[Netflixizarea] Dragoș Vasile: Acum nu mai e nicio problemă dacă ai făcut un film prost. După ce nu merge în absolut niciun festival, ți-l cumpără Netflix

Sreamingul a democratizat accesul la filme. Iar ăsta e un lucru foarte bun, în principiu, crede Dragoş Vasile. Din nefericire, democrația este eminamente cantitativă, adaugă el. Continuăm azi discuţia despre cinema versus streaming cu Dragoș Vasile, connaisseur de elită, consumator cinic, producător la Apropo TV și cronicar digital. El vorbește despre presiunea creației de film sub imperiul relaxării consumatorului și efectele ei asupra produselor finale. 

"Presiunea asta de a livra constant content nou, ca să-l ții pe cetățean sedat, în fața ecranului, să nu cumva să-i explodeze capul de la atâta Covid, se traduce inclusiv prin relaxarea tuturor normelor de control al calității."

Pe Dragoș îl cunosc de pe vremea offline-ului, când ne dădea lecții de muzică și filme în redacția Maxim, al cărei conducător (suprem) era. Nu spun decât că orice discuție despre cinema/industria cinematografică trebuie să aibă un Vasile. Veți vedea de ce!

Cinema-ul pierde

Să știi că acuma - mă refer strict la momentul T1, când vorbim - nu văd niciun avantaj al cinema-ului. Pentru că el, practic, nu mai există. Unde să mă duc acum, în jumătatea asta de carantină, să văd un film la cinematograf? Deci, streamingul e minunat, în comparație cu sălile de cinema închise, inclusiv cu sălile din mall-uri, pe care le detest (din mizantropie, în principal), întrucât streamingul e singurul care funcționează momentan.

Sigur, eu sper că în vara lui 2022, când vom fi terminat cu valurile 3 și 4, vom fi capabili să proiectăm filme la noi în curte, pe un ecran mare, cinema sub cerul liber, cum s-a făcut în 2020, la TIFF. Cel puțin ăsta e master-planul nostru, al meu și al Dianei. Pentru că, da, filmele trebuie văzute pe un ecran cât mai mare. Și nu vreau să intru într-un debate clasic de genul „cum arată o capodoperă pe un ecran mic" (a făcut-o, mai bine decât aș face-o eu aici, criticul de film Victor Morozov, într-un articol publicat anul trecut, în plină pandemie, în Aperitiff). Dar am o posibilă soluție tehnică de interior: Oled-urile la 88 inches, cu rezoluție 7,680 x 4,320.

Democratia (supravegheata) a streaming-ului

Dacă te gândești la filme precum The Platform, Lazzaro felice, On Body and Soul, The Ballad of Buster Scruggs, I’m Thinking of Ending Things - ca să enumăr doar câteva titluri pe care le-a produs, cel puțin parțial, Netflix - a schimbat-o în bine. Deși, la o adică, cred că filmele astea s-ar fi făcut oricum, prin metode și finanțări clasice. Cert e că streamingul a democratizat accesul la ele. Iar ăsta e un lucru foarte bun, în principiu. Din nefericire, democrația este eminamente cantitativă. Iar când tu, Netlix fiind - ca să dau iar acest exemplu, poate singurul despre care discutăm, de fapt - ai peste 200 de milioane de abonați worldwide, e clar că nu funcționezi după un model de businees bazat pe principii calitative. Nici n-ai avea cum. Ești condamnat să pompezi, lunar, tone de material nou (mă gândesc că în anii '90, când filmele veneau în Pro cu baxurile, pe casete, ar fi fost realmente "tone"). Ei bine, presiunea asta de a livra constant content nou, ca să-l ții pe cetățean sedat, în fața ecranului, să nu cumva să-i explodeze capul de la atâta Covid, se traduce inclusiv prin relaxarea tuturor normelor de control al calității. Pe Netflix există acum documentare extrem de dubioase din punct de vedere jurnalistic (artistic, fiind deja niște calamități). Producții pe care stația le girează bine, mersi, fără nicio jenă, etichetându-le drept "Originals". E ca în fabrica lui Chaplin din Modern Times. Consecința firească e că standardele scad. Așa că acum nu mai nicio problemă dacă ai făcut un film prost. După ce nu merge în absolut niciun festival ți-l cumpără Netflix.

