[Oameni de TV] Oana Zamfir: Fake news-ul e peste tot în contextul actual, așa că e nevoie de mult discernământ, multă energie și concentrare

Dacă ar fi să rezumăm într-o propoziție care este provocarea televiziunii românești în 2021, aceasta ar fi: să fie sexy și corectă, în același timp. Zice bine jurnalista Oana Zamfir, pentru că publicul de televiziune este mai dificil și pretențios ca niciodată, trebuie să îi placă ceea ce vede pe sticlă, să nu se plictisească, să fie informat corect, iar noutatea să nu lipsească. Pandemia a adus cu sine o avalanșă de informații printre care rulează o mulțime de fake news, iar filtrarea acestora cu atenție face și mai provocatoare meseria de jurnalist.

"Din punct de vedere profesional, lucrurile s-au complicat, în sensul că ai nevoie de mai multe ”capete limpezi” în redacție care să filtreze informația până ajunge pe post. E suficient să te gândești că, de ceea ce livrezi tu la TV, depinde decizia unui român de a crede sau nu în puterea unei boli periculoase".

Oana Zamfir a plecat ”să cucerească lumea” de la poalele Pietrei Craiului și a ajuns la Facultatea de Jurnalism din București. Primul job a fost jurnalist de radio, pe care l-a obținut întâmplător, cum povestește mai jos. La 24 de ani a intrat în Digi TV.

Până nu demult, Oana era obișnuită să i se spună în redacție cât este de tânără. Nimeni nu i-a dat peste noapte experiența celor 10 ani ani de știri, care să o ajute în momentele dificile ale jobului său. A învățat jurnalism de televiziune asumându-și toate greșelile și experiențele neplăcute prin care a trecut, iar acum se uită din zona celor cu vechime la noile generații de pe sticlă. Cu un pic de rigiditate amestecată cu uimire, îi vede pe colegii săi mai tineri cum echilibrează abordarea știrilor prin experiența lor în online.

Drumul către jurnalism

Povestea mea începe la poalele munților Piatra Craiului din zona Brașovului. Acolo, în orașul Zărnești, am învățat în primii 15 ani și de acolo am plecat pregătită „să cuceresc lumea”. Am ales cel mai bun liceu cu profil uman din Brașov, Colegiul Național „Unirea”, cea mai bună alegere pe care o putea face un adolescent care era pasionat de citit, scris, vorbit. Habar nu aveam ce drum vreau să aleg în viață, simțeam, în schimb, că ies în evidență fără să vreau față de restul colegilor: făceam ce făceam și mă trezeam în centrul atenției, fie că era vorba de un proiect artistic, de vreo sărbătoare a liceului la care participam activ sau de vreun concurs de muzică. Mult mai târziu aveam să aflu că de vină era personalitatea mea histrionică, adică genul de personalitate pe care o au artiștii, oamenii scenei.

În clasa a XII-a am trăit un mini-blocaj. Toată lumea mă întreba ce facultate vreau să fac, iar eu ridicam din umeri. Într-o zi m-am dus la tata și i-am spus: „Vreau să fac actorie!” El s-a uitat cu ochii mari la mine și a zis: „Bine!” Câteva săptămâni mai târziu, mă răzgândisem: „Mă duc la București, tată. Am găsit o facultate unde pot să studiez Publicitatea. Vreau să creez reclame!”.

Tata a venit cu mine la București, să vizităm locul acela la care eu visam cu ochii deschiși. Era Facultatea de Jurnalism, care, de fapt, era un etaj într-o clădire veche de la Politehnică. Am învățat o vară întreagă, am dat admiterea în toamnă și am prins un loc la buget la Jurnalism, hotărâtă să mănânc Publicitatea pe pâine.

