Înainte de cozonaci și de torturile electrizante pe care le face și le arată pe Facebook de când a început pandemia, pe profilul lui Alex Andronic erau pisici și texte catchy despre teme fierbinți sau, pur și simplu, despre trăirile lui de zi cu zi. Scrie abrupt, fără perdea sau urme de sclipici când lucrurile sunt gri, fără pozitivitate forțată, dar nici cu dramă să ne înecăm în lacrimi. Amestecat, așa cum este și viața.
Peste 20.000 de oameni îl urmăresc acum în social media. Pe o parte dintre ei i-a atras vizual către creațiile sale dulci, ca un adevărat om de marketing, pentru că nu are încă o cofetărie unde să își expună produsele. Unii au rămas doar cu privitul din cauza dietelor de tot felul, alții au comandat fără restricții, și-au crescut nivelul de serotonină și au fost fericiți.
Alex Andronic se folosește de expunerea sa online și pentru a duce binele acolo unde este nevoie, prin diverse campanii umanitare pe care le face alături de comunitatea sa, tot în social media.
La începutul acestui an, a creat brandul Zweets și a strâns deja pe pagina de Facebook câteva mii de oameni, fără să aibă o strategie de promovare sau obiective de marketing. Despre el, prăjituri, oameni și pisici, ne povestește Alex Andronic mai jos.
Povestea ta
Well, la întrebarea “cine eşti?” răspundeam mereu cu Alex Andronic, de parcă asta eram, un nume. De fapt, sunt Andronic, pentru unii bucătar, pentru alţii scriitor, pentru foarte puţini om de marketing şi pentru şi mai puţini… prieten. Ah, că era să uit, pot să spun, proudly, că pentru unii sunt şi actor. Amator, dar actor. Vin din Nord, şi ‘nainte s-ajung în Nord, Danemarca mai exact, veneam dintr-un sătuc din apropierea Timişoarei. Bănăţan, cu alte cuvinte. Am părăsit banatul la 15 ani, plecând alături de părinţii mei în Danemarca, unde ei au ajuns din cauza, ce să vezi, neajunsurilor. Plecam la scurt timp după ce prinsesem gustul oraşului, al liceului, al etapei în care credeam că lucrurile încep să se aşeze şi că e şansa mea să scot ţăranul din mine. Bine, e drept că pe alocuri am reuşit, nu-n Timişoara, ci într-un orăşel micuţ din Danemarca. Ţara care m-a primit cu braţele deschise, care m-a adoptat rapid şi m-a crescut cum poate România n-ar fi reuşit niciodată. Ţara care mi-a oferit posibilităţi nenumărate, dar nu pe toate am reuşit să le şi îmbrăţişez.
Am studiat acolo, nu mult, ci cât să nu rămân prost, un proces greu, de altfel, că nu mi-a plăcut niciodată şcoala, darămite 2 în 1, şi materii, şi-o limbă total străină în care mi se preda. Nu, n-a fost nimeni suficient de îngăduitor să-mi traducă materiile, se predau în daneză, pricepeai, bine, nu pricepeai, rămâneai prost. Cred că n-am rămas, ba chiar, după câţiva ani de pauză între studii, în care am lucrat într-o fabrică pe partea de logistică, ori am avut contracte micuţe de copywriting, m-am decis că vreau să devin bucătar.
De unde venea pasiunea asta?
Aveam pasiunea asta de mic, mă atrăgea orice însemna gătit şi eram mereu printre picioarele bunicii mele atunci când era în bucătărie. E drept, am învăţat să-mi gătesc şi forţat de împrejurări, apoi. Ai mei lucrau destul de mult timp. În plus, mulţi ani la rând, îmi plăcea să le gătesc alor mei cina romantică la aniversarea fiecărui an în plus petrecut împreună. Cu lumânări, aşezat masa într-un mod deosebit, servit la masă, impecabil. În sfârşit, cum ziceam, pasiunea exista, mai rămânea să-nţeleg cum e s-o pun în practică la un nivel profesionist. Lucru pe care l-am învăţat la şcoala de bucătari, care mi-a oferit 1 an de teorie şi practică în şcoală, şi alţi aproape 2 de practică în restaurante, unde m-am şi prins de faptul că viaţa de bucătar e pe cât de mişto, pe atât de epuizantă. Cu late night shifts şi deseori cu zile libere care se transformau în zile lucrătoare din cauza colegilor care nu mai apăreau la job. Dar mereu cu satisfacţia sutelor (uneori miilor) de clienţi pe zi.
