[Netflixizarea] Victor Morozov: În era streaming-ului, critica de film a devenit mai atomizată ca oricând

Când vorbim despre efectele streaming-ului asupra cinemaului/industriei cinematografice, două discursuri apar ca dominante: cel al producătorului de conținut și cel al publicului/receptorului. Îi rămâne criticului de film misiunea de a arăta puterea cinemaului ca încarnare a istoriei. Există trei poziții care compun, împreună, evenimentul numit cinema. Crearea narațiunii a cineastului, experiența traită a publicului, și construirea perspectivei, plasarea în istorie a criticului. Azi vorbim despre Netflix cu criticul de film Victor Morozov, care analizează rolul și contribuția criticii în era streamingului.

“E un sentiment dezarmant să vezi cum adesea bate vântul prin subsolul articolelor scrise cu pasiune despre nu știu ce autor francez (dau un exemplu), în timp ce aici [la serialele și filmele de duzină Netflix], invariabil, dezbaterile curg inflamate. Fiindcă aceste producții – bune, rele, puțin contează – sunt văzute, pe când autorii francezi, cel puțin la noi, sunt ocoliți”, spune Victor Morozov

Critica de film și cadrele conceptuale clasice cu care acționează par să devină din ce în ce mai puțin relevante în era Netflix. Motivele sunt multiple: de la tipul și timpul de consum, la capitalul cultural care permite decriptarea, de la construcția discursului (uneori elitistă) și până la reticența cu care se acceptă ideea de mediere (sau a poziției de “expert”). Dar, în măsura în care istoria este o entitate vie, supraviețuirea și replasarea în discurs a criticii, depind, poate, de reconsiderarea perspectivei.

Aventurile din online

Sunt mai multe lucruri de zis despre relația cinemaului cu Netflix. Într-o discuție de-acum ceva ani buni, marele cineast modernist Jean-Marie Straub, care venea din epoca peliculei și a impunătoarei sale moșteniri, spunea ceva de genul: „Problema cu digitalul e că are și avantaje.” Cam așa mă simt și eu cu streaming-ul, cel puțin dacă vorbesc în calitate de critic de film. Când, în urmă cu aproape patru ani, am început să scriu la Dilema veche, nu mi-aș fi pus problema să discut un film care nu se proiecta în săli în acel moment. Lucrurile erau clare: se scria despre ce se proiecta. A scrie despre o proiecție unică dintr-un festival era deja o abatere. Acum, după un an de pandemie, m-aș gândi de două ori la ce-aleg: un film așa-și-așa care se vede pe ecran mare, sau o capodoperă în VoD?

Cu alte cuvinte, oferta dinspre online a venit ca o eliberare, fiindcă a permis să scrii despre filme și despre cineaști de care altminteri nu te-ai fi putut agăța decât, să zicem, cu prilejul vreunei retrospective de festival, cum a fost în trecut cazul unor Abbas Kiarostami sau Béla Tarr, omagiați în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest. Cred că ăsta a fost marele avantaj al streaming-ului: dintr-odată a devenit posibil să te aventurezi în teritorii cinefile mai puțin umblate (de la documentar la film de patrimoniu sau experimental), de unde, fără presiunea noutăților și a intervalelor mereu prea scurte de exploatare în săli, te puteai întoarce cu vești culese meticulos, care-ți aparțineau doar ție. Într-o cultură cinefilă sărăcăcioasă cum e a noastră, întotdeauna mă bucur să dau peste texte care balizează zone de cinema noi, luminându-le ca într-un joc video de tip quest. Pe partea asta, reflecția despre cinema a avut de câștigat.

Joaca la perete

Mai e apoi ideea că, odată cu plaja de alegeri lărgită a streaming-ului, ai putut analiza fie ce cunoști (cel) mai bine, fie ce-ți place (cel) mai mult. Cum ar veni, ai putut să-ți construiești fiecare nou text ca pe-o intrare de jurnal, vorbind printre rânduri despre tine în aceeași măsură în care vorbeai despre film. E o discuție mai lungă aici, dar aș rezuma-o spunând că, odată trecută euforia inițială, chestia asta s-a dovedit o falsă bună idee. Întâi de toate, pentru că nimic nu garantează că a scrie despre zona ta de gusturi predilecte înseamnă automat a scrie mai bine; și-apoi, pentru că a scrie doar despre ce cunoști în profunzime pune în mișcare, chiar fără să-ți dai seama, un proces de ghetoizare. Sectarismul e cealaltă față a specializării. E o mare problemă: întâi de toate, pentru că s-a pierdut astfel partea de challenge care însuflețea criticul de întâmpinare, forțat în fiecare săptămână să-ncerce să dea cel mai bun text de care era în stare pornind de la un film ales de altcineva. O victorie în deplasare e mereu mai dulce decât una acasă – dar ce se întâmplă când toată lumea rămâne acasă? Jucăm la perete și nimeni nu pierde.

Ghidul (ne-)necesar

Pentru că a-ți construi în jur o bulă confortabilă și safe din care să nu mai ieși nu e o strategie prea isteață – tot o formă de izolare se cheamă că e. În era streaming-ului, critica de film a devenit mai atomizată ca oricând, din moment ce nu mai există nici cel mai moale consens cu privire la filmele despre care trebuie scris. Vrând-nevrând, parcul de cinematografe ne aducea împreună, ne făcea să privim și-n altă parte și ne îndemna să separăm grâul de neghină. Dacă mersul la cinematograf era ca o excursie prin savană, lumea nouă a streaming-ului aduce cu un muzeu de științe naturale vizitat de o mână de oameni, cu criticul de film pe postul ghidului de care nu are nimeni nevoie.

