[Netflixizarea] Cristi Mărculescu: Industria asta de cinema este de un pragmatism comercial care face cel mai negru cinism să pară utopie roz-bonbon

Un lucru e cert: Cinema-ul va supraviețui. Vom vedea filme până la sfârșitul lumii. In traducere liberă, atâta timp cât există un sistem capitalist bazat pe cerere și ofertă, cât moneda de schimb sunt banii și cât producătorii vor putea condiționa conținutul (filme sau orice altceva) printr-o taxă de acces, vom avea industrie cinematografică, în toate manifestările ei. Acestea sunt certitudinele criticului de film Cristi Mărculescu, de la care pornim conversația despre cinema și streaming. 

"Nasol momentul ăsta pandemic pentru cinema și pentru mersul la filme. Și mai nasol este că începe să fie nasol și în raport cu văzutul de filme. Senzația asta insidioasă și odios de lucidă că tot ce-i pe streaming și torrenți e fix același rahat nu-i încă adusă în discuție, dar o să conteze pentru viitorul cinema-ului. Nu știm încă în ce fel va fi viitorul apropiat al văzutului de filme, dar știm câteva chestii certe".

Pragmatică, cinică, dar întotdeauna adaptată la actualitate, industria cinematografica se va reinventa, pe canalele pe care le va considera oportune. Filmul este cel mai profitabil produs artistic, iar o pandemie nu va opri industria cinematografică din calea ei către profit.

Ce știm: N-o să moară cinema-ul

Asta nu se va întâmpla pentru că nu s-a întâmplat nici când a apărut sonorul, nici când a apărut televizorul, nici când a apărut VHS-ul, nici când a apărut internetul. Este rezistent (sau era rezilient, am o antipatie viscerală pentru termenii ăștia!) cinema-ul ăsta și o să-și revină. Nu datorită maselor de fani ai realismelor progresiste zbierate prin „filme de mare artă și angajament politic total” și nici datorită maselor de fani ai serialelor cu musculoși și fotomodeline în muleuri care salvează lumea și flutură steagul american. Mersul la cinema va supraviețui pentru că umple niște buzunare cu tone de bani, chestie care este mult mult mai profitabilă pentru industrie decât orice fel de abonament la orice fel de streaming. Și, dincolo de toate pretențiile, discursurile și incluziunile, industria asta de cinema este de un pragmatism comercial care face cel mai negru cinism să pară utopie roz-bonbon.

Ce nu știm: când vor fi sălile pline

Aici nu există nici prognoze, nici informed guesses. Eu aș paria pe un 2024, dar poate sunt optimist. Sunt niște întrebări greu de pus și nu au toate răspunsuri. Cel puțin nu acuma, în a 14-ea lună de pandemie și al enșpelea lockdown. Ce or să vrea să vadă marea majoritate a oamenilor ieșiti din carantine și isterii pandemice într-un cinema? Mă îndoiesc că fix aceleași lucruri pe care le vedeau pe streaming. S-ar putea să mă înșel, dar soluția hollywoodiană din timpul crizei economice din anii ‘30 ar putea oferi un răspuns: filme mari, cu glam, ha-ha, muzică și scenografie și coregrafie și efecte speciale într-adevăr spectaculoase. Mai ales că o să avem și o criză economică, banii dați pe un bilet la film o să conteze mai mult pentru cei mai săraci. O parte dintre spectatori o să considere mersul la cinema un risc posibil letal, alții au văzut deja mai multe decât puteau duce. Filmele se învechesc într-un ritm alert: cum enorm de mulți spectatori sunt din categoria „tineret”, un model mai vechi de iphone sau adidași sau trotinetele electrice sunt automat minus-uri pentru film.

Ce știm: streaming-ul în sine nu-i un lucru rău 

Și ambele există într-un ecosistem în care foamea de bani a unora, incompetența altora și resursele financiare deloc excedentare ale unei mari părți din populație fac ca mare parte dintre discursurile anti-piraterie să fie niște isterii rupte complet de realitatea socială a publicurilor. Între versiunea idealist cam mi-se-cuvinistă (haiducie gen Robin Hood, că argumentele tip „vai, dar este FURT” nu stau în picioare apropo de filme făcute cu 800.000.000 de dolari și salariile gigantice aferente) și versiunea cam pășunist fascistă (vai, dar bieții artiști săraci, li se ia pâinea de la gură, pentru piraterie trebuie mers la pușcărie, de parcă artistul sărac ar fi norma nu excepția rarissimă în industria filmului) hârtia de turnesol este accesul.