Revenirea în România și acomodarea
Am revenit în România în ianuarie 2018, cu dorinţa de a-mi deschide propriul restaurant aici. Ceea ce, cu greu, s-a şi întâmplat. Nu pot să spun că a fost vorba de acomodare, având în vedere că vacanţele mi le petreceam aici, cumva refuzând să rup orice legătură cu România, deci nu am avut nevoie să mă acomodez. Nu uitasem nicio secundă cum e, dar pot să recunosc că mi-a fost greu să trec de la linişte, calm, şi bun simţ pe străzile nordice, la agitaţie, nervi, şi înjurături cât cuprinde pe străzile din Bucureşti. Erau aproape insesizabile când veneam în concediu, ori poate le sesizam dar ştiam că scap de ele curând, pe când, atunci când m-am întors definitiv, am simţit că e nevoie să le asimilez, să mă obişnuiesc să le aud zilnic.
Îţi dai seama că procesul n-a durat o veşnicie, doar n-am uitat de unde am plecat. Acum mă amuză şi-atât. Singura provocare şi lucrul cu care nu m-am acomodat şi probabil n-o voi face niciodată este statul la cozi. Umilinţa asta de a sta la coadă pentru orice, plimbatul de la un ghişeu la altul sau de la o instituţie la alta, dosarul cu şină... Jesus Christ! Astea-mi provoacă icter doar când mă gândesc la ele, darămite să le practic. Şi sunt nevoit să le practic, că trăiesc în România.
Comunitatea care te urmărește pe Facebook
Comunitatea din jurul meu e una al naibii de frumoasă. Sunt oameni din toate păturile sociale, oameni extrem de diferiţi, oameni care au ajuns în jurul meu dintr-un anume motiv, fie pentru că au citit ceva ce le-a plăcut, fie că au văzut o poză cu o pisică şi le-a plăcut, fie că le-a zis cineva „bă, ăsta scrie mişto, urmăreşte-l”, fie că, mai nou, văd poze cu tot felul de dulcegării... important este că mulţi dintre ei au avut un singur motiv şi-au rămas şi pentru celelalte. Cu siguranţă i-am şi enervat pe mulţi dintre ei, cu siguranţă n-am fost mereu pe aceeaşi lungime de undă ori nu am împărtăşit aceleaşi păreri, dar au rămas oamenii care au priceput că şi ei, ca şi mine, suntem diferiţi, avem şi mood-uri, şi alte puncte de vedere, şi traiectorii diferite, şi unghiurile din care privim sau experienţa din spate ne înfluenţează diferit pe anumite subiecte, which is all fine. Ne-am plictisi fără contre, da’ să fie contre de bun simţ. Cred că oamenii apreciază faptul că sunt sincer, că nu m-am ascuns niciodată, c-am preferat să ies în faţă şi când am făcut lucruri mai puţin frumoase. Bine, eu sper că apreciază şi umorul, cică aş avea şi aşa ceva. În ceea ce priveşte aşteptările, nu ştiu, sper sincer să n-aibă aşteptări, e mult mai sănătos, altfel cine ştie câţi oameni dezamăgesc. Asta cu aşteptările e o chestie mult prea vagă... poate se aşteaptă să rămân la fel, poate se aşteaptă să evoluez într-o anumită direcţie, nu ştiu, chiar nu ştiu, dar mi-ar plăcea, repet, să n-aibă nicio aşteptare.
