[Profesori altfel] Raluca Alexandrescu: Mai e mult de lucru în domeniul formării profesorilor, pornind de condiția fundamentală a asumării caracterului vocațional al meseriei

Raluca Alexandrescu este unul dintre profesorii care cântărește absolut tot atunci când se află în fața studenților săi. De la pregătirea academică temeinică și planificarea în detaliu a fiecărui curs, până la cum se expune în fața lor. Mimică, gesturi, dicție, cum arată și cum se îmbracă, totul este important și completează prestația sa didactică. Studenții de astăzi sunt diferiți față de cei de acum 10-20 de ani, au acces la alte mijloace de învățare, comunică liber, iar modurile de interacțiune dintre ei și profesori s-au schimbat.

”Am pornit de dintotdeauna de la ideea de responsabilizare reciprocă: eu sunt responsabilă pentru conținut, pentru tonul și controlul sălii de curs, dar și pentru felul cum îi privesc pe ei: sunt adulți, trebuie să fie tratați ca atare”

Am povestit cu Raluca și despre reformarea învățământului românesc, o promisiune solemnă făcută de politicieni în fiecare campanie electorală de după Revoluție. Una dintre problemele fundamentale ale acestui domeniu neglijat este lipsa banilor. Și, chiar dacă aceștia nu oferă un răspuns universal valabil pentru toate problemele, subfinanțarea sistemului continuă să provoace pagube și să scadă nivelul de educație al viitoarelor generații.

”Văd ce lanț de efecte perverse provoacă subfinanțarea cronică: rețea școlară insuficient dezvoltată, logistică și manuale învechite, scăderea standardelor de calitate. Salarii proaste, demotivante, în paralel cu prăbușirea statutului profesional. În universitar, lipsa de selecție de groaza pierderii finanțării, abdicarea de la standarde”

Continuăm seria noastră cu Raluca Alexandrescu, Conferențiar Universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Printre altele, aflăm de la ea și care este unul dintre motivele semi-eșecului școlii online, dincolo de cauze logistice și psihologice. 

Despre tine

Vin din România, dintr-o Românie chinuită de ultimii 14 ani ai regimului Ceaușescu, cei mai răi. Vin de asemenea din România ultimilor 30 de ani de eternă tranziție, de permanentă “reoccidentalizare” în conflict cu “orientalismul”, cu “fanariotismul”, cu alte multe isme și de fapt, cu toată obsesia noastră că tot ce facem trebuie să ne conducă neapărat către un punct terminus, al celei mai bune dintre lumile posibile, un fel de istoricism internalizat, o obsesie a destinației finale.

În acest context general, tentația de a vorbi despre sine e foarte mare, după cum se vede din faptul că răspund întrebărilor de aici. Dar cred pe de altă parte că dozajul trebuie să fie foarte prudent.

Și trebuie să spun că, de fapt, cred din ce în ce mai puțin în ego-istorii, cum li se spun, adică în poveștile “inspiraționale” ale unor oameni care au “reușit”. Mai cu seamă în meseria pe care am ales-o: aici, exemplul personal poate fi sursă deopotrivă de emulație și de descurajare. Cred că asta este de fapt una din cele mai dificile lecții de învățat: pe alții (studenți, elevi etc) nu-i ajută istoria ta subiectivă, zbaterile tale și relatarea lor inevitabil fragmentară, ci mai degrabă ceea ce rezultă din ele, în eventualitatea fericită în care ai înțeles un pic experiența în sine: capacitatea de a fi acolo unde e nevoie de tine fără să îi obosești pe alții cu aventurile construcției tale individuale.

M-am format într-o casă cu foarte multe, cărți (rafturi pe mai toți pereții disponibili) și cu o mamă profesoară de limba franceză care se chinuia de când îmi aduc aminte cu norma făcută din bucăți la un liceul industrial și la vreo două alte școli generale. Într-o familie unde, ca în multe alte familii, dosarul prost al părinților marcase fundamental opțiunile de parcurs ale copiilor. Ea visase să studieze canto la Conservator. Avea în mod cert vocea, dar nu și originile sănătoase. Așa că s-a dus unde s-a putut strecura fără dosar în cei mai dificili ani României de după război, mai precis în 1953-’54, la filologie. Și a devenit profesoară de franceză, una dintre cele mai talentate și mai dedicate profesoare pe care le-am putut vedea până acum. Vorbesc despre ea mai mult pentru că am pierdut-o de mult.

