[Oameni de TV] Marius Constantinescu: Televiziunea românească este precum societatea românească, mozaicată, non-definibilă, deconcertantă prin diversitate și chipuri

Îi vedem la televizor, în emisiuni de știri și investigații, de divertisment sau de cultură. De pe canapeaua confortabilă de acasă, oamenii de televiziune sunt cei la care ne uităm cu spirit critic, nu îi urmărim doar pentru conținutul pe care îl livrează. Le observăm cu atenție emoțiile și le sancționăm greșelile, uneori prea aspru, mai ales de când orice bâlbă se viralizează imediat în social media. Dar îi și apreciem pe cei care își fac meseria cu pasiune și simț de răspundere. Și sunt încă mulți în televiziunea românească.

Vom vorbi, într-o nouă serie, cu oameni de televiziune din România. Prin ochii și experiențele lor vrem să vedem ce înseamnă jurnalismul și divertismentul de televiune, cum se simt emoțiile dintr-un live și ce anume poate aduce ”bad luck”, dacă se întâmplă înainte de a intra în emisie. Și aflăm cum s-a schimbat televiziunea de-a lungul vremii și cum sunt noile generații care apar pe sticlă.

Începem cu Marius Constantinescu, jurnalist al Televiziunii Române, stație unde a ajuns prima dată pe sticlă în 1999 odată cu venirea lui Luciano Pavarotti în România. Din anul 2007, Marius a prezentat fiecare ediție a Festivalului Internațional George Enescu, și povestește mai jos despre sentimentul pe care l-a avut găzduind-o pe cea de pandemie a Concursului Enescu într-o sală goală.

Biografie pe scurt

Sunt Marius Constantinescu, născut și crescut în București. Născut și crescut în cea mai frumoasă familie de intelectuali, cu tata solist la Opera Națională București și mama realizator de televiziune la TVR. Cumva, ar fi fost bizar ca alegerile mele (încă de la o vârstă fragedă) să se îndepărteze de zona artistică sau de cea culturală, cu spectru mai larg. Nu am visat, însă, să fiu artist, ci să mă... ocup de alții. Cei ai secolelor trecute. Altfel spus, înainte de liceu am visat să fiu istoric de artă. Mai mult, să fiu singurul istoric de artă român care să stea pe picior de egalitate cu cei din Occident în ceea ce privește arta renascentistă (sic!).

Cumva, descurajat fiind de niște așa-ziși dascăli cu pedigree lung și abilități didactice nule, nu am mai susținut examen la Tonitza (singura cale, pe vremea aceea, de a accede mai departe, la Univeristatea de

Arte) și, având un exemplu atât de puternic în familie, am virat spre jurnalismul cultural. Am avut o singură mare diversiune în acest parcurs (pe care veteranii site-ului care găzduiește acest interviu poate că o mai țin minte) : publicitatea.

Foto: Sonia Argint Ionescu

Începuturile în televiziune

A început în platourile Televiziunii Române, unde am crescut. Sau la etajul 4 din blocul turn, sediul redacției Divertisment-Muzică. A început asistând cuminte și tăcut ca un șoarece la facerea a zeci și zeci de emisiuni, de la script la filmări și de la montaj la difuzare pe post. A început printre niște oameni a căror simplă enumerare înseamnă (pentru connaisseur-ii de vârsta mea) un veritabil hall of fame: Tudor Vornicu, Dumitru Moroșanu, Mariana Șoitu, Doina Anastasiu, Smaranda Jelescu, Marilena Rotaru, Doru Dumitrescu.

Între ei, mama, Luminița Constantinescu, referința mea absolută în toți acei ani ai copilăriei optzeciste și mult timp după. În ceea ce privește parcursul meu, trebuie să facem un salt foarte mare de la acei ani până la intrarea mea efectivă în televiziune ca jurnalist. Vreo... zece. Am avut primele colaborări cu TVR în 1999. Eram, la momentul acela, redactor la Radio România și student în paralel la două facultăți: Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (secția de Comunicare) și Școala Superioară de Jurnalistică. Am învățat meserie (și învăț chiar și azi) de la aproape toți oamenii cu care am lucrat și care, în timp, mi-au devenit echipe fidele: producători, redactori, directori de imagine și editori de montaj. Am învățat în egală măsură uitându-mă cu interes proaspăt și autentic la colegi de-ai mei mai titrați din România și de aiurea.