Ce te provoacă să te exprimi?
Acum nu mă mai provoacă prea multe lucruri, am ajuns la un nivel la care am pornirea de a spune ceva pe un subiect care m-a atins, apoi îmi dau seama că-mi voi consuma ceva din energie şi e mult prea preţioasă ca s-o dau pe orice. Hai să spunem c-am învăţat să tac. Am învăţat că nu orice subiect merită sau trebuie tratat, că nu orice subiect care îmi oferă vreun trigger trebuie neapărat abordat şi că deseori chiar nu am niciun câştig din acest punct de vedere. Ştiu când pot câştiga lupte, la fel de bine cum ştiu când sunt gata pierdute. Cu toate astea n-am renunţat deloc la a mă exprima pe Facebook, acum o fac doar când starea de zen este la cote maxime sau când se întâmplă ceva care mă înfurie până la limite.
Vocea ta online
N-am ştiut mult timp la ce mi-ar folosi vocea în online, până nu am realizat că sunt oameni ca mine, ca tine, care se inspiră, se ajută, se motivează din povestioare sau întâmplări pe care le-am trăit. Sunt oameni care se simt mai bine când află că şi alţii au trecut prin aceleaşi nenorociri, sunt oameni care trec prin perioade sau stări nasoale şi pot fi chiar eu ăla care le aşterne un zâmbet pe faţă. Am primit multe mărturii de genul şi mi-am dat seama că, involuntar, se nimereşte deseori să contez pentru cineva. Textul potrivit la momentul potrivit, să zicem. Cred că la asta foloseşte vocea mea în online, şi împlicit îmi foloseşte şi mie, pentru că, hai să nu fiu ipocrit, îmi place şi mă bucur când aud mărturii din acestea. Totodată, experienţa ultimelor luni mi-a demonstrat că vocea mea în online înseamnă mai mult decât mi-aş fi putut închipui vreodată, şi că o campanie socială poate fi dusă la bun sfârşit în doar 30 minute de la postare.
Cum e viața în pandemie?
Oh, Gosh... viaţa în pandemie a fost, la început, un cumul de simţiri, unele extrem de frumoase, altele destul de scary. Mi-am pierdut job-ul exact la începutul pandemiei, un job pe care începusem să-l iubesc nespus, care-mi aducea experienţe noi şi mă motiva să devin din ce în ce mai bun. A fost primul meu job într-o agenţie în care făceam şi event planning, şi marketing, şi cumva îmi băteam capul cu tot ceea ce înseamnă un eveniment, de la concept până la cine face curat după. And it was awesome. Dar s-a sfârşit şi mi-a luat ceva să asimilez că prea curând nu se va putea face nimic.
Apoi, breeder fiind, de pisici british longhair şi shorthair, pentru prima oară în felisă am avut naşteri, am avut primii pui pe care i-am hrănit cu biberonul, pentru care am stat treaz nopţi în şir şi înainte de naştere, dar şi după. Primele suflete pe care le-am crescut şi pentru care am consumat emoţii de toate felurile, si care mi-au făcut o bună parte din lockdown şi pandemie, în general, de poveste.
Mi-a fost foarte greu să nu mai ies, să nu mă mai văd cu prietenii, mi-a fost greu să mă obişnuiesc să port o mască non stop în afara locuinţei, totul a fost greu. Viaţa a căpătat o altă culoare şi nu era una cu iz fericit, în special pentru că mă aflam printre cei care erau loviţi de pandemie şi din punct de vedere financiar. Îmi era greu până şi să mă plâng că-mi e greu. Lucru la care am renunţat cu uşurinţă spre finele anului 2020. Mi-am spus că plânsul de milă nu-mi va aduce niciun beneficiu şi că e cazul să fac ceva pentru mine. Măcar să am o activitate, alta decât miorlăitul, încât să n-o iau razna complet.