Tata -- poet și traducător de mare talent, un savant care-și neagă programatic erudiția-- a avut și el un rol determinant.

Nu știu dacă e o explicație integrală sau validă a evoluției mele, dar nu pot spune că am avut în vedere concret vreo altă posibilă meserie în afară de cea de profesor, în orice caz nu până în 1990, când mi-am dat seama că mi-ar plăcea să fiu și jurnalist politic. M-am lecuit între timp parțial (am continuat să scriu despre politică în ziare) dar pasiunea pentru studiul politicii în sensul mare al termenului am păstrat-o. Am fost foarte norocoasă pentru că le-am putut combina: predau științe politice la Universitatea din București.

După facultate

Am intrat cu acte în regulă în învățământ în februarie 2001, s-au făcut 20 de ani de atunci. Înainte de momentul birocratic, am mai avut seminarii la cursuri ale altor profesori, cu niște emoții groaznice, aproape paralizante. Nu prea am avut însă de la cine să învăț tehnicile de camuflare, le-am descoperit pe măsură ce m-am confruntat cu ele. Asta à propos de cum sunt pregătiți viitorii profesori chiar și azi. După facultate, cum nu am avut imediat un post pe care să candidez, am lucrat în presă, nu în cea cotidiană (foarte dură și atunci, dar parcă nu atât de tabloidizată cum e acum), ci la longevivul hebdomadar 22. Apoi la revista Observator Cultural.

Primii ani la catedră

În 2001 am dat concurs la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, pe postul de preparator. N-aș putea să identific “o primă zi la catedră”, ci multe începuturi. Într-un fel, prima zi la catedră o experimentezi în fiecare 1 octombrie, de fapt, la fiecare nouă serie de studenți, chiar dacă după 20 de ani ai zice că te-ai rutinat. Sunt anumite lucruri pe care nu le poți anticipa: meseria asta e stimulantă și pentru că, în fapt, nu poate să eșueze în rutină. Studenții sunt diferiți de la un an la altul, iar libertatea ta ca profesor în universitar e o sursă permanentă de inovație. Pentru mediul academic, cercetarea e mereu combinată cu predarea, ceea ce evident că e și o problemă atunci când normele sunt supraîncărcate, dar ăsta e un alt subiect; pe de altă parte ai resursele să nu te plictisești niciodată de ce predai.

Evoluția învățământului românesc

Mă număr printre beneficiarii libertății câștigate după 1989, pentru că am intrat la liceu în 1989, la una dintre cele patru clase de filologie-istorie care mai funcționau la vremea respectivă în tot Bucureștiul (două acolo, două la Iulia Hașdeu). 22 decembrie m-a prins elevă în clasa a noua la Zoia Kosmodemianskaia. L-am încheiat în 1993, se numea deja Școala Centrală Jules Michelet și trecuse la învățământ intensiv în franceză, ceea ce a fost un bun prilej să pot combina pasiunea mea pentru această limbă și literatură cu preferința certă pentru științele umane și, mai târziu, sociale. Iar în anul când am dat la facultate, exista deja din 1991 Facultatea Internațională de Științe Umane, cu predare exclusivă în limba franceză: viitoarea Facultate de Științe Politice a Universității din București.

Povestesc toate detaliile acestea pentru că ele reflectă ceea ce s-a întâmplat bun în învățământul românesc după prăbușirea regimului comunist. Acum e banal să vorbim de călătorii, de învățământ în limbi străine, de inovare, de creativitate. Norocul meu a fost că am putut să experimentez toate elementele astea încă de când eram studentă. Debutul meu didactic s-a făcut așadar sub aceste auspicii, deși sunt pe de altă parte convinsă că experiența mea nu e neapărat reprezentativă.

Învățături din practică

Dacă e să mă refer la experiența didactică propriu-zisă, cursurile de pedagogie nu mi-au folosit cine știe ce. Cred că mai e mult de lucru în domeniul formării profesorilor, pornind de condiția fundamentală a asumării caracterului vocațional al meseriei. De ce credeți că sunt atâția profesori plictisiți, blazați și rutinați? De ce atâtea cazuri de violență psihică și fizică în școli, despre care se vorbește prea puțin? În parte, pentru că există în sistem mulți profesori care, îmi pare rău să o spun, nu și-au dorit neapărat să fie acolo: e un job ca oricare altul, bifat la sfârșitul zilei.