Primul live

Nu mai știu exact primul live de televiziune. Pe cel din Radio nu îl uit niciodată. În televiziune, însă, am început să lucrez cu ocazia concertului lui Luciano Pavarotti din 1999. Atunci am făcut primele vox-pops pe stradă, primele prezentări, primele interviuri de televiziune, inclusiv un interviu MEMORABIL cu superstarul însuși. Cred că tot atunci am făcut și primul live. Aveam 20 de ani. Mă preocupa în primul și în primul rând să nu se vadă că tremur :)

Cum era televiziunea?

La momentul când am pus ambele picioare în televiziune, m-am trezit că eram în locul în care îmi doream cel mai mult să fiu și făceam ce îmi plăcea cel mai tare. Gândește-te că întorsesem de două ori spatele publicității, a doua oară cu niște regrete atroce. Pe de altă parte, televiziunea mi se înfățișa, mi se așternea în față ca un imens loc de joacă pentru un copil fără astâmpăr. Mă provoca totul. Cel mai mult, însă, mă fascina tranziția unui gând de la statutul embrionar la cel de emisiune finită. Iar libertatea asta creativă nestăvilită (și nu folosesc un cuvânt mare!) s-a numit TVR Cultural.

Eram săraci lipiți pământului, drept care eram obligați să facem, știi cum se spune, bici! Iar faptul că am avut lângă mine oameni care au vrut același lucru a făcut să nu mai conteze atât de mult că nu aveam de niciunele și că ni se scoteau pe sub nas audiențele... de nișă. În ceea ce privește publicul, am venit din publicitate cu niște concepții lucide și cuantificabile despre public și ce vrea el. Drept pentru care, arogant cum am fost perceput multă vreme (și cred că încă mai sunt prin diverse colțuri), m-am luat pe mine drept public ideal, m-am făcut port-drapel al unei categorii foarte flatante și... am făcut emisiuni pentru cei asemenea mie: deschiși la asocieri și conexiuni, instruiți, dar nu didacticiști, cu dorința de a surpriză cu substanță, nu ca artificiu.

Greșelile din care ai învățat

O, am făcut și greșeli. Nu știu dacă multe și nu știu dacă atât de semnificative pentru alții, dar, cu siguranță, importante pentru mine. Am supralicitat oameni și formate. Am dat târcoale rutinei și previzibilului (dar m-am oprit la timp, cred, de fiecare dată). Am acceptat formate și echipe cu care nu aveam nici în clin, nici în mânecă (și s-a văzut). Am fost excesiv de timid și de la locul meu. Am fost peste măsură de emotiv și, ca atare, nu m-am proiectat multă vreme în anumite contexte, iar când am făcut-o, poate că era cam târziu.

Am făcut și greșeli usturătoare la început: am confundat un om cu altul în direct, am la activ și câteva pronunții greșite. La capitolul gafe flagrante, însă, slavă Domnului, cam atât.

De ce este nevoie ca să fii un om bun de televiziune?

Dacă m-ai fi întrebat acum câțiva ani, ți-aș fi făcut un pomelnic care ar fi început cu pasiunea pentru meserie, cu aplecarea spre documentare temeinică, ar fi continuat cu talentul și nonșalanța. Acum nu mai sunt atât de sigur. Am senzația că există atâția oameni buni de televiziune câte televiziuni și viziuni există. Altfel spus, ceea ce definesc eu drept ”om bun de televiziune” ar putea foarte bine să fie un dezastru în altă stație.

Prezentând Festivalul Enescu 2017 (Foto: Lucian Năstase)

Cum este acum televiziunea românească?

Ah, ce întrebare cu răspuns amplu! Televiziunea românească este precum societatea românească: mozaicată, non-definibilă, deconcertantă prin diversitate și chipuri. E un melting pot cu de toate, ale cărui atribute sunt fie exacerbarea unei aneantizări (toate arată și fac la fel), fie scoaterea în evidență a unor diferențe cât casa. Ah, și mi se pare că este un peisaj foarte amplu! Avem zeci și zeci de stații! Sigur, pe multe nu știm nici măcar să le numim, dar asta nu înseamnă că ele nu există, că nu au, fiecare, oamenii lor, mai mult sau mai puțin chemați pentru această meserie. Pare că oricine vrea poate să dea drumul unei televiziuni, iar asta este una dintre marile schimbări la care am asistat de când lucrez eu în domeniu.

