Imaginati-va calupul publicitar ca pe o incapere pe care de cate ori o deschideti va intampina mereu altcineva. Un fel de camera de hotel unde lucrurile se succed in aparenta fara noima. De exemplu, daca o deschideti acum, veti vedea un bunic intunecat lafaindu-se intr-un fotoliu de culoare opusa. Asteptati zece secunde si mai incercati o data. Veti constata ca minerul grizonat a disparut, dar in schimb va trebui sa dati mana cu toti cei sapte politicieni pasionati de SF ce va asteapta decupati in albul peretelui. Daca in continuare credeti ca locuiti aici, aveti libertatea sa mai incercati o data. Va va intampina un domn gol ce cotrobaie intr-un frigider dupa o ciocolata. Si, cum nu cred ca vreti sa faceti cunostinta cu el, va sfatuiesc sa incuiati si sa incercati la usa vecina. Bineinteles, in cazul in care mai exista o usa. Daca dispuneti doar de o antena de camera, probabil aveti la indemana doar o singura clanta, deasupra careia scrie descurajant: TVR.
Oricum ar fi, eu va spun: Bine ati venit la Hotel Calup - locul in care reclamele dorm, atunci cand nimeni nu scrie despre ele. Insa si dansele, precum oamenii, evita sa doarma singure. Simpatii secrete le leaga pe unele dintre chiriase. Si, la ceas de noapte, nu trebuie decat sa deschidem o usa la momentul potrivit pentru a putea surprinde momente de maxima tandrete ce au inselat vigilenta responsabilului de trafic atipit la receptie.
Prima succesiune amuzanta ne-o ofera sensibilul Pronto - un spot unde in final mamica e alintata induiosator de catre fiica "tot singura, saraca mama". Mama ne zambeste conspirativ. Si stie ea de ce. Nu pentru ca Pronto a salvat-o in ultimul moment de eticheta de cheflie ci pentru ca, iata, la doua secunde distanta, spotul urmator puncteaza explicativ: "treci mai usor acum peste momentele dificile. Remotiveaza-te. Te ajuta Remotiv." Tanti ne face cu ochiul ne roaga sa inchidem usor aceasta usa, astfel incat secretul vitaliatii sa nu razbata in vecini.
De fapt, nici nu ar avea cum. De vizavi se aud bufnituri asurzitoare ce ne lipesc automat ochii de vizorul aferent. E domnul din Voltaren Emulgel. Suspendat in aer, isi preseaza cu o mana coloana unde o durere pulseaza imobilizant, nelasandu-l sa revina cu picioarele pe pamant. Si de ce ar face-o? Ar cadea din nou pe podeaua lustruita de ingrijitorul indopat cu chipsuri. "Doar Star Chips te da pe spate". Spre linistea noastra, in acest calup, sta brat la brat cu Emulgel.
Dupa emotia unei astfel de intalniri, o aspirina servita cu cuplul de pensionari din capatul palierului ar fi binevenita. O incapere modesta, unde ni se evapora frica de alti musafiri. Dar tocmai cand cutitul pare mai hotarat, iar aspirina se pregatea sa se imparta la patru, un negru mic impachetat in rosu ne ia pe sus si ne tranteste pe masa, pompandu-ne cu manutele ness in muschiul miocardic. Wake up man!!! Si toti ne trezim pe lumea ailalta, cu o cafea intr-o mana si in cealalta cu Aspenter.
Nu ne mai ramane decat sa coboram pe varfuri pana la receptie si sa lasam in calitate de simpli telespectatori un mesaj scris cu carioca direct pe covorul rosu: "we can check out any time we like, but you can never leave". Asa, cat sa le facem putin in ciuda. Si acum sa sunam si sa fugim.