Accesul unui public, online și legal, la filmul X. Un cetățean din România poate să bage filme cu banu’ jos și acte în regula de pe unele platforme: HboGO și Mubi și Netflix și Tiffunlimited. După aia, poate să facă virtue-signaling și să-și reitereze pentru a enșpea oară statusul social pe rețele de socializare apropo de asta. Da, România este de fapt o țară săracă, atât de săracă încât și abonamentele astea ieftine sunt percepute ca un moft cam luxos. Același cetățean dispus să dea banii pe VOD-uri nu poate să primească acces la alde Shudder și Criterion Channel și BFI. Pentru că nu-i interesează teritoriile non-US&Canada și non-Commonwealth. Și atunci cât de deplorabil tre’ să fi, ca cinefil român, să faci eforturi cu VPN-uri și adrese fictive (nu știu cât de legale și astea) ca să dai bani unora care nici măcar nu te consideră demn/interesant cât să-ți ia banii? Cam extrem de deplorabil. Zic așta știind cât se coțcăie pentru fiecare centimă marile corporații deținătoare de drepturi geo-localizate diferit pentru aceleași titluri de film. Și că majoritatea drepturilor ălora nu mai aparțin de fapt demult niciunor artiști.

Ce nu știm: algoritmi și marfă nouă

Să le luăm invers, deci. La Tiffunlimited mă irită nu titlurile, ci stagnarea acelorași titluri. Par a se face ocazional eforturi de diversificare, sincer insuficiente. La mubi – cum să zic, dar diferențele între titluri, calitatea lor și țara în care te afli sunt masive. HboGO are cea mai ratată informatic și ca experiență de user platformă și asta îmi taie mare parte din elan. Pare ceva făcut de atâtea echipe cu atât de mulți șefuți și șefuțe și atâta bănet încât era deja obsoletă când s-a lansat, după sute de ședințe corporate. Netflix nu-ți oferă nicăieri un inventar al filmelor (ceeace este între dubios și odios, aș vrea să știu pe ce filme și seriale dau bani, nu să plătesc „filme și seriale” așa la modul generic, că nici făină nu cumpăr la modul generic) și indexează tembel titlurile. Experiment pe 2 netflixuri. Ambele conturi de România, deloc înrudite. Unul relocalizat în Bruxel, altul la București. Click click click până scrii din telecomandă „filme românești” dureeeeeează. Vreo 40 la București, cam tot atâtea la Bruxelles. Titlurile variază un picuț. Click pe „seriale și filme românești” și ce să vezi. Se dublează lista în ambele cazuri. Dar heelou, niciun serial. Doar lungmetraje denumite abuziv drept seriale. Știu principiul din spatele chestiei ăsteia, este deja clasicul „dacă e haos în aranjarea mărfurilor se plimbă fraieru’ de mușteriu și până găsește ce vrea, a mai cumpărat trei rahați de care nu are de fapt nevoie” și nu îl consider ca fiind o practică comercială tolerabilă nici la piață, nici în streaming. Adică dacă vreau să văd filme cu Marlon Waynas făcând pe piticul mafiot care se preface că este bebeluș ca să fure un diamant, mi le caut singur, mulțumesc. Să le găsesc la lista de seriale și filme românești nu mă stimulează.

Ce știm: da, e ceva cu mersul la cinema

Dar fiind pandemie și riscurile fiind alea care sunt și filme noi care să impună să fie văzute în cinema neexistând prin circuitul de distribuție, eu zic să nu ne dăm de ceasurile tuturor morților și apropo de asta. Vine vara și proiecțiile în aer liber, unii ne-am efortat să ne luăm proiectoare (sau a doua optiune validă, teveuri cum trebuie pentru văzut filme) și compensăm. Că nu toată lumea își permite un proiector sau un teveu gigantesc este și trist și pe de-altă parte o garanție a faptului că vor exista în continuare cinema-uri și spectatori.

Ce sperăm

Că adaptarea streaming-ului la competiția acerbă în care se găsește acuma și adaptarea materialelor filmate pentru cinema la un public deja tocit și exasperat de fix aceleași texte, lozinci și mediocrități se va face rapid. Că în viziunile lor căptușite cu aur deloc genialii „creatorii de content” se uită și la câte câte clickuri face un film și la câți spectatori dau abandon în primele 30 de minute. Acolo, în statisticile alea legate de play și avortarea vizionării, este cheia redresării filmelor pentru viitorul proxim.

PS: dacă nu ați avut ocazia, vedeți și voi Lupu (unul din alea 3 debuturi uluitoare din cinema-ul românesc al ultimelor 2 decenii) pe Netflix, Los Conductos (din nou debut, din nou cu edge spre experimental) și Good Night Mommy (cel mai horror cu plozi fotogenici și frisoane pe bune) pe tiffunlimited.