Începuturile în televiziune

Planul de acasă nu se potrivește niciodată cu cel din târg. Oi fi fost eu hotărâtă să cuceresc lumea advertisingului când am intrat la facultate, dar m-am trezit că primul an la Facultatea de Jurnalism este un an în care înveți despre jurnalism și comunicare, în general. M-a prins, dar nu eram neapărat pasionată de citit cărți întregi de teorie a comunicării. La finalul anului întâi am fost trimiși să facem practică, fiecare la alegere, într-o redacție de știri. Așa că eu m-am întors acasă, la Brașov, am intrat în redacția știrilor Pro TV Brașov și i-am întrebat dacă mă primesc în practică. Au urmat 3 luni de vacanță pe care le-am petrecut zi de zi acolo, în redacție, dar și pe teren. Făceam naveta de la Zărnești la Brașov, 60 km zilnic, deși îmi îndeplinisem demult stagiul de practică cerut de la facultate.

Când a început anul II și am revenit în București, m-au preluat cei de la Pro TV București. A fost o schimbare uriașă de ritm și atmosferă. Au urmat câteva luni în care am mers pe teren cu cei mai buni reporteri ai știrilor Pro TV de la care am învățat tot ce nu se învață din cărți, la facultate, și ce mă ajută chiar și acum, în meseria de prezentator la o televiziune de știri.

Primul live, primul job

Prima intervenție live a fost una la radio. Pentru că radioul a fost primul meu job adevărat, nu televiziunea. A fost o pură întâmplare prin anul III, când o colegă de grupă m-a rugat să merg cu ea să dea o probă de angajare la radio. Era copleșită de emoții și era prietena mea. Nu am vrut să o las să treacă singură prin momentul acela. Așa că am mers cu ea la proba de angajare. Ne-am trezit în fața Radio România, am fost preluate de un domn care avea să fie primul meu șef și duse într-o redacție mică, la etajul 6. Stela a primit un text si a intrat într-o cabină cu geamuri de sticlă, căști și microfon. L-a citit de câteva ori apoi a ieșit dezamăgită. Mi-a spus că nu crede că a fost o idee bună să încerce să se angajeze la radio pentru că încă mai avea de lucrat la accentul care o dădea de gol că vine din Republica Moldova. M-a întrebat: „Nu vrei tu să dai o probă, dacă tot suntem aici?” Șeful a făcut ochii mari și mi-a întins foaia de pe care citise Stela. Am citit textul o singură dată în cabina de sticlă, iar câteva ore mai târziu îmi suna telefonul. Eram angajată reporter la radio. Vocea mea suna bine, le plăcea. Au urmat 3 ani în care am făcut teren, la început, apoi emisie. Au fost niște ani de care îmi amintesc cu multă plăcere.

De la radio la TV

Când am făcut trecerea de la radio la televiziune m-a atras ca un magnet frenezia oamenilor din redacție. Poate sună deplasat, dar mi se părea sexy tot ce vedeam în jur, de la cabina de machiaj până la camerele de ultimă generație din platou, de la reporterii de teren, care îmi păreau cei mai importanți oameni din redacție, până la persoana responsabilă cu imaginea postului.

Cum priveai televiziunea când ai început

Era un haos seducător și îmi amintesc că mă fascina că ce se vedea la televizor părea foarte așezat, curat, aproape perfect. Voiam să fac parte din acel furnicar strălucitor, să fiu o rotiță în acel mecanism care lucra într-un ritm absolut nebun să aducă pe piață primul post de știri altfel în peisajul media românesc. Era anul 2011, când Digi24 nu exista oficial, încă făceam emisiuni de probă, „la perete”, iar nevoia în piață a unui post de știri curat, lipsit de „senzațional, incredibil, șocant”, era evidentă.

Învățături din practică

Nimeni nu te pregătește pentru situații în care nu ești suficient de documentat pe un anumit subiect, suficient de odihnit sau hrănit pentru emisie. La fel cum nimeni nu are cum să îți dea peste noapte experiența anilor de profesie, care să te ajute în cele mai dificile momente. Toate lucrurile se învață trecând prin experiențe mai puțin plăcute, iar eu nu am făcut excepție. Am făcut multe greșeli, 90% dintre ele cauzate de inevitabila lipsă de experiență. Eram pur și simplu prea la început de drum ca să știu cum să reacționez. Iar asta nu ține de ce facultate faci sau cât de profesioniști sunt oamenii cu care lucrezi. Dacă tu nu ai trecut prin ani de profesie, ești clar predispus la situații neprevăzute și la greșeli.