Divizia superioară, dar standardizată

Văd și mai puține motive de bucurie dacă e să vorbesc din postura spectatorului. E interesant de remarcat la Netflix cum, pe lângă conținuturile standard, există un fel de divizie superioară, în care autori de tot soiul primesc mână liberă să-și realizeze nebuniile. E interesant cu-atât mai mult cu cât mai toate filmele care-au rezultat astfel sunt lipsite de interes. Cu două excepții: The Other Side of the Wind, un proiect neterminat al lui Orson Welles, ajuns pe Netflix mai mult din întâmplare, și Uncut Gems, ultima nebunie a fraților Safdie. Ce-au în comun aceste două filme, spre deosebire de restul? Destule lucruri, pe care însă le-aș înghesui sub umbrela unor imagini care-și păstrează intacte forța brută, asperitățile, excesul și marja de eroare, contribuind în cele din urmă la elaborarea unor gesturi de cineast. Prin comparație cu aceste două răgete primitive, toate celelalte – de la Mank al lui David Fincher la I’m Thinking of Ending Things al lui Charlie Kaufman la The Irishman al lui Scorsese – par niște animale împăiate, căptușite cu formele care s-au găsit în dotare, peste care s-a trecut cu cilindru-compresorul, ca nu cumva să prezinte abateri de la normă. Căci standardizarea acestor produse e frapantă, și nu are drept consecință decât evacuarea amprentei personale din țesătura filmului, care nu mai e rodul unei priviri, ci viziunea unei mașinării. Rezultă niște filme urâte – din moment ce contactul cu realitatea al imaginilor din care sunt alcătuite a fost drastic redus și înlocuit cu ochiul electronic al computerului – și fricoase – din moment ce formele lor sunt conservatoare, iar săgețile lor politice sunt puse cu mâna sau aruncate în trecutul îndepărtat (vezi același Mank), pentru protecție. Într-un articol din Cahiers du cinéma publicat chiar luna asta, un critic afirma: „Lucru ciudat, hipertrofiile [acestor cineaști cunoscuți] nu produc o paradă plină de panaș, un hățiș al varietății, ci un auteurism gri, care parcă suferă de o boală autoimună.”

Filmul netflixian și spectatorii săi

Mai există, desigur, și serialele și filmele de duzină Netflix. O vreme am rezistat tentației de-a scrie despre ele, după care mi-am zis: what the hell? și am scris. Pariul a fost să-ncerc să dau seama de obiecte neidentificate precum Emily in Paris sau I Care a Lot folosind mijloacele tradiționale ale criticii de film: atenția la mizanscenă, la construcție dramaturgică etc. De fiecare dată am sfârșit descumpănit. E un sentiment dezarmant să vezi cum adesea bate vântul prin subsolul articolelor scrise cu pasiune despre nu știu ce autor francez (dau un exemplu), în timp ce aici, invariabil, dezbaterile curg inflamate. Fiindcă aceste producții – bune, rele, puțin contează – sunt văzute, pe când autorii francezi, cel puțin la noi, sunt ocoliți. Port niște discuții frumoase cu editoarea mea de la Scena9, Andra Matzal, care mereu m-a încurajat să scriu despre lucrurile pedestre de găsit pe Netflix, fiindcă în cazul lor există un vid de reflecție, iar publicul larg resimte această lipsă – dovadă și feedback-ul mereu abundent.

Dar întotdeauna mi-a fost greu să tranșez, dincolo de voluptatea certă pe care acest exercițiu mi-a provocat-o, dacă exercițiul a fost într-adevăr profitabil. Fiindcă întotdeauna rămâneam cu un fel de sentiment al zădărniciei, datorat impresiei că, în fond, nimeni – nici filmul netflixian și nici spectatorii săi – nu are nevoie de critică și de uneltele ei de decriptare. De fapt, acestea sunt conținuturi care se văd și atât. Odată închisă fereastra Netflix, sunt ca și uitate.

Un reproș pe care mi l-a adus multă lume e că mi-am pus mintea cu niște obiecte artistice care nu cereau decât să fie lăsate în pace – că le-am tratat prea serios, pe când ele își asumau de la bun început un statut de poantă. Ceea ce mă face să cred că Netflix a inventat un nou gen de film: filmul de lăsat în background, în timp ce tu navighezi nestingherit pe Net și mai revii din când în când să privești, fără sentimentul că ai ratat ceva fundamental. Sau cum scria criticul literar Ștefan Baghiu într-un comentariu la recenzia mea la I Care a Lot, „simți că e făcut să vadă dacă chiar te uiți.”

Un alt cinema e posibil, și chiar necesar

Un cinema care să lupte împotriva miopiei, propunând noi feluri de-a vedea, noi posibilități de a concepe gesturile și privirile, noi tranșe de umanitate, mai juste, noi idei de a ne readuce împreună. La ora actuală, cea mai bună platformă de streaming se numește MUBI: acolo sunt de găsit filme de tot soiul, selectate însă conform unei viziuni de curator, în loc să fie lăsate să se adune în neștire, învechindu-se și putrezind înainte de termen. Aruncând un ochi pe oferta de-acolo, îmi dau seama că m-aș pierde în recomandări. Așa că mă rezum la titlurile disponibile din filmografia lui Éric Rohmer, unul dintre cei mai mari artiști ai secolului trecut, și la All the Vermeers in New York al americanului Jon Jost: probabil cea mai frumoasă descoperire personală a ultimelor luni în materie de streaming, un film melancolic și arămiu ca o zi de lockdown petrecută visând la depărtări, și care aici se vede într-o variantă restaurată, de-a dreptul splendidă.