Să nu lași moartea să te găsească. E urarea de pandemie a lui Bogdan Răileanu pe care a transformat-o în carte. A ales titlu în carantină, dar subiectul îi se rotea demult în gânduri. Era un subiect la care se tot întorcea, un proiect mai vechi pe care îl plimba prin minte: o istorie speculativă despre autorul baladei Miorița.
M-am întrebat de unde vine resemnarea în fața morții și nu mi s-a părut satisfăcător răspunsul pe care îl oferă balada, un complot nu poate declanșa resemnare. Dar o boală necunoscută? Poate că poate. Și subiectul s-a pliat foarte bine pe momentul pe care îl trăiam. Va rămâne povestea mea de pandemie
Anul acesta, inspirația e transpirație, spune Bogdan. A fost greu cu concentrarea, iar scrisul i s-a părut, uneori, un lux. Chiar și așa, a continuat, a scris o carte, a publicat. S-a mutat online. Chiar dacă online este o păcăleală, a făcut sport online, a lucrat online, a discutat online, s-a întâlnit cu prietenii online. Interviul acesta tot online s-a petrecut. În el, Bogdan vorbește despre viață, moarte, scris, oameni, privilegii. Și despre cei uitați în pandemie și care nu citesc IQads.
Impresii și concluzii din pandemie. Surprize
Despre mine nu mă mai surprinde nimic. Panică amestecată cu o oarecare demnitate, tristețe, revoltă înăbușită sub mască. Probabil că am reușit să mai fac un pas spre desprinderea de restul lumii și să depășesc recordul de spălat de vase din facultate când lucram spălător de vase și ajutor de bucătar la Lăptăria lui Enache. Cea mai prezentă stare pe care o am în continuare este suspiciunea. Un ipohondru adevărat în condiții atât de speciale ca cele de anul ăsta stabilește în cap că toți cei care nu trăiesc cu el sub același acoperiș sunt suspecți.
Deci totul a fost copleșit de suspiciune. Umblu printr-o lume de suspecți. Mă uit la filme și văd oameni care se întâlnesc într-o încăpere relaxați și îmi vine să le zic „Masca, vă rog!”. M-a deformat pandemia. Dar cred că mai ușor m-ar auzi actorii din filmele pe care le urmăresc decât oamenii din viața de zi cu zi. Am renunțat să le mai propun varianta să poarte mască sau să păstreze distanța. Nimeni nu reacționează. Probabil că mulți corelează vorbitul cu niște buze care se mișcă, așa că dacă nu văd gura care vorbește înseamnă că nu le vorbește nimeni.
Ce a adus bun criza asta. Ce a scos mai rău din noi
Am ținut un jurnal în primele două săptămâni. Aș fi zis că asta era o parte bună a lucrurilor, dar am renunțat. Pentru mine carantina a fost o perioadă fantastică. Nu pot să zic că ador să mă plimb în jurul blocului, dar liniștea din zilele acelea, orașul care încremenise ca și când pe deasupra noastră trecea un asteroid invizibil și toată lumea își ținea respirația ca să nu cadă pe noi, astea erau niște stări pe care nu le-am mai trăit. Era o pace ciudată. Lumea luase o pauză de la „business as usual”.
„Business as usual” o să ne omoare, dar o să murim fericiți, am făcut banii ăia, am mers în vacanțele alea, am cumpărat casele alea (și eu visez să îmi cumpăr o casă pe pământ). Pentru mulți oameni din diverse sectoare de producție și servicii a fost rea treaba asta cu carantina, au fost disponibilizări, joburi aruncate în neant, nesiguranță financiară la nivelul joburilor elementare, nu cred că citesc IQads acești oameni. Poate mai degrabă votează AUR pentru că vor răzbunare și izbăvire în același timp. A fost și isteria cu hârtie igienică și spirt. Lumea reacționa instant la zvonuri. Dacă azi vedeam un articol care spunea că paracetamolul e ok, a doua zi nu mai găseam paracetamol în farmacii, puteai să vinzi orice dacă lansai un zvon bine plasat.
Ce ai reușit să creezi & lucrezi. Cum ai stat cu inspirația
Inspirația e transpirație zilele astea. Dacă mai ține mult blestemăția asta de pandemie cred că va dispărea orice urmă de inspirație. Frica omoară imboldurile astea de auto-afirmare cu care vine inspirația. Ce e inspirația dacă nu o adiere în care poți să simți mirosul propriului ego cum se înfoaie?