Așa că pot să spun fără să greșesc prea mult că practica e fundamentală, dar că ea nu poate funcționa fără să înțelegi de ce ești în fața elevilor/studenților. Suficiența, aroganța, plictisul sunt inamicii principali. Blazarea, lipsa de conectare cu lumea din jur intervin și ele pe parcurs.

Despre facultatea în care predai

Predau la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. E o facultate, așa cum spuneam, fondată după 1989, unde acum se predă în trei limbi: franceză, engleză și română. De ce am ales această facultate? Ne-am ales una pe cealaltă, aș zice. La mine a fost îmbinarea cea mai potrivită între dorința mea de a urma meseria asta și de a o îmbina cu două alte elemente importante: pasiunea pentru franceză, care este a doua mea limbă, și cea pentru studiul politicii, descoperită și ea foarte devreme.

De ce aleg ei să vină aici? Motivațiile sunt foarte diverse și probabil că nu e locul meu să mă substitui explicațiilor lor. Dar de-a lungul anilor i-am văzut pe mulți în locuri și cariere care sper să le fi adus împlinire și mulțumiri. Din exterior, așa pare. Sunt diplomați, jurnaliști, politicieni, funcționari internaționali sau în administrația românească, experți în PR, în comunicare, profesori: pe mulți îi vedeți în spațiul public de ani buni; și țin să spun că au parcursuri frumoase. Pe de altă parte, nu știu în ce măsură e etic să te lauzi ca profesor cu reușitele foștilor studenți, pentru că de fapt nu știi (fără ca ei să-ți spună) ce și cât impact a avut contribuția ta. Am un fel de sfială, ca să zic așa, să încep să mă laud cu reușitele studenților: sunt ale lor, în niciun caz ale mele.

Ce caută un student la ”dascălul” său

Încep prin a declara sincer că nu-mi place deloc termenul de „dascăl”. Nu mă recunosc deloc în el, nu mă identific deloc cu el și, mai mult decât atât, cred că încarnează mai toate problemele pe care învățământul românesc, la nivel general, le are încă: fuga spre trecut, sămănătorismul, propagandă naționalistă, refugierea într-un trecut mitologizat („unde e școala de altădată, vai ce buni eram și ce dezastru e acum, vai olimpicii noștri). Totul în acest concept e în neregulă, inclusiv aura ușor mistică pe care o conferă meseriei. Etosul dubletei mistice a naționalismului pășunist de sfârșit de secol XIX e foarte evident aici: dascălul (învățătorul) și preotul, stâlpii sufletului românesc, punând umărul la propășirea românismului, alături de țăranul obidit, pur și inocent. E suficient să deschizi un manual de istorie sau să citești lista autorilor studiați la literatura română ca să ai confirmarea.

Studenții ultimelor generații

O să plusez cu o banalitate: studenții ultimelor generații sunt foarte asemănători și în același timp foarte diferiți de cei de acum 20-30 de ani. Foarte asemănători, pentru că în fond construcția identității fiecăruia din nou urmează, în mare, etape comparabile. Relația cu lumea, cu o viitoare meserie/carieră, declarațiile de independență față de școală/părinți, revendicarea ta ca persoană autonomă etc. Foarte diferiți, pentru că, în mod evident, lumea din jur e diferită. Modul de raportare la cunoaștere, facilitatea aparentă și perversă a comunicării (transformată repede în opusul acesteia), accelerația lumii contemporane. Modurile de interacțiune și de învățare. Toate astea ar trebui să ne dea mai mult de gândit și să ne determine să ne adaptăm. Unul din motivele semi-eșecului școlii online, trecând peste cauzele logistice, psihologice etc., este însă dificultatea adaptării, din partea profesorilor, la o lume diferită și la regulile ei.

Cum mai merge „faceți așa pentru că așa vă zic eu”

