[Oameni de TV] Amalia Enache: Nu mă interesează deloc personajele gălagioase, ci faptele oamenilor. Mă uit după povești de viață exemplare

Amalia Enache a intrat în lumea televiziunii la 19 ani, când a mers cu o gașcă de colegi de facultate pentru o probă la o televiziune locală din Timișoara. Fără nicio miză, doar din curiozitate, știa că se căuta un prezentator de știri, nu o prezentatoare. Dacă ea a ales să facă Jurnalismul, spune că televiziunea a ales-o atunci pe ea, iar din acel moment a început să învețe temeinic ce înseamnă jurnalismul de televiziune: să caute subiecte, surse, să analizeze cu atenție informațiile și să scrie reportaje în funcție de imagini.

Timp de 3 ani de zile a tot adunat reportaje echilibrate, diverse și interesante. Iar într-o zi, în drum spre mare, a apărut și momentul care i-a schimbat complet traiectoria profesională, așa cum auzim că se întâmplă în poveștile de succes ale oamenilor care muncesc cu pasiune și cred în ceea ce fac. Din anul 2000, Amalia Enache este unul dintre oamenii pe care îi vedem la Știrile PRO TV.

"Mă preocupa să am știri în exclusivitate, să fiu prima care să dea informațiile, eram într-o competiție teribilă cu colegii de la cealaltă televiziune, televiziunile de știri nu apăruseră, lupta era la ora 19.00 să fii primul și ne luptam acerb pentru surse. Ministerele și orice instituție nu aveau structurile de acum de comunicare, nici reguli stricte, așa că reporterii buni erau cei capabili să aibă peste tot niște surse beton".

Acum o interesează mai mult poveștile de viață excepționale, faptele bune ale oamenilor și personajele care au ceva valoros de spus, în tot zgomotul din media. Povestim cu Amalia Enache despre meseria de jurnalist de televiziune și aflăm cum a modificat-o exercițiul de a lucra la știri, de mai bine de 20 de ani.

Drumul către jurnalism

Vin dintr-un sat de munte din Hunedoara, într-un peisaj spectaculos de frumos, cu gospodării generoase și îngrijite temeinic, cu amestec etnic și cu amestec de fapt de viață de la țară și oraș, căci cel puțin bărbații

își petreceau ziua la muncă în oraș, la combinatul siderurgic sau la mină - mai puțin tatăl meu, care era profesor la școala din sat. Am făcut Jurnalism la Timișoara, pe vremea aceea o secție în cadrul Facultății de Litere. În anii '90, în România abia ce descopeream cu toții libertatea de exprimare, așa că visul meu suprem încă din adolescență era să descopăr, să aflu și să scriu despre toate acestea. Eu am ales categoric jurnalismul, iar la 19 ani televiziunea m-a ales ea pe mine.

Primele povești din televiziune

Am început la o televiziune locală din Timișoara, în 1997, când, la sfârșitul anului 1 de facultate, au venit de acolo să caute printre studenți un băiat cu potențial de prezentator, căci fată aveau deja. Eu aveam 19 ani, nu văzusem în viața mea cum arăta o televiziune la interior, muream de curiozitate, așa că m-am dus și eu împreună cu colegii mei băieți la proba lor. Fără vreo miză, am fost cea mai dezinvoltă, mi s-a spus, așa că spontan mi-au propus și mie o probă și până la urmă am fost aleasă, la 19 ani, să prezint știrile de noapte, de pe o casetă cu probe unde fuseseră niște zeci de băieți înaintea mea.

A fost cea mai bună metodă de învățare a meseriei la o televiziune locală, am început să fac reportaje pe teren, am învățat să caut subiecte, să înțeleg importanța imaginilor, să scriu în funcție de imagini, să ascult cu atenție toate părțile, să nu mă ambalez, să nu mă pripesc. Acolo am avut un producător care trecuse prin școala BBC de la care am învățat cum se face un reportaj echilibrat și interesant. A fost ca o practică zilnică, în paralel cu facultatea.

Cu reportajele făcute de mine m-am prezentat 3 ani mai târziu la poarta PRO TV, în drum spre mare, și după o discuție de o jumătate de oră cu șeful Știrilor PRO TV, am fost poftită să vin pentru o lună în probe în redacție. Era august 2000. Am rămas în toți acești ani la Știrile PRO TV, după cum ați observat, pentru că este locul cel mai potrivit mie, unde am simțit că pot evolua, că pot să-mi respect principiile și că pot învăța în permanență.