Prăjiturile salvatoare
M-am apucat de prăjituri din motivul menţionat mai sus. Aveam nevoie să fac ceva. Absolut orice. Să ştiu că mă trezesc dimineaţa şi-n loc de pierdut 4 ore la cafea pe canapea, timp în care număram scenariile în care voi putea sfârşi cerşind bani pe stradă, să fac ceva util, ceva care să-mi facă plăcere, dacă nu să m-ajute şi financiar. Şi-am zis, ce-ar fi să fac cozonaci? Let’s do it, Andronic. Pregătire ai, knowlege este, la treabă!
Zis şi făcut, comandasem 30 de forme de copt (de unică folosinţă) pentru cozonaci, cu gândul că vor fi câţiva prieteni care vor comanda. Poate nu 30, da’ măcar 15. Din momentul în care pozele cu primii cozonaci au apărut pe Facebook, lucrurile au luat-o complet razna, prieteni, amici, cunoştinţe sau chiar oameni cu care nu vorbisem niciodată mă întrebau dacă preiau comenzi. Şi-am zis, da, sigur. Tot pe chill, cu gândul că sunt doar cei câţiva entuziasmaţi în ziua aia, apoi le trece. Ah, n-am menţionat, asta se întâmpla pe 17 noiembrie. Până de Crăciun eram deja absolut epuizat, făcusem cozonaci non stop şi mai aveam de făcut pentru Crăciun, până şi inclusiv de Anul Nou. N-am realizat nicio secundă cât am muncit, câte comenzi au fost, până la finalul sărbătorilor, când am avut, să spunem, 2 zile să respir. Totul s-a întâmplat organic, de la evoluţia mea şi-a reţetei de cozonaci, până la evoluţia comenzilor şi-a dorinţei să profit de val şi să fac demersuri în acest sens.
Ce a urmat după ”febra cozonacilor”?
Well, eu credeam că acest val de succes organic se va stinge odată cu sfârşitul sărbătorilor. Chiar eram convins de lucrul ăsta. M-aşteptam să revin la plâns de milă că nu mi-a ieşit nici treaba asta. Culmea e că-n ianuarie am fost la fel de busy ca-n noiembrie, iar în februarie şi mai busy decât în decembrie, iar luna nu s-a încheiat încă.
Am început să fac torturi, şi nu doar că am început să fac torturi, dar mi-am propus să fie cele mai sex appealing torturi la nivel de vizual. Genul ăla de porn cakes, care pur şi simplu te fac să băleşti la poză şi să-ţi imaginezi ce le-ai face dacă ar fi în faţa ta în farfurie. I know, its sounds dirty. Şi chiar e.
Sunt de părere că această pandemie m-a învăţat, ca om (şi) de marketing, să profit de skill-uri şi produse astfel încât să atrag clientul vizual. Nu am o cofetărie, nu am un spaţiu unde poate veni să guste, să-i povestesc, să-i arăt, nu am o vitrină pe lângă care trece, şi nu am nici notorietate încât să ştie că la mine găseşte ceva bun. Dacă reuşesc să-l atrag vizual, să comande cu ochii întâi, dar mă pricep să păstrez această atracţie şi atunci când gustă, am câştigat. Am mizat pe asta enorm. Încă mizez şi asta nu doar că-mi aduce consumatori, dar mă face pe mine să evoluez pe partea de design al torturilor.
Cum te-a ajutat brandul personal să crești Zweets?
Zweets a luat naştere pe 17 decembrie şi până azi, 16 februarie, a strâns aproape 4.000 like-uri fără să-mi stresez prietenii sau să dau vreun invite. Nici măcar unul. Şi zic asta proudly. Mândru şi de mine, şi de comunitatea din jurul meu, căreia îi mulţumesc şi acum, a nu ştiu câta oară, pentru campaniile sociale la care au sărit în ajutor mereu, pentru timpul pe care mi-l oferă, pentru fiecare like, comment şi mesaj de încurajare sau mulţumire pentru ceea ce sunt sau fac. Şi, evident, pentru faptul că au crescut Zweets.