Transpirația în schimb nu dezamăgește niciodată. Ține moralul sus. Eu mi-am mutat biroul în bucătărie de când a început povestea cu work from home. Aici am scris, am gătit pentru familia mea, m-am uitat lung pe geam căutând idei pentru diverse briefuri. Mă mai uitam și la magneții de frigider și prindeam curaj. Când venea ora mesei întorceam monitorul cu fața la perete ca și când ar fi fost un copil care nu trebuia să vadă ce urma și lăsam loc lingurilor să se audă. Pe urmă reluam. Din toată rutina asta au apărut și tot felul de teme sau idei pentru scris.
Ieșitul din carantină mi-a dat ocazia să notez o serie bună. O povestire cu un papagal care locuiește vizavi de blocul nostru și pe care l-am auzit toată primăvara și vara cum imită sunete de telefon, o altă povestire cu un cuplu care pleacă în Suedia să exploreze țara pentru că citiseră în carantină despre o regulă veche a suedezilor: the right to roam, multe teme au legătură cu adevărata natură a oamenilor care încep să se cunoască mai bine atunci când stau mult timp împreună, separări, divorțuri, situații care aveau potențial literar și care puteau scana această perioadă. E foarte bine să scriem despre ce se întâmplă, pentru că vom uita. Oricum uităm. Oricum uităm.
Ce am reușit să scriu a fost la un proiect mai vechi pe care îl tot plimbam prin minte, o istorie speculativă despre autorul baladei Miorița. M-am întrebat de unde vine resemnarea în fața morții și nu mi s-a părut satisfăcător răspunsul pe care îl oferă balada, un complot nu poate declanșa resemnare. Dar o boală necunoscută? Poate că poate. Și subiectul s-a pliat foarte bine pe momentul pe care îl trăiam. Va rămâne povestea mea de pandemie. Are și titlul acesta plin de viață: Să nu lași moartea să te găsească.
Ce a fost greu, ce a fost bun și ușor din perspectiva unui scriitor
Greul a fost concentrarea. Inspirația, cum spuneam, practic a ieșit din calcul. Uneori mă simțeam poate inspirat, dar eram epuizat moral să mă apuc să scriu. Practic am simțit o inutilitate a scrisului, un ridicol imens în fața acestor griji elementare și a unei potențiale îmbolnăviri. Nici acum nu a trecut, nu am scăpat, nu pot să suflu ușurat, poate m-am mai obișnuit, dar încă mi se pare o inadecvare scrisul, un lux.
O văd ca pe o scenă de film: e o zi superbă de primăvară, e duminică, 21 de grade, ora 11 dimineața, mă sui la volan, trebuie să merg la niște prieteni să bem ceva, mă simt bine, nu e trafic, începe o melodie care mă inspiră la radio (să zicem Guns N’Roses – Paradise City), îmi dă aripi, cânt și eu, e perfect, invincibilitatea se simte în aer și chiar atunci când începe corul intru pe galben într-o intersecție și mă lovesc frontal de o mașină care vine din dreapta. Ridicolul. Scrisul e cântecul Paradise City pe care îl fredonam exaltat și pandemia e traficul la care trebuie să fiu atent.
Despre noua ta carte. Cand te-ai gândit prima dată la ea
Noua mea carte se numește Să nu lași moartea să te găsească. E o urare de pandemie. Titlu l-am ales în carantină, dar subiectul e o chestiune pe care o ruminam de mai mult timp. Mă interesa soarta ciobănașului și această temă a resemnării în fața morții, a acceptării. Am avut tentația inițial să suprapun toată povestea peste un context corporatist, în acest mediu foarte competitiv există o parte însemnată de resemnare și acceptare pe care angajații le trăiesc sub o formă sau alta. Sunt niște mici morți pe care fiecare le trăiește resemnat și merge mai departe.
Am renunțat la abordarea asta și am rămas cu restul întrebărilor. Dar de ce un tânăr precum ciobănașul care avea atâtea motive să se revolte împotriva destinului crud care i se comunică nu se revoltă? Și în ce condiții totuși te resemnezi în fața morții? Ce inamic îți poate elimina capacitatea de apărare? Dar autorul baladei, oare cine era el și ce făcea de a scris așa lucrurile? În ce perioadă se întâmplau aceste lucruri? Și așa am construit o ficțiune care speculează pe marginea acestor întrebări. Am început să scriu la ea în primăvară. Era proiectată să fie o nuvelă, dar a ieșit mai mare. Pentru mine este un proiect important pentru că sunt curios cum va reacționa publicul la acest tip de poveste, mai scurtă, mai energică, chiar dacă destul de dark. Mă gândeam că poate textele mai scurte sunt salvarea literaturii și a pieței de carte românești. Nu știu de ce. Vom vedea dacă va avea cititori.