Din punctul meu de vedere, „faceți așa pentru că așa vă zic eu” nu a mers niciodată. Nu numai acum, nu a mers niciodată. Predând, printre alte cursuri, Istoria ideilor politice, ajung în fiecare an în preajma unor pagini despre educație care ar trebui cred eu afișate la avizierele școlilor: e vorba de Eseul despre educație al lui Montaigne, scris sub forma unei scrisori redactate probabil în 1579. Este cel mai viu, mai actual, mai inteligent text despre educație pe care l-am citit. Eseul lui Montaigne concentrează biblioteci întregi, publicate în secolul XX și XXI despre funcțiile educației și rolul formator, dar nu constrângător, al profesorului. Despre calitățile indispensabile ale oricui dorește să aibă vreun succes în transmiterea cunoașterii, în toate sensurile ei. Despre rolul empatiei, al capacității profesorului de a-și recunoaște limitele și de a le transforma într-un argument suplimentar pentru rostul școlii. Despre perfectibilitatea omenească dar și despre aroganța autosuficienței, a ignoranței fudule. Montaigne notează la un moment dat în cartea a treia a Eseurilor (capitolul 11) că „cine vrea să se vindece de ignoranță, trebuie să o mărturisească”. Să admiți că ai limite, că te poți înșela, că nu le știi pe toate și că învățarea e un proces continuu care începe de la tine, din spatele catedrei, este primul pas în manualul bunului profesor. E și cel mai greu, pentru că înseamnă în primul rând un exercițiu de onestitate față de tine însuți/însăți.

Chimia dintre profesor și student

E foarte important să înveți cu plăcere, de altfel e așa de banal ce spun acum că-mi vine să mă scuz! Nu este însă neapărat clar că poți descoperi de unul singur plăcerea de a învăța când ai 14 sau 18 ani. Sau chiar 20. Așa încât este evident că felul cum prezinți o materie e important. Un autor sau o idee pot fi seducători dacă ai norocul să le privești prin lentilele potrivite. La fel un domeniu de studiu. Sau o posibilă carieră. La fel de evidentă e și relevanța raporturilor dintre profesor și studenți. Aici e complicat, eu am pornit de dintotdeauna de la ideea de responsabilizare reciprocă: eu sunt responsabilă pentru conținut, pentru tonul și controlul sălii de curs, dar și pentru felul cum îi privesc pe ei: sunt adulți, trebuie să fie tratați ca atare.

Ce este important la un profesor de facultate

Pornesc de la ideea că trebuie să fii foarte bine pregătit. Să-ți pregătești materia, să fii organizat, să anunți de la bun început ce ai de gând. Planul lecției, cum ar veni, dar mai mult decât atât.

Trebuie să combini expunerea cu interactivitatea. Să nu îți creezi o imagine inaccesibilă sau, mai rău, isterică (nu am înțeles niciodată cum poți pretinde respect și autoritate ca profesor după ce țipi la elevi sau studenți. Mă depășește, pur și simplu!).

Trebuie să-ți lași grijile și necazurile personale la ușa clasei sau a amfiteatrului. Nu e ușor, dar întotdeauna am privit meseria asta și din perspectiva spectacolului. Să fii profesor înseamnă și să intri într-un rol. De aceea emoțiile pe care le simți când începi un curs cu o serie nouă cred că se aseamănă cu cele ale unui actor pe scenă, măcar din perspectiva expunerii. Trebuie să fii atent la mimică, la gesticulație, la dicție, la cum arăți, cum te îmbraci, cum și cât zâmbești/glumești. Toate astea, evident, pe lângă prelegerea propriu-zisă, prestația didactică. Și, în plus, să pornești de la ideea că nimeni nu-ți va construi statuie. Acum două-trei săptămâni, o studentă de la anul întâi mi-a spus că și-a cumpărat o carte despre care le povestisem la curs și că i-a plăcut foarte mult. Și că-mi mulțumește pentru asta. Mi-a luminat ziua.

Stilul tău

Pare bizar și poate ușor vetust, dar eu nu tutuiesc studenții. Poate vine și din formația mea continentală, francofonă și nu anglo-saxonă, dar am crezut dintotdeauna că e o formă de politețe care poartă în ea un univers de atitudini, mai cu seamă față de studenții din anul 1, care încă se simt foarte elevi. Dacă știi cum să o utilizezi, nu e creatoare de distanțe, ci dimpotrivă: într-un raport, inevitabil, și de putere, cum este cel dintre evaluator și evaluat, dintre profesor și student, formula de politețe pentru mine e o manieră de a mai rotunji un pic unghiurile.

Super-puterea ta

La această întrebare chiar că nu pot răspunde convenabil. Nu cred în super-puteri, iar instrumentul cel mai obiectiv de măsurare a impresiei lor, evaluările studenților, este foarte puțin folosit încă de ei.

O privire asupra școlii românești

Punctele forte ale școlii românești sunt și slăbiciuni, ceea ce aș putea spune și despre alte domenii neglijate și abuzate ale ultimilor 30+ de ani.