Cred că despre Zweets se poate spune că este inspired by people, powered by people, iar eu sunt omul care le-a pus cap la cap. Brand-ul a fost creat de comunitatea pe care am strâns-o în jurul meu, eu doar i-am dat un nume. EI au făcut toate lucrurile astea posibile, n-ar fi existat fără ei, şi l-au creat şi crescut, după cum spuneam, organic. Până la un punct, Zweets n-a fost văzut ca un brand de sine stătător, ci mai degrabă un brand asociat numelui meu. Spuneai Zweets, spuneai Andronic. Între timp, însă, Zweets a prin aripi, a ajuns la o groază de oameni care nu cunosc omul din spatele brand-ului, care habar n-au cine a creat Zweets, care e povestea lui, ştiu doar ori că le-a recomandat cineva ca fiind awesome, ori le-a apărut întâmplător(sau nu) în feed şi-au fost atraşi de vizual, cum spuneam mai devreme.
Strategia de promovare
N-a existat nicio strategie de promovare în afară de cea menţionată mai sus, aceea de a pune preţ pe vizual. Lucrurile au mers excelent de la sine şi nu a fost nevoie să-mi bat capul pe partea de promovare, e suficient să postez pozele şi that’s it. Cu toate astea, sunt conştient că lucrurile nu vor sta mereu aşa, că vor exista perioade de stagnare, voi avea chiar eu o pauză de câteva luni în vară, în care am de implementat un alt proiect. Vor veni perioade în care va fi nevoie de o strategie, n-am găsit-o încă, abia acum încep bătăile de cap. Dar am cumva încrederea că oamenii vor fi mereu acolo. Şi dacă oamenii rămân, celelalte se rezolvă într-un fel sau altul.
Ce spun oamenii când postezi poze cu prăjituri?
Sunt extrem de încântaţi de tot ce postez. N-aş vrea să-ţi relatez care’s vorbele lor întocmai, pentru că nu ştiu cât de socially accepted e să avem înjurături în acest articol, dar îţi zic cu mâna pe inimă că toate înjurăturile există pentru că se băleşte (scuzaţ expresia) la pozele alea. Am avut parte de tot felul de reacţii, de la admiraţie până la invidie, vor exista mereu şi hateri, şi oameni care te judecă, contează către cine îţi îndrepţi atenţia. Voi accepta mereu criticile constructive, însă nu voi da curs niciodată hate-ului gratuit.
Clienții tăi
Clienţii mei sunt începând de la prieteni până la totally strangers, persoane de toate vârstele şi din toate categoriile sociale. Ştiu sigur ce aşteaptă şi mă străduiesc să ofer asta mereu. Calitate. Constanţă. Profesionalism. Încredere. Transparenţă. Dacă spun „cozonac cu nutella”, well, acel cozonac va fi mereu cu nutella, nu cu finetti sau orice altă cremă de ciocolată tartinabilă care se găseşte la preţ mai jos. Asta denotă calitate, constanţă, profesionalism, încredere, transparenţă. Vreau ca acelaşi produs, comandat de 10x de acelaşi client, să aibă acelaşi gust de fiecare dată. Am încercat să gândesc şi să propun produse ale căror îngrediente le pot găsi în orice sezon şi care-mi permit să ofer produsului finit acelaşi gust ca întotdeauna. Oamenii vor aprecia mereu să ştie că gustul care le-a plăcut este de găsit oricând în acelaşi loc. Şi nu e loc de scuze în acest sens.
