Treaba asta e personală. Când am rămas însărcinată, mi-am dat seama cât de mult eram sub influența discursului dominant că femeile care devin mame sunt, cumva, incapacitate. Din cauza convingerii răspândite că “nu este nicio realizare să naști sau să devii mamă”. Realizările sunt în altă parte, în muncă, în carieră… Oamenii se tem atât de mult că această presupunere ar putea fi nedreaptă, încât încep să excludă, a priori, o femeie ale cărei eforturi le-ar putea dovedi că există suficientă forță, creativitate și creier într-o mamă.
Lucrurile sunt departe de a fi corecte. Nu m-am etichetat niciodată ca fiind feministă, poate pentru că am considerat că fac parte dintre privilegiate. N-am știut, pe pielea mea, ce înseamnă să fiu discriminată pentru că sunt femeie. Am crescut într-un mediu în care am avut libertatea de a gândi și a simți după bunul plac, nu m-am confruntat cu niciun abuz, n-am fost victima violenței domestice, am avut acces la studii, am avut destui bani ca să nu fiu dependentă.
Sunt rar impresionată de campanii sociale, dar, cu aceste două campanii din Noua Zeelandă și Australia, am simțit că fac parte din targetul primar. #Dropthemotherhoodpenalty, campania GlobalWomenNZ, este despre preluarea controlului și neacceptarea comportamentului nedrept în mediul de lucru (dominat în principal de bărbați).
Iar #Whenwillsheberight, campania UNWomenAustralia, este despre indiferență, ignoranță, inegalitate.
Drepturile egale ar trebui să fie o normalitate. Dacă n-am trăit aceste nedreptăți, asta nu înseamnă că nu sunt pe deplin conștientă de toate inegalitățile și greutățile cu care se confruntă femeile în fiecare zi, în viața personală sau în carieră, pe stradă sau acasă, în țările dezvoltate și în cele în curs de dezvoltare și, de multe ori, în mintea lor.