Ai avut blocaje? Cum ai trecut de ele?
Am lucrat vreo câteva luni. Scriam când puteam. M-am blocat de mai multe ori. Simțeam ridicolul acesta al mersului cu viteză în timp ce te simți bine și o mișcare greșită te poate trimite în șanț. Am ezitat o perioadă în legătură cu personajul principal. Cine e el? De ce face ceea ce face? Și el e un autor, deci și el se raportează la sine pentru că atunci când scrii pare că moartea nu te mai găsește.
Ce schimbări s-au întâmplat anul ăsta la nivel de proiecte & job
Anul ăsta am avut noroc cu niște prieteni care au o agenție mică de publicitate, altfel eram pe drumuri. Ăsta este adevărul pe scurt. Nu o să intru în detalii asupra acestor aspecte. Le mulțumesc acestor doi oameni, știu ei cine sunt.
Cât de mult ai îmbrățișat online-ul
Cuvântul online e un cuvânt lipsit de viață. Deși mulți încearcă să îl facă mai viu ca niciodată, online-ul este o păcăleală. Eu l-am îmbrățișat din prima secundă. Totul se poate face online, dar îți rămâne în gură un gust de carton fad. Am făcut sport online, am lucrat online, am discutat online, m-am întâlnit cu prietenii online.
Zoom a fost alt cuvânt care a apărut o dată cu pandemia. Habar n-aveam eu cine e ZOOM și pac, într-o zi, ZOOM era la mine în pat, în bucătărie, peste tot. Făceam zoom cu prieteni care aveau cont de zoom, timp nelimitat de zoom. Vedeam niște clipuri pe Facebook, ads cu o doamnă psiholog care vorbea cu voce catifelată despre constelații familiale și toate celelalte probleme pe care poți să le rezolvi într-un workshop online cu ea. Cred că se face și terapie pe zoom. E tare ZOOM. Am vrut să cumpăr și acțiuni.
Concluzia e că aș putea trăi online foarte bine, dar îmi lipsește viața.
Online poți să rezolvi și să menții „business as usual” în viață.
Trai obișnuit. Gătit, renovat, pasiuni noi
De gătit am îmbunătățit ce știam, acum e mai clară dialectica ciorbelor și a perișoarelor. Am gătit zeci de metri pătrați de plăcintă cu mere. Am jucat poker online la început, în carantină, era o activitate care mă deconecta complet de la griji. Am jucat vreo 2-3 luni. Chiar și când eram în spital cu o amigdalită foarte agresivă, stăteam noaptea și dădeam raise sau check sau fold ca nebunul pe patul de spital. Consumam un timp care îmi doream să treacă mai repede. Asta se întâmplă când nu ești în stare să te detașezi. Am renunțat la poker că era prea multă risipă de timp. Acum joc șah seara. Parcă e mai bine. Nu mai am nevoie de alte pasiuni, îmi ajunge scrisul.
Mai mizantrop sau nu după 2020?
Mizantrop clar. Eram și înainte. E greu cu mine.
Ce ai observat la nivel de relații între oameni, în ultimul timp
Că unii oameni sunt surzi. Oamenii nu mai aud pentru că nu mai au răbdare să asculte. Și eu fac asta.
Un scenariu de viitor
Din păcate cred că noul normal va fi din ce în ce mai alienat digital. Goana după atenția oamenilor în digital o să ne rupă capetele tuturor.
Recomandari de lectură pentru realitatea asta nouă
Eu citesc ficțiune mai mult și nici aia cât ar trebui.
Vă recomand să citiți Să nu lași moartea să te găsească. Va fi o lectură plină de satisfacții. Cu toții știm Miorița, cu toții am trecut prin locurile alea, pe un picior de plai pe o gură de rai, va fi o revizitare interesantă. Și mai fac o recomandare mai tonică, un film: She Dies Tomorrow, o ironie la adresa timpurilor pe care le trăim care pleacă de la o întrebare simplă – cum ar fi dacă tanatofobia ar fi contagioasă?
Numai bine!