Altfel, nu sunt deloc suporterul generalizărilor (și consider că asta este o meteahnă de care e bine să ne ținem departe cu prudență). În plus, când mă uit la alții, o fac în primul rând cu interes și, de cele mai multe ori, cu admirație. Altfel spus, la ce nu îmi place, nu prea mă uit. Sau mă uit cu o fascinație tâmpă, indescriptibilă, rar mărturisită. Crap TV, trash TV, spune-i cum vrei – ăsta este guilty pleasure autentic pentru mine. Cu cât mai tabloid, mai zgomotos sau mai amatoricesc, cu atât mai subjugant!

Te-a modificat televiziunea?

Fundamental. Televiziunea – am mai spus-o – m-a transformat în Marius 2.0. Mi-a dat cuvântul, mi-a dat curajul de a-l spune și abilitatea de a o face convingător și clar. Televiziunea m-a pus pe picioarele mele. Dacă astăzi stau bine pe ele (chiar dacă uneori încă mai tremură, dar știute doar de mine) și pot să țin simultan pe umeri și alte declinări publice ale personalității mele, asta se datorează televiziunii. După cum faptul că în televiziune am putut să cresc și să îmi găsesc vocea se datorează radioului, ceea ce nu am să uit vreodată. Televiziunea m-a învățat să gândesc după un anumit tipic, dar asta este valabil pentru toți cei care facem broadcasting, indiferent de outlet: a gândi în relevanțe și non-relevanțe pentru public, în durate, în mesaje cu corp decelabil.

Noile generații de pe sticlă

Unii sunt sclipitori. Alții... își țin sclipirea foarte bine camuflată. În ceea ce îi privește pe cei cu care interacționez eu (deci cei despre care pot emite o părere fundamentată), mulți au foamea specifică vârstei și timpului de a arde etape. Au mai puțină răbdare și mai puțină disponibilitate de a învăța. Își știu, însă, mult mai bine interesul și... îmi vine să spun și valoarea (dat fiind aplombul cu care și-o evaluează).

Intervievându-l pe Richard Flanagan - București 2019 (Foto: Bianca Florea)

Cât contează brandul personal

Teoretic, da, contează. Practic, televiziunile românești ne-au arătat că poți fi brand azi, iar poimâine brand-ul să fie înlocuit de ”a, ăla/aia...”. Ai observat (sau mi se pare doar mie) că vedetele de televiziune sunt din ce în ce mai puține? Cine mai e astăzi brand în afară de Andreea Esca? În momentul de față, cred că nu greșesc dacă spun că ea este singurul brand TV de la noi. Și e așa de ani mulți. A, vedete de posturi încă avem (adesea destul de palide, însă), dar oameni-instituție, oameni care să amprenteze, să influențeze și, în final, să monetizeze tot acest capital uriaș sunt pe degetele de la o mână. Eu nu am fost și nu voi fi niciodată un brand. Nici personal, nici de altă natură. Eu sunt un om care muncește în televiziune și care apare la televizor. Atâta tot.

Valori de la care nu te abați 

Respectul și sinceritatea. Nu vând brașoave publicului meu. Nu e atât de mare încât să îmi permit să îl pierd. Îl țin aproape de mine – atâta cât e – livrându-i dintotdeauna cam același lucru : cea mai bună variantă a mea ca profesionist de televiziune. Când nu fac asta, mă taxează imediat. Mă redresez. Încerc să îi dau informație valoroasă, ambalată elegant și creativ, iar, dacă se întâmplă ca oferta mea să genereze și emoție, ăsta e un efect secundar fast și benefic pentru mine.

Intervievându-l pe Evgheni Vodolazkin - București 2019 (foto: Mihaela Petre)

Ce îi unește pe oamenii care te urmăresc în social media

Arogant cum sunt, aș putea să îți spun: eu îi aduc, eu îi unesc! :) Adevărul e că nu îmi fac meseria ca să am în jur o comunitate, dar o am în vedere atunci când îmi fac meseria. Schizoid, nu? :) Ce încerc să spun este că nu am avut niciodată ca obiectiv să rup rețelele sociale cu numărul meu de urmăritori și de adepți. Nici n-o fac, ceea ce dovedește că încă mai am pământ sub picioare.

Pe Facebook tatonez cincimii-ul maxim, dar fac razii periodice și elimin oamenii cu care văd că nu am niciun tip de interacțiune. Nu m-a bântuit niciodată gândul de a avea o a doua pagină, de fani, cum se spune. Pe Instagram stau infinit mai prost, asta probabil și pentru că sunt fidel câtorva principii simple: niciodată follow for follow; urmăresc efectiv doar conturile care mă interesează și de la care simt că pot câștiga ceva (mă informează, mă învață, mă distrează sau mă răsfață estetic); nu postez zilnic și sunt foarte zgârcit cu story-urile.