Primul cont de streaming

Acum vreo patru ani, cred, nu mai țin minte exact. Am început prin a-mi face cont pe Mubi, deci, dimpotrivă, cu ocazia asta am crescut consumul de filme de artă. La întrebarea "de ce?" răspunsul meu ar trebui să fie ceva de genul "Pentru că pe Mubi tocmai intraseră două filme ale nu mai știu cărui regizor thailandez sau filipinez, care în mod normal nu puteau fi văzute decât în festivaluri". Pentru că, da, oamenii mai au și astfel de probleme. Ca să nu fiu atât de vag, aș putea spune că mi-am făcut abonament din pricina lui Brillante Mendoza. A nu se înțelege că facem parte dintr-o rețea subversivă de cinefilie filipineză și că facem binging cu câte un singur film al lui Lav Diaz, câte cinci-șase ore, cât durează el. Dimpotrivă: în seara asta îmi propun să ne uităm la Crimă printre mormoni, pe Netflix.

Premiate, dar ratate

Doar patru [conturi pe platforme de streaming]. Și nu m-am gândit să renunț, nici măcar la Netflix. Cred că una dintre plăcerile mele vinovate e să mă uit la câte un serial de care se face mare caz pe Facebook, doar ca să văd cu ochii mei cât de prost e.

Și știi când exercițiul acesta devine în egală măsură amuzant și frustrant, apropo de lumea adeseori greșită în care trăim și vedem filme? Când un astfel de serial submediocru, care pârâie pe la toate încheieturile de la câte șabloane s-au băgat în el, câștigă în 2021 două Globuri de Aur, inclusiv pentru Best Television Limited Series. Nu că Globurile de Aur ar mai însemna mare lucru. Sau orice, de fapt. Dar chestia asta spune ceva despre niște lucruri.

Vinovatul e YouTube

În primul rând, sunt convins că principalul vinovat - pardon, principalul responsabil - pentru schimbarea atitudinii față de conținutul video în general este YouTube, nu Netflix. Inclusiv pentru modul în care se filmează și se montează materialele video. În al doilea rând, sunt sigur că streaming-ul e pe care să modifice drastic atitudinea oamenilor față de televiziune. Se întâmplă inclusiv acum, în timp ce vorbim.

Altminteri, mi se pare că există, prin definiție, o anumită doză de exces în tot ceea ce este și implică streaming-ul. În sensul ăsta, game changer-ul a fost, evident, tot Netflix. În 2013, când a lansat House of Cards (primul serial 100% Netflix, prima coproducție fiind Lilyhammer - îmi place mult să arăt că știu asta) și a pus la dispoziție un sezon întreg, îmi aduc aminte că termenul folosit în comunicare, cu multă precauție, a fost "experiment".

Nimeni nu era sigur atunci că americanii vor exagera într-atât încât să se uite 10 ore în șir la 10 episoade dintr-un serial. Acuma chestia asta se cheamă binging (de la to binge: “to indulge in an activity, especially eating, to excess”). Și - apropo de răbdare și concentrare - o facem cu toții, mai ales în vremuri de pandemie. Or, nu sunt deloc sigur că streaming-ul ne-a influențat sensibil opțiunile și nevoile (în afară, poate, de acutizarea unor preferințe pentru true crime documentaries, fenomen de masă care a început, estimez, odată cu Making a Murderer). Dar înainte de Netflix știam vreo doi-trei tipi capabili să stea o noaptea întreagă uitându-se la filme. Acuma știu câteva zeci.

Halele de marketing

Vezi tu, eu trăiesc cu impresia că la Netflix nu mai lucrează demult cu scenariști. Cu creatori, more or less. Cred că acum au, pur și simplu, o hală plină cu asistenți de marketing și contabili pe care i-au învățat să scrie povești - prin niște cursuri online care s-au bulibășit îngrozitor din cauza traducătorilor - tipii ăia care au făcut La Casa de Papel. În paralel, suspectez că departamentul de IT al companiei lucrează intens la o aplicație care scrie singură scenarii plecând de la niște cuvinte cheie. Cam așa văd eu chestia asta cu procesul artistic.

Trenduri in streaming

Mi-am format un obicei. Prost. Să mă uit, pe Metacritic, la secțiunea de seriale, ca să văd ce mai apare nou. Chiar mă surprind verificând, din reflex, rating-ul serialelor de pe listă, de parcă acele cifre ar avea vreo relevanță whatsoever (ca să-ți dau un singur exemplu: pe Metacritic, The Queen's Gambit are 79 de puncte din 100 posibile! Repet: 79, I rest my case).

