Pe vremea cand abia intelegeam ce inseamna un film, televiziunea prin cablu tocmai aparuse oficial in Romania, iar cinema-ul nu imi era accesibil, exista acest lucru minunat, numit Telecinemateca. In fiecare marti (sau joi), de la ora 19, TVR difuza filme de arta pentru publicul larg. Era, probabil, cea mai mare audienta inregistrata pentru cinema-ul de autor, pentru un public privat de consum cultural timp de aproape un deceniu. Asta se intampla inainte de era introducerii sistemului de evaluare a continutului, aveam 9-10 ani si vizionam, impreuna cu mama, filme care nu ar fi trecut niciodata de filtre, cu scene de sex realist, violenta si moarte care, cel mai probabil, au generat multora traume de con-fruntat cu terapeutul.
Cinema-ul trebuie sa fie memorabil
Sunt doua scene care mi-au marcat experienta cinematica timpurie. Prima il are ca pro-tagonist pe Claudiu Bleont, in costum alb de scrima, tarat dramatic pe scari de Petre Nicolae, in costumul lui negru de box, confruntandu-si moralitatile, la finalul Pas in Doi, al lui Dan Pita.
Nu eram constienta, atunci, de neorealismul lui Pita, de constructia sa estet-ica si narativa meticuloasa, nu cred ca am inteles mare lucru din abilitatea lui de a critica o societate oprimata si complexata, in care tarele statutului social influenteaza tot, inclusiv iubirea si prietenia. Dar e un film pe care l-am revazut in toate etapele vietii mele de pana acum si care, de fiecare data, imi confirma ca, pentru mine, inainte de orice, cinema-ul trebuie sa fie memorabil. A doua secventa, complet neadecvata pentru o preadolescenta nestiutoare (pentru ca discutia despre educatia sexuala este la fel de necesara ca ori-cand), este din capitolul sase al Dekalogului lui Kieslowski si infatiseaza o tentativa esuata de sinucidere, dupa o scena de masturbare ce provoaca un sentiment de vinovatie care nu poate fi distrus decat prin scurgerea sangelui intinat din vene. Nu l-am revazut niciodata, dar impactul sau a fost, din nou, de lunga durata.
Binging suprem
A trecut mai bine de un deceniu, si am consumat, intre timp, de la The Simpsons la Sein-feld si de la Beverly Hills 90210 la Dosarele X (noi toti, de altfel). Am un abonament la cinemateca, unul dintre primele lucruri pe care le-am facut cand m-am mutat in Bucuresti, la facultate - must-have pentru cineva cu aspiratii culturale. Sunt in continuare pasionata de mersul la cinema si refuz sa fac binge watching.
Incepe scurta era a Megavideo (va amintiti?), streaming-ul devine popular, serialele sunt validate ca “cinema-ul mai bun” - pentru ca au spatiu si timp sa exploreze mai multe genuri in acelasi construct, personajele sunt mai complexe, iar spectatorii mai atasati. Netflix aparuse de ceva vreme deja (1998, mai exact) dar, la vremea respectiva, inca raspandeau DVD-uri prin posta, jucand un rol important in digitalizarea continutului TV, fara sa fie, inca, cei care stabilesc regulile.
Pana la momentul in care acest eveniment a avut loc, am gasit solutii sa vad de toate. De la conspiracy la teen drama, de la seriale de epoca la toate tipurile de sci-fi. Recordurile mele: 19 episoade din 24 de Fast Forward intr-o noapte. Doua sezoane de Misfits intr-o zi. Patru sezoane de Community intr-o sapta-mana. Community, creatia lui Dan Harmon, un geniu al culturii pop care a rescris tot ce stiam despre seriale TV, construind o critica suprarealista a societatii si cinema-ului, cu referinte din filme, seriale si jocuri video cat pentru o enciclopedie. O sa ma opresc la Documentary Filmmaking Redux, episodul 8, din sezonul 3. Un omagiu ironic la adresa cinema-ului, cu referinte din filme cult, blockbustere, documentare, mockumentare, despre megalomania regiei si observatorul tacut. Intregul fior al cinema-ului, emotionant de subiectiv si auto-referential, incercand, in acelasi timp, sa starneasca o comunitate.
Am reusit sa le recunosc prietenilor si colegilor mei cu gusturi si cunostinte evoluate ca nu ezit sa consum de toate, inainte sa inceapa era Netflix. Pentru mine, exista o valoare intrinseca in absolut orice, desi sunt foarte constienta ca atribuirea valorii depinde de validare sociala. Ceea ce a reusit sa faca Netflix - mai ales intr-un an in care timpul petrecut in fata monitoarelor noastre a fost extrem de mare - a fost sa rastoarne sistemul de valori si sa ocoleasca semnele de validare externe. Intr-o traducere foarte simplificata a explicatiei pe care Bourdieu o da practicilor culturale, modul in care ne dezvoltam gustul pentru cultura e strans legat de modul in care ne antrenam papilele gustative pentru o mancare rafinata. Era Netflix ne hraneste, cu siguranta, nevoia nestapanita pentru con-sum. Intrebarea care ramane este: cine merge la supermarket ca sa cumpere produse gourmet?
Incepem azi seria [Netflixizarea] sa vedem cum stau lucrurile pentru tot procesul cinematografic, de la creatie pana la public, mai ales intr-o perioada in care expunerea in cinema-uri nu este garantata si dependenta de online e din ce in ce mai mare. Am intrebat o serie de oameni din industria filmului, dar nu numai, despre efectele vizibile si mai putin banuite ale streamingului, cum ne-a schimbat pandemia obiceiurile de ”vazut”, ce s-a pierdut pe drum si ce am castigat. Va urma :)