Evident, nu sunt perfect, am mai dat şi greş de câteva ori, niciodată conştient, pur involuntar. Mi s-a întâmplat de 2x să primesc feedback negativ pe un cozonac din aluatul căruia au fost alţi 2 făcuţi şi care au primit feedback pozitiv, dar cea de a 3-a persoană a fost complet dezamăgită. Contează foarte mult şi omul. De la felul în care se raportează la produs, la aşteptări, la gust şi apoi la experienţă per total. Aş experimenta oricând cu un mega cozonac din care să hrănesc 20 oameni, ca să-mi confirm că uneori, pur şi simplu, oricât de lăudat ar fi acel cozonac de 19 din cei 20 oameni, cel de-al 20-lea tot nu va fi mulţumit. Iar ăsta e un lucru important de priceput. Să facem diferenţa dintre greşeli şi/sau gusturi diferite. Inclusiv feedback-urile se pun în balanţă. Se calculează proporţia de feedback-uri negative şi pozitive. Dacă din 1.000 cozonaci vânduţi au existat 2 feedback-uri negative, well, nu e cazul să schimb nimic la reţetă. Dacă din aceeaşi mie de cozonaci, 200-300 au primit feedback negativ, te-ntrebi ce faci greşit.
Ce urmează?
Lucrez la planul de afaceri pentru ca Zweets să devină cofetărie/patisere, îmi imaginez toate scenariile posibile şi imposibile, îmi aloc timp să gândesc lucrurile cu cap pentru că nu vreau să iau decizii pripite. Nu-mi dau voie să visez mult prea departe, sau cel puţin nu vreau doar să visez, fără să fac ceva în sensul ăsta. Dar sunt foarte atent la reacţiile oamenilor, la ce văd ei în acest brand, la reacţiile prietenilor şi faptul că unii dintre ei ar face orice să m-ajute să transform Zweets şi să-l cresc în continuare. Am fost extrem de atent şi la câteva propuneri ale unor oameni care au vrut, culmea, să cumpere brand-ul. Să-l cumpere, da! Mindblowing. Am sărit în sus de bucurie timp de 2 ore, pe urmă m-am grăbit să fac cererea de înregistrare la OSIM.
Visuri și dorințe
Îmi doresc ca brand-ul să crească, îmi doresc să am oameni pe care să-i instruiesc, care să-mi respecte reţetele şi principiile cu sfinţenie şi să lucreze cu la fel de multă pasiune ca mine la produsele Zweets. Imaginează-ţi că am emoţii pentru fiecare design de tort pe care nu l-am făcut niciodată. Am avut emoţii 2 săptămâni pentru tortul Rainbow pe care a trebuit să-l fac pentru o fetiţă şi deseori îmi imaginam că voi greși, şi-i vedeam faţa cu puppy eyes că n-a ajuns la ea exact ce-şi doreşte.
Zweets este, cum am zis mai devreme, inspired by people, powered by people. Este un brand care s-a născut din dorinţa de a oferi oamenilor experienţe, nu de a le lua banii şi-atât. Din dorinţa de a face torturi custom made, un fel de experential sweets, care să vină la pachet cu de toate. Cu emoţie, cu pasiune, cu încredere, cu senzaţia de apropiere (în special în vremuri pandemice) şi cu siguranţa că „I wont let them down”. Am zis „pas” oportunităţii de a juriza un concurs televizat pentru că n-am putut concepe să anulez din comenzi ca să pot apărea la televizor. Am fost nevoit să refuz multe comenzi ca să pot păstra calitatea, cu riscul ca oamenii pe care i-am refuzat să nu se mai întoarcă.
Cam asta e Zweets pentru mine la momentul ăsta. E totul. Şi respect cu sfinţenie oamenii care mi-au încredinţat evenimentele din viaţa lor. Şi nu doar evenimentele, ci şi poftele. Și-n momentul în care greșesc, rămân cu gândul care mă macină, și cu întrebarea „sigur nu puteam mai bine?”.
Chiar cred că succesul se datorează faptului că proiectul ăsta n-a fost niciodată despre bani. N-am pornit cu gândul la ei, nu m-am îndreptat nicio secundă într-acolo, pur și simplu mi-am dorit să fac ceva. Și-acel ceva a ajuns să-mi aducă satisfacții atât financiare, cât și emoționale. Și sper să am plăcerea, anul acesta, să vă invit în prima locație Zweet.