Nu simt nevoia să îmi documentez fiecare gest, fiecare mișcare în mod public. Mult timp am opus rezistență față de Instagram, având drept unic motiv acesta: Cine sunt eu ca să exist pe Instagram? Ce m-ar face atât de important încât să am un loc acolo? Mai mult m-a determinat faptul că am unele poze frumușele făcute de mine și am zis că e păcat să le văd doar eu :) Consider că petrecem atât de mult timp captivi în ecranul smartphone-ului, îngurgitând pe nemestecate tone de informație vizuală redundantă sau inutilă, încât aceasta este dietetica mea. Una care nu permite prea multe cheat days.

Intervievând-o pe Viorica Cortez - București 2015 (Foto: Dan Constantinescu jr.)

Din prezent: televiziunea în era digitalului

Digitalul tot televiziune e. Se scrie cu același alfabet (încă). Diferă suportul și stilistica. Dacă televiziunea clasică poate fi un enunț somptuos, cu epitete, metafore și puzderie de elemente de legătură, digitalul poate fi o propoziție simplă. Finalitatea amândurora e aceeași, însă. Codurile la fel.

Rating-ul

În ceea ce privește rating-ul bun, din nou trebuie făcută distincția în funcție de n factori. Pentru o televiziune generalistă? Pentru una de știri? Pentru una de nișă? Un rating bun pentru mine poate să fie un rating de eliminat din grilă pentru alții. Care e referința? Ce obiective ne-am propus? Cât de realiste sunt? Nu există o rețetă, o combinație magică universal valabilă. Există o sumedenie de categorii de public. Dacă ai găsit-o pe cea potrivită pentru tine, dacă îi ții pe oamenii aceia aproape și reușești periodic să aduni ceva mai mulți și cel puțin la fel de buni, acesta poate fi un scop cuantificabil și plauzibil. Emisiunea mea este o emisiune culturală la o televiziune de nișă. Dacă ne apucăm de vorbit despre rating-uri, ne întristăm instantaneu. Mai bine un cântec vesel să cântăm!

Preocupările tale legate de meserie

Bune întrebări! Mă preocupă să nu fac rabat la un anumit fel de a gândi produsul de televiziune care îmi poartă semnătura. Caut să fie valid, valoros și frumos pus în pagină. Dacă, de-a lungul anilor, am ajuns să însemn ceva pentru publicul despre care povesteam mai sus, dorința mea este de a-i răsplăti atașamentul. În plus, dacă am identificat un grup nou care mă interesează, caut să îl ispitesc și, de ce nu, să îl conving.

Alegerea subiectelor

Subiectele mi le aleg mereu în funcție de afinități personale și de ce știu că stăpânesc ca informație. Nu am făcut niciodată rabat la acest aspect. Nu vorbesc decât despre ce știu. Vei vedea acest fapt în toate ieșirile mele publice. Nu comentez subiecte (chiar și din cele dureros de actuale și fervent vehiculate) dacă nu am un bagaj confortabil de informații care să îmi legitimeze deschiderea gurii. Am refuzat formate care m-ar fi îndepărtat de acest crez, după cum refuz să prezint evenimente (unele frustrant de bine remunerate) dacă nu au nicio tangență cu zonele mele de competență. Slavă Domnului, însă, mă interesează încă atâtea lucruri, mă zgândăre atâtea povești, domenii și oameni, încât nu sunt în pană de inspirație. Nu promovez bagatela. Jumătatea de măsură. Vulgaritatea. Violența. Discriminarea. Ura. Fundamentalismul.

Intervievându-l pe Sir Salman Rushdie - Londra 2012 (foto: Andrei Coruț)

Rutina dinainte de un live și ce nu faci niciodată

Ha, încep cu sfârșitul ! Mulți ani, cât am prezentat Jurnalul în celebrul Studio 4, cu cinci secunde înainte de a începe, adresam o rugăciune proiectorului 28. 28 e ziua mea de naștere și mi s-a părut un semn bun faptul că stătea chiar deasupra capului meu! Altfel, pe rând, m-am cam dezbărat de superstiții. Cred că m-am întors de câteva ori din drum, m-oi fi și împiedicat, or fi fost și niște pisici pe acolo. Nu îmi convine, dar merg mai departe. În fața camerei pe ON oricum sunt singur și răspund de fiecare secundă.