Revenind: sunt zile în care scrolez preț de cinci-zece minute, citind sinopsisuri, verificând antecedente, căutând, pe imdb, numele câte unui scenarist sau regizor. Și fac asta fără să identific niciun motiv ca să m-apuc de vreunul dintre acele produse difuzate de un serviciu de streaming sau altul. Și trec așa, scrolând, scrolând, scrolând, prin zeci și zeci de titluri de dată foarte recentă. Cam asta am de spus despre trendurile din 2021.

Seriale de rumegat

Aș zice așa: consumul colectiv nu era perceput atunci ca fiind consum colectiv. Era uitat la televizor pur și simplu, cum era pe vremuri, întrucât boomerii ca noi nu prea aveau alte opțiuni. Interesant mi se pare că pe vremea lui Seinfeld sau chiar mai târziu, pe timpul lui Toni Soprano, serialele se făceau ca să fie văzute pe îndelete, ca oamenii, câte un episod pe săptămână.

Aveai timp să le rumegi, să le diseci mental, să le dezbați la birou, să-ți dai cu presupusul ce faze urmează, era timp, așadar, să se acumuleze interes, într-un fel de curbă de anticipare. Din cauza asta, poveștilea alea se și așezau mai bine în tine, ca individ, și, dacă vrei, se diseminau în organismul ăsta social colectiv. Interesant e că feelingul acesta nu s-a pierdut chiar de tot. HBO și AMC țin încă la el, îl cultivă cu o admirabilă încăpățânare și găsesc că e minunat că există încă seriale precum Better Call Saul, care au un anume ritm și, mai mult, sunt difuzate, oldschool, o dată pe săptămână.

În paralel cu nostalgiile astea ale boomerilor, Netflix mizează pe o cu totul altă dinamică. Poate că se pierd aici multe fire din țesătura aia socială de care vorbeai, dar se câștigă mult la material în social media. Practic, mi se pare că un sezon dintr-un serial Netflix, difuzat all in one, se pliază perfect pe dinamica unui status din social media, care trăiește puțin, dar uneori intens, pe repede-nainte.

Iluzia Netflix

Stardardizarea e una. În paralel, există și un fel de opacizare, aș zice, întrucât iluzia pe care o întreține un gigant precum Netflix e că oferă atât de multe opțiuni încât pare că nu mai are sens să te uiți în altă parte (dincolo de faptul că, pandemie sau nu, nu-ți mai rămâne timpul fizic s-o faci). Și spun că e o iluzie întrucât, exagerez puțin, doar puțin, miile de titluri de acolo pot fi reduse oricând - apropo de standardizare - la zece tematici și cinci moduri de a face film.

Vestea bună e că, da, e mult loc pentru diversitate, pe net fiind loc pentru absolut orice. Sigur, streaming-ul e dominat de trei mari jucători: Netflix, Amazon și Hulu. Dar dacă ai dispozibilitatea să cauți, uite, încă există Mubi. Spun "încă" pentru că ați văzut ce s-a întâmplat cu FilmStruck în 2018 (nu că site-ul te-ar fi încurajat în vreun fel să-l folosești). Vestea și mai bună e că acum există, la modul teoretic, și The Criterion Channel. Zic "teoretic" pentru că nu e încă accesibil "in our region". Dar, hei, avem și noi streaming-ul nostru mic-mic, dar destul de vioi, în sensul că, mai nou, a intrat și Play (Ruben Östlund, 2011). Da, mă gândesc la Tiff Unlimited.

Efectele bune la nivel de industrie

Efectul cel mai bun e că le dă creatorilor de lucru și că le oferă ceva esențial, azi mai mai mult ca oricând: public.

Raritati si placeri de zi cu zi

Nu neapărat recent. Aș propune câteva filme care au în comun anul în care s-au lansat - 2017: The Killing of a Sacred Deer (Yorgos Lanthimos), The Florida Project (Sean Baker), Creep 2 (Patrick Brice), A Ghost Story (David Lowery). Cât despre plăceri vinovate, trebuie să recunosc, mă uit la To the Lake, un serial rusesc cu zombies și un catralion de locuri comune, scuza mea fiind că e cu Mariana Spivak din Loveless (Andrei Zviaghințev, 2017).