Emoțiile primului live

La Știrile PRO TV de la ora 19.00 primul meu live a fost o lună mai târziu după ce sosisem în redacție, la un incendiu de restaurant celebru din București, cu invitat la cadru Emanuel Isopescu. Fusese un foc pus, o reglare de conturi. Primele 7 luni de PRO TV asta am făcut, am acoperit incendii de pădure, accidente, nenorociri. Aveam coșmaruri noaptea și nu mi se potrivea domeniul, totuși. Apoi am trecut la secția Economic și 3 ani am fost corespondent pe la BNR - cursul valutar era o mare preocupare atunci, la Guvern, pe subiecte legate de privatizări și altele.

Ce te preocupa?

Sincer, mă preocupa să am știri în exclusivitate, să fiu prima care să dea informațiile, așa erau vremurile atunci, eram într-o competiție teribilă cu colegii de la cealaltă televiziune, televiziunile de știri nu apăruseră, lupta era la ora 19.00 să fii primul, unic, cu ceva nemaivăzut și ne luptam acerb pentru surse, cam totul aflai pe surse. Ministerele și orice instituție nu aveau structurile de acum de comunicare, nici reguli stricte, așa că reporterii buni erau cei capabili să aibă peste tot niște surse beton. O dată cu reportajele speciale de 1 decembrie am trecut într-o altă etapă, una de storyteller în imagini, e o perioadă care m-a împlinit profesional. Și era deja în paralel cu prezentarea Știrilor de noapte, ceea ce îmi face plăcere în egală măsură.

În vechiul studio PRO TV

Cum era televiziunea atunci?

Cam așa cum îți zic era televiziunea, lumea și țara îmi păreau că se învârtesc în jurul orei 19.00, când eu aveam de livrat știrea mea și a ceea ce puteam afla noi pe surse sau investiga, într-o vreme când foloseam încă mult telefonul fix, iar informațiile pe internet erau limitate. La 20 de ani, munca aceasta de scormonit după informații, iar ceva mai târziu, bucuria mea de a da o tușă personală știrilor, cu mare atenție la atmosferă, la detalii, la observații pe care le făceam pe teren erau tot ce îmi trebuia profesional. Era intens, într-un ritm nebun, exact de ce aveam nevoie eu la 20 și ceva de ani. Neliniștea din mine era perfect satisfăcută de ritmul din redacția de știri. Știam că publicul își ia informația de la noi, repet, erau vremuri fără alternativa internetului, smartphone-ului etc. Asta m-a responsabilizat și ne-a responsabilizat pe toți jurnaliștii din generația mea, noi chiar știam că românii află de la știri sau nu află deloc o informație, la modul subconștient cred că asta ne-a format o maniera de ceas elvețian în livrarea informațiilor celor care am crescut atunci în meserie. Vorbesc acum și despre colegi de-ai mei reporteri din alte televiziuni, pe lângă colegii mei de redacție, cu care atunci mă întâlneam pe teren și pe care azi îi admir în continuare profesional.

Greșelile din care ai învățat

Greșeli am tot făcut, așa e în procesul de învățare, dar ele au fost mereu îndreptate de filtrele care erau în redacție, șefi de secție, editori, producători. Astfel, am învățat mai ales valoarea și puterea unei echipe care să funcționeze ceas, așa cum e cea a Știrilor PRO TV. Secretul nostru e că avem oameni valoroși, dar avem și metode. Niște proceduri și fluxuri în care ne completăm într-atât încât fiecare e sigur pe bucata lui, dar și pe ce livrează colegii și pe varianta finală.

Glumeam dăunăzi cu colegele mele editor de la Știrile de la ora 19.00 că mă simt în așa siguranță cu ele când sunt în emisie de parcă aș fi la SPA, nu cu adrenalina directului. E esențială această încredere, în operatorul cu care filmezi, în editorul de montaj, în regizorul de emisie, în producător, în omul de la machiaj!

Cum te-a modificat televiziunea?

Cred că involuntar sintetizez rapid orice informație, iar asta e rezultatul exercițiului de mai bine de 20 de ani. Mintea mea adună și comprimă informații în permanență. Dar și depozitează multe. La jurnaliști, backgroundul este o calitate esențială. Când vorbea vreun președinte sau prim-ministru de pildă, o oră-două, iar eu aveam de comprimat informația aproape în timp real într-un minut, când spui povești de viață ale unor oameni în câteva minute prin reportajele tale, toate astea mi-au format un fel de gândire și de exprimare mai stricte decât norma. Rămân pe lângă doar detaliile cu adevărat excepționale, restul pică. Chiar mă plictisesc teribil cei fără o structură a discursului și în viața de zi cu zi, oamenii care vorbesc cu prea multe detalii si paranteze. Mintea mea le scurtează adesea discursurile. :))

Noile generații de pe sticlă

Sunt mai relaxați decât obișnuiam noi să fim, ceea ce e foarte bine. Sunt deja dintr-o generație care a crescut corect, cu mai multă încredere în ei, ceea ce e minunat. Nouă ne tremura ușor vocea la direct, se simțea că ne puneam pe umeri o responsabilitate dementă, așa fuseserăm crescuți, orice apariție pe vreo scenă, în fața unor oameni să fie de viață și de moarte, de la serbările la gradiniță, până la DA-ul în fața preotului, totul avea o mare încărcătură emoțională. Mă bucură încrederea pe care o constant la noul val de corespondenți sau prezentatori.