Ca să dau și un exemplu, am învățat, de pildă, să nu îmi forțez norocul când sunt bolnavă. În primii ani de televiziune nu știam să zic „Nu” sau pur și simplu îmi era jenă să spun că mă simt rău și că nu pot veni la serviciu, așa că s-a întâmplat să intru în emisie și cu febră 38 și ceva. Desigur, a fost o emisie de care nu vreau să îmi amintesc. Am înțeles după acea experiență că îți faci un mare deserviciu intrând astfel în emisie și că este, în același timp, și o formă de lipsă de respect față de publicul care te urmărește, nefiind capabil de o prestație decentă.

Televiziunea românească acum

Aruncând o privire în trecut, realizez că era mult mai simplu acum 10 ani, de pildă. Publicul era însetat de informație, de toate felurile, în toate formele. Acum, lucrurile stau foarte diferit. Publicul e suprasaturat de informație, care este doar la un click distanță. Știrile sunt pe aplicații, pe Facebook, pe Twitter, chiar și pe Instagram. Deschizi televizorul, vrei să vezi dacă la știri afli ceva în plus față de ce ai găsit deja pe net. Nu? Ai schimbat canalul sau, mai rău, închizi televizorul de tot.

Aceasta e provocarea televiziunii românești în 2021: să satisfaci un public extrem de demanding, să informezi și în același timp să îi captezi atenția, să nu plictisești, să aduci noutate, dar în același timp să nu dezinformezi. Să fii sexy și corect în același timp. Desigur, aici nu vorbesc despre toate televiziunile, ci despre postul la care lucrez, pentru că vorbesc în cunoștință de cauză.

În era digitalului

Sunt de părere că televiziunea se schimbă în funcție de cerințele publicului și nu invers. Și mai cred că se adaptează vremurilor – era digitală și evoluția social media a însemnat pentu televiziune o reașezare, nicidecum o slăbire a relevanței. De exemplu, în cazul meu, folosesc retelele sociale pentru a testa importanța unei teme și pentru a atrage publicul la TV. Sunt foarte atentă la cum reacționează urmăritorii mei la anumite teme și, în funcție de asta, îmi construiesc abordarea și la TV. În 90% dintre cazuri funcționează, adică publicul de la TV reacționează precum cel de pe Facebook, de pildă, și asta se vede din audiențele din ziua următoare.

Noile generații de pe sticlă

Până ieri, eu făceam parte din noile generații. Eram obișnuită să mi se spună pe un ton mai mult sau mai puțin blând „Ah, cât de tânără/mică ești!” Acum văd fețe noi în redacție și realizez că nu mai sunt parte din valul de tineri la început de drum în meserie. Asta vine la pachet cu experiența pe care o acumulezi în 10 ani de știri de televiziune, dar și cu o doză de rigiditate, poate.

Cei mai tineri vin cu marele avantaj că știu ce se întâmplă în afara bulei tale. Sunt în pas cu tot ce apare în online, sunt extrem de conectați la social media și contribuie la adaptarea subiectelor pentru acel gen de public. Generatia tânără ajută redacția să nu rămână blocată în abordare.

Importanța brandului personal în meseria ta

În televiziune, ca și în publicitate, brandul este o condiție fără de care nu ai cum să ai succes. În cazul meu, a fost ceva mai dificil, pentru că mi-am început cariera în televiziune la un post care și-a propus de la bun început să nu pună accentul pe vedete, pe branduri personale, ci pe informație. Eu și colegii mei am fost ani de zile – și încă mai suntem - „prezentatorii Digi24”. Prea puțini telespectatori, dacă îi întrebai acum câțiva ani, știau să spună numele vreunuia dintre noi sau să asocieze fața cu un nume și prenume.