Ce fac este să beau foarte multă apă înainte de live-uri (emoțiile, diferitele locuri de filmare și vorbitul răspicat, mușcat usucă gura repede) și să încerc să îmi fac o bulă de calm în jur. Cred că, dacă eu sunt calm, vor fi și cei din jurul meu, iar asta ne ajută pe toți.

Rutina depinde de emisiune. Dacă e VIZUAL-ul meu curent, el presupune interviuri, prezentări și montaje. Pe toate caut să le pregătesc cât mai conștiincios. Din anii petrecuți cu atâtea echipe de producție, știu cât de dezagreabil este un prezentator sau un realizator care se duce la filmare și bâjbâie textul, făcând o mie de duble sau care, la montaj, se răzgândește de o mie de ori. Caut să mă duc la filmare cu textele învățate sau să fiu foarte atent ca, dacă improvizez, să nu pară, iar la montaj merg întotdeauna cu sinopsis-ul la secundă. Printre altele, meseria asta m-a învățat și că timpul celorlalți e la fel de prețios ca al meu.

Dacă sunt live-uri, emoțiile sunt mai mari, dar și plăcerea, recunosc. Nimic nu se compară cu o intervenție lungă, grea, când ai vorbele la tine, stelele se aliniază și poate să cadă lumea în jurul meu, eu am de transmis o informație cât de articulat pot acelui ochi negru al camerei care ascunde mii de priviri.

Prezentând Festivalul Internațional George Enescu în 2015 (foto: Andrei Gîndac)

Cea mai recentă întâmplare funny

Funny nu ca amuzantă, ci realmente ca ciudată. Deschiderea Concursului Internațional GEORGE ENESCU 2020. Am prezentat sute de concerte până acum. Din 2007, prezint Festivalul Enescu în fiecare an. Pe lângă asta, ca MC am stat pe scena Ateneului uneori și de două ori în aceeași săptămână. Niciodată, însă, nu am prezentat într-o sală goală, tăcută, privată de rumoarea publicului și de ploaia aplauzelor. Știi, când faci meseria asta așa cum o fac eu, ajung să îți intre în sânge inclusiv anumite detalii aparent insignifiante: cum să ridici vocea puțin când vorbești pe aplauze, cum s-o domolești când ele s-au încheiat, iar tu tot mai ai de spus câteva fraze și în sală s-a instalat liniștea aceea solemnă. Fleacuri pentru unii, dar cumva organic legate de tine. A fost un sentiment foarte bizar. Parcă eram într-un studio. Dar nu eram.

Alte provocări din pandemie

Provocarea în pandemie a fost... să fim. Să fim și să facem emisiune, în condițiile în care totul s-a dat peste cap: grile, echipe, oameni, spații și bugete de producție. În martie 2020, când a fost instaurată starea de urgență, în ultima zi de libertate, eu montam primul episod din sezonul III al emisiunii mele. Am intrat cu acest sezon... la sfârșitul lui septembrie. A trebuit să ne desprindem de orice însemna realitate, să dăm disclaimer-e, pentru că vorbeam despre evenimente care fuseseră amânate sau anulate, să ne asumăm anacronismul inclusiv la nivel vizual: dădeam filmări în cămașă și mocasini fără șosete când afară era deja lapoviță. Ar fi fost, poate, mai simplu să renunțăm. În definitiv, cine mai avea nevoie de un magazin cultural când urgențele erau, sunt încă, altele? Pe de altă parte, jumătatea aia de oră sâmbăta seara, văzută de acei oameni care ne așteptau, a fost o clipire colorată și senină (deși am vorbit mult și despre realitatea neguroasă din jur), care i-a bucurat. Ne-a bucurat.

Schimbările ultimului an în televiziune

Eu sper că sunt schimbări de formă, nu de fond. În nouă cazuri din zece, ferestrele de tip Zoom au înlocuit schimbul nemediat de priviri. Și bine că avem și acest Zoom! Ca om mereu preocupat de estetica imaginii, îl antipatizez. Ca jurnalist pentru care primează informația… la diateza activă și la vorbirea directă, îi recunosc indispensabilitatea (îți dai seama cum ar fi rostești live, de mai multe ori, ”indispensabilitate”?) Altfel, jurnalismul de televiziune corect (după mintea mea) se face la fel, indiferent de urgențele sanitare ale planetei. Secvențierea lui genotipară (de când voiam să spun asta!) ar trebui să dezvăluie același nucleu de valori și principii.

Televiziunea peste câțiva ani

Nu vreau să mă lansez în predicții. Nu mă pricep și nu mă tentează. Cum spune o celebră colegă a mea: ”viața e prea plină de surprize”.