate. Pe de-o parte, în livrări se câștigă mai bine decât în alte munci necalificate. Uneori chiar și dublu față de salariul minim. În același timp, mulți curieri lucrează de fapt fără contract de muncă, sau cu contracte „fictive” - neînregistrate. Astfel că nu au nici asigurare medicală, nici contribuții la pensie. Mai mult, tot echipamentul, de la vehicul (bicicletă, mașină, trotinetă etc.) la cască sau telefon mobil, este al lor. Companiile nu asigură nimic. Dacă faci pană la bicicletă, e responsabilitatea ta să o repari și să plătești reparația. Dacă faci un accident, firma nu acoperă nimic și nici concediu medical nu poți primi. Îți plătești din banii tăi combustibilul și chiar geanta termoizolantă o cumperi de la firmă, nu o primești gratuit.
Este un model de muncă foarte perfid, care pare că îți oferă mai multă autonomie (program flexibil, lipsa șefilor sau superiorilor), dar de fapt eludează o serie de drepturi ale salariaților, drepturi câștigate în ani grei de luptă sindicală. În sfârșit, documentarea noastră confirmă ceea ce bănuiam, că o dată cu pandemia a apărut o inflație de curieri la unele companii, din cauză că s-au pierdut multe slujbe în alte domenii. Și acest lucru le-a permis companiilor să plătească mai prost decât până acum. Subiectul este foarte interesant, nu doar din perspectiva subiectivă, a motivațiilor, situațiilor și evenimentelor de viață prin care trec curierii, dar și din perspectiva transformărilor relațiilor de muncă în societatea contemporană. În principiu, spectacolul ar trebui să aibă premiera în luna iunie, în măsura în care ne-o va permite situația sanitară.
Mai departe în 2021
Împreună cu Andra Tarara și cu istoricul Mihai Burcea, ne documentăm de peste un an și lucrăm la scenariul pentru un film documentar despre un episod prea puțin cunoscut din istoria locală: atentatul de la Senat din 1920, soldat cu moartea ministrului justiției și a încă doi parlamentari. Un grup de evrei cu idei anarhiste au pus o bombă la o ședință a Senatului României, ca răzbunare pentru reprimarea de către guvern a protestelor și grevelor muncitorilor. Ni se pare foarte interesantă figura liderului grupului, Max Goldstein, un evreu sărac din Bârlad, în vârstă de doar 22 de ani. Și încercăm să explorăm complexitatea factorilor sociali, politici, economici și psihologici care transformă un tânăr idealist în terorist. Sperăm să obținem și fondurile necesare pentru realizarea filmului, dar va fi un proces de durată, care sigur nu se va încheia în acest an.
Mai departe, am câștigat împreună cu Editura Tact o finanțare de la Administrația Fondului Cultural Național pentru un proiect de traducere, promovare și realizare a unui spectacol audio după texte de Bertolt Brecht. Brecht este unul dintre autorii clasici ai teatrului politic, atât textele sale teoretice cât și piesele sunt foarte interesante și rămân foarte relevante pentru contextul actual. La nivel personal, e o altă noutate - va fi prima dată, din facultate încoace, când voi lucra pe un text clasic. Un alt proiect pe care ne dorim foarte mult să îl facem este o colaborare cu Federația Sindicatelor din Comerț și cu C.N.S. Cartel-Alfa pentru o campanie de susținere a drepturilor lucrătorilor și a mișcării sindicale, care se află în acest moment sub un adevărat asediu din parte actualei conduceri guvernamentale. În sfârșit, cum ziceam și mai sus, vom organiza o nouă ediție a Stagiunii de Teatru Politic, sperăm într-un format mixt online-offline. Dincolo de speranța ca aceste proiecte să se realizeze, cel mai mult sper să apuc să îmi iau câteva săptămâni de vacanță și să plec din București, ceea ce nu prea am reușit în ultimele 10-12 luni.