Ieșirea mea din anonimat s-a produs în 2015, când am început să realizez emisiunea „Ca-n filme”. Îmi amintesc că eram la cumpărături și am auzit pe cineva șoptind în spatele meu „Uite-o pe tipa de la «Ca-n filme».” Atunci am înțeles că notorietatea vine la pachet cu un proiect care este unic, ceva care te scoate în evidență.

În ceea ce privește știrile, faptul că ani de zile am prezentat „Știrile Dimineții”, la Digi24, a creat un obicei de consum. Telespectatorii mă percepeau ca „știrista de dimineață”. Deci, pe scurt, în cazul meu brandul s-a creat și consolidat printr-un proiect diferit de celelalte, care a intrat imediat în memoria publicului, dar și prin constanță. Publicul se aștepta să mă găsească acolo, în fiecare dimineață. Brandul e o promisiune respectată în fața publicului tău.

Valorile de la care nu te abați niciodată în social media

Utilizez conturile de social media pentru a completa imaginea omului de pe sticlă. În calitate de prezentator de știri la un post de televiziune care se remarcă prin tonul sobru și imaginea business, riști să fii perceput de public ca fiind dintr-o lume îndepărtată de a lor. Aici intervine social media, care îți oferă posibilitatea de a-ți arăta și latura umană. Indiferent de conținut și de rețeaua socială, am câteva reguli de la care nu mă abat: nu promovez informații neverificare/neadevărate, nu promovez hate speech-ul și nu încerc să par altcineva decât cine sunt.

Comunitatea care te urmărește online

Fotografiile, înregistrările sau mesajele pe care aleg să le expun pe rețelele sociale sunt menite să atragă un public care caută informații hard, dar și soft, care se poate bucura de o fotografie reușită, o știre de ultimă oră, dar și de o înregistrare inedită din categoria „behind the scenes” din platoul știrilor. Mare parte din prietenii sau urmăritorii mei sunt oameni care împărtășesc aceleași interese ca mine: știri, filme, muzică, sport, călătorii și sănătate.

Ce subiecte te preocupă

După aproape 10 ani la Digi24, cred că am ajuns să cunosc publicul destul de bine. Evit să abordez subiecte despre care știu cu certitudine că nu sunt de interes pentru audiența noastră. Evit subiectele în privința cărora simt că sunt semne de întrebare și că nu am imaginea completă care să îmi permită să fiu obiectivă și pe cele într-atât de complicate, care nu pot fi explicate într-un timp scurt de emisie, astfel încât telespectatorul să rămână cu ceva util după momentul respectiv.

Rutina dinaintea unui live

Nu sunt superstițioasă, în schimb am o disciplină aproape militărească pe care mi-am format-o în 10 ani de emisie. În meseria de prezentator de televiziune nu e totul despre haine, machiaj și dicție. Este și despre cum dormi, mănânci, te relaxezi, te documentezi, relaționezi cu redacția, cât de sănătos ești, cât de echilibrat emoțional ești, toate sunt interconectate. Dacă una dintre rotițele acestea scârțâie, prestația pe sticlă are de suferit. Iar disciplina despre care vorbesc presupune că sunt atentă ca toate rotițele să funcționeze cât mai bine posibil.

O întâmplare funny de la un direct

S-a intâmplat acum câteva zile, pe finalul unui jurnal. Citeam o știre în timp ce pe ecran erau difuzate imagini și dintr-o dată am văzut că în fața mea, pe partea opusă a pupitrului, s-a așezat colega mea, Carla Tănasie. M-am uitat la ceas, știam că trebuie să închei jurnalul și mi-am dat seama că s-a produs o confuzie. Carla era așezată, gata să intre în jurnal pe post de invitat, iar eu mă pregăteam să îmi iau „La revedere!” de la telespectatori. Am reușit să îi dau de înțeles Carlei că a venit invitată în jurnalul greșit fluturând degetul arătător în semn de „Nu”, în timp ce continuam să citesc știrea de pe prompter. Am avut noroc că în tot acest timp eram acoperită de imagini, iar telespectatorii nu au văzut nimic din ce se petrecea în platou. Carla a înțeles imediat, s-a ridicat în liniște și jurnalul s-a încheiat bine-mersi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am râs liniștiți după.