Contează brandul personal în cazul unui om de televiziune?

Contează, desigur. Eu n-am avut vreo strategie de brand personal, el mi "s-a întâmplat" cumva ca urmare a expunerii zilnice profesionale și îndelungate. Noi, cei din tv, nu suntem descoperiți acum de public, dimpotrivă, el vine deja să afle mai multe despre noi cu o simpatie pe care noi am câștigat-o profesional, nu pe rețele sociale. Contează vechimea, constanța, autenticitatea. Omul m-a văzut a la long cum prezint știrile, unde sunt cu echilibrul, cu autenticitatea, eventual cu partea mea specială.

Valorile de la care nu te abați niciodată în social media

Ce-i mult strică!

Comunitatea care te urmărește

Sunt oameni care mă plac din munca mea de la tv, nu pentru aparițiile în social media. Sunt acolo cu mine pentru o completare a imaginii mai stricte de la tv.

Televiziunea românească din zilele noastre

E o mai mare varietate de posturi, ceea ce ar trebui să fie bine, e o multitudine de opțiuni, nu?! E interesant fenomenul posturilor de știri, să livrezi conținut de știri la nivel național de dimineața până seara mie mi se pare o provocare ce frizează imposibilul. Tocmai de aceea intervine umplutura și de aici suprasaturația publicului. Nu mă omor după vorbăria lungă, după conversații fără noimă și nici după un anumit tip de emisiuni de divertisment, de tip reality show.

În era digitalului

E nevoie de conținut solid pe orice suport livrezi informația. În definitiv, acesta e criteriul prin care se duce publicul într-o parte sau alta. Există o caregorie foarte largă ce a încercat deliciile digitalului și se bucură de ele în continuare, dar caută jurnalismul când vine vorba de informare.

Ce subiecte cauți?

De mulți ani mă interesează doar personaje excepționale, din povestea cărora să avem ceva de învățat. Nu mă interesează deloc personajele gălagioase, ci faptele oamenilor. Mă uit după povești de viață exemplare.

Rutina dinainte de live și ce nu faci niciodată

N-am superstiții deloc. Pur și simplu îmi pregatesc în detaliu orice intervenție. Caut până în ultima clipă completări.

Cea mai recentă întâmplare funny de la un direct

I-am dat pasa unei colege ce era lângă mine și căreia cu un minut înainte îi pleznise pur si simplu rochia pe ea. Am făcut cu toții să nu se vadă asta, deși ne venea să râdem isteric.

Emisii provocatoare din pandemie

Acelea de la început, când se introducea starea de urgență prin tot felul de decrete. Pe toate le-am prins în studio, live, ca prezentator, iar emoțiile personale erau destul de puternice. Îmi dădeau un sentiment similar celui de la atentatele din 11 septembrie, de schimbări decisive în viețile noastre, de incertitudine, de istorie sucită. Mă simțeam ca în filmele vechi, când vedeai lume adunată pe lângă un aparat de radio să audă anunțurile de război.

Cum a schimbat criza jurnalismul de televiziune?

La noi a fost teribilă provocarea, distanțarea socială e antiteza meseriei noastre, pandemia ne-a ținut mai departe de munca de teren, ceea ce e esența în jurnalism. Toți colegii mei reporteri s-au simțit frustrați de această limitare a întâlnirilor față-n față cu oamenii. Fără partea aceasta, la firul ierbii, printre oameni, noi riscăm o deconectare periculoasă de realitate. Gândiți-vă la surpriza ultimelor alegeri pentru mare parte din public. Plus că rețelele sociale cu bulele lor sunt definiția distorsionarii realității vaste.

Televiziunea peste câțiva ani

Experiența ne-a arătat că televiziunea nu se schimbă fundamental, sunt niște principii de bază pe care le urmează, să nu uităm că la începutul perioadei de pandemie am avut un val uriaș de telespectatori care au revenit la știri, ceea ce înseamnă că rămâne încrederea pentru jurnalismul profesionist. Probabil că schimbările mari vor fi date în continuare de tehnologia de care se va folosi televiziunea, nu de conținut.