Mă gândesc în mod special la capacitatea de a bricola resurse, de a rezista în insule, grație aici unui profesor inspirat, acolo unui director de școală talentat și insistent. M-am întrebat deseori în ce măsură zicala „omul sfințește locul” nu e, pe cât de adevărată, pe atât de perdantă din perspectiva instituțională. În sensul că, în loc să ne concentrăm pe construcția sistemului, pe consolidare lui, ne mulțumim cu personalizarea excesivă a succesului obținut de câțiva oameni în pofida acestuia. Pe termen mediu, e o abordare problematică.

Nu zic că oamenii potriviți la locul potrivit nu sunt importanți: cum am spus, profesoratul e o meserie vocațională, evident că performanța depinde de fiecare, dar dacă efortul individual nu e susținut și dublat de logica instituțională, legislativă, de coerența unui proces de reformă, degeaba ai cei mai buni profesori din lume. Mai mult decât atât, ei vor începe să fugă: e ceea ce se întâmplă de altfel, pentru că motivația principală în învățământ nu sunt salariile, e limpede cred pentru toată lumea, ci satisfacția de a vedea că ce construiești prin investiții personale de timp, energie și uneori chiar de bani nu se năruie fără speranță în secunda când te uiți în altă parte.

Cum ar putea fi reformat învățământul românesc

În ultimii 31 de ani am avut 23 de miniștri ai învățământului și 30 de mandate, pentru că unii dintre ei au revenit la minister din vreme în vreme. Durata medie a unui mandat a fost de 1 an. Unii au rezistat mai mult, ații mai puțin. Unii au revenit de trei-patru ori, alții au avut treceri meteorice prin birourile din strada Berthelot. De când am intrat eu oficial în învățământ, s-au perindat vreo 17-18 (excluzând interimatele dintre demisii). Se vorbește despre reformarea învățământului în fiecare campanie electorală. Cu riscul de a propune o abordare simplistă, cred că una din problemele fundamentale este finanțarea. Știu că banii nu sunt un răspuns la tot, dar văd pe de altă parte ce lanț de efecte perverse provoacă subfinanțarea cronică: rețea școlară insuficient dezvoltată, logistică și manuale învechite, scăderea standardelor de calitate. Salarii proaste, demotivante, în paralel cu prăbușirea statutului profesional. În universitar, lipsa de selecție de groaza pierderii finanțării, abdicarea de la standarde. Imposibilitatea desfășurării cercetării la standarde cât de cât decente, dar multe pretenții legate de prezența/absența din faimoasele clasamente mondiale.

Nu vreau să dau impresia că nu fac decât să mă plâng: noi, la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, de exemplu, ne facem treaba cum știm mai bine, în condițiile date. Însă pe de altă parte ca simplu profesor nu poți nici să muți munții din loc, nici să faci operă de apostolat. Restul trebuie să-l facă teoretic oamenii care au ținut cu tot dinadinsul să obțină voturile în alegeri. Ei au responsabilitatea. Evident, e foarte simplu să spui că fiecare are partea lui de responsabilitate. Dar guvernarea modernă a unui stat nu merge așa!

Din pandemie

Nu mă număr printre entuziaștii Zoom-ului, deși recunosc că a fost o soluție salvatoare pentru mediul universitar, mai ales. Pentru preuniversitar e mai complicat, mai ales pentru cei mici. Am scris tot anul trecut în revista 22 despre implicațiile învățământului online,  e o experiență într-un fel alienantă, în sensul chiar literal: adică te înstrăinează de experiența pedagogică totală, așa cum am povestit despre ea, cu toate componentele de transmitere și de comunicare pe care le implică.

Școala nu înseamnă decât într-o anumită măsură transmiterea de cunoștințe. Experiența cunoașterii ar trebui să depășească acest cadru restrictiv ca să se poată numi educație, adică știința de a naviga apoi în lume și în societate, cu tot ceea ce presupune ea: simț critic, capacitatea de a găsi soluții la situații inedite, mobilizând ceea ce cunoști deja, o etică a muncii (îmi pare rău pentru tonul pedant, o altă formulă nu găsesc!), o disponibilitate pentru semeni, civilitate, toleranță, spirit deschis și democratic în toate sensurile.

Posibile scenarii mai departe

Nu am un glob de cristal, și în plus sunt cam pesimistă de fel, prefer deci să nu avansez acum scenarii pentru că, pe de o parte, nu cred că pot să le configurez, iar pe de altă parte, nu e cazul să ne lăsăm pradă depresiei.