Emisii provocatoare din pandemie

Au fost două momente dificile. Primul, imediat după decretarea stării de urgență, anul trecut, când redacția s-a împărțit, din motive de precauție, în două ture care au lucrat alternativ, câte două săptămâni. Eu am făcut parte din a doua tură, ceea ce a însemnat că, timp de două săptămâni, am stat închisă în casă și m-am uitat aproape non-stop la colegii mei care lucrau într-un ritm infernal și transmiteau toate informațiile care veneau în avalanșă despre pandemia de coronavirus.

Momentul revenirii pe sticlă a fost greu, pentru că simțeam că făcusem o pauză nepermis de mare de la emisie și îmi era teamă să nu-mi fi ieșit din ritm, dar și pentru că ne doream cu toții să fim la nivelul colegilor din prima tură, care făcuseră față formidabil situației. Al doilea moment dificil a fost ceva mai târziu, în august, când am aflat că tatăl meu este infectat cu coronavirus și că este internat, conectat la o mască de oxigen, în timp ce eram în emisie.

Schimbări de criză în jurnalismul de televiziune

Pandemia a adus în meseria noastră, dar și în viețile tuturor o avalanșă de informații în care e foarte simplu să te pierzi. Din punct de vedere profesional, lucrurile s-au complicat, în sensul că ai nevoie de mai multe ”capete limpezi” în redacție care să filtreze informația până ajunge pe post. Fake news-ul e peste tot în contextul actual, așa că e nevoie de mult discernământ, multă energie și concentrare, mai ales în perioada asta sensibilă, când e multă oboseală, iar tu, ca post de știri ai o responsabilitate uriașă față de publicul tău. E suficient să te gândești că de ceea ce livrezi tu la TV depinde decizia unui român de a crede sau nu în puterea unei boli periculoase.

Cum te-a schimbat televiziunea 

Televiziunea, mai ales când o faci pe termen lung, nu e doar o meserie, devine viața ta. Cred că presa, în general, dacă o faci cu pasiune și vocație, îți schimbă radical viața. Te transformă într-o persoană extrem de competitivă, dependentă de acțiune și de a fi la curent cu tot ce mișcă. Televiziunea, în mod special, te deformează, pentru că aluneci fără să îți dai seama în zona în care imaginea contează prea mult, cel mai mult. Machiajul trebuie să fie impecabil, ținuta, la fel, luminile, unghiul, totul trebuie să fie perfect. Televiziunea este privită de restul presei ca fiind un domeniu superficial. În realitate, este exact pe dos. E necesar să ai de 3 ori mai multă energie ca să livrezi informația în văzul tuturor, să dai o știre corectă, completă, să fii atent la echilibru, nuanțe, și în același timp să stai drept la cadru, să nu îți lucească fața, iar părul să nu stea în toate părțile. Televiziunea m-a transformat într-o persoană multitasking, dar și într-una obsedată de detalii, încadraturi, imagine, ceea ce poate fi supărător uneori, în viața de zi cu zi.

Televiziunea peste câțiva ani

Nu cred că televiziunea va muri, așa cum prezic mulți. Cred că se va reașeza și va evolua odată cu progresul digital. Nu știu dacă asta va înseamna că vom transmite știrile sau orice fel de conținut pe modelul „Live pe Facebook”. Personal cred că nu. Dincolo de relaxarea și diversitatea de abordări pe care le oferă rețelele sociale, oamenii vor avea întotdeauna nevoie de profesioniști și de informație credibilă.