[Viața la țară] Luiza Zan: La sat e absolut indiferent daca e marti sau duminica

In prima vara de pandemie, Luiza Zan s-a mutat la tara, undeva in Covasna, intr-o comunitate de unguri. Desi nu a nemultumit-o vreodata ceva la viata din Bucuresti, spune ca nu s-ar mai intoarce la oras. Pentru ca este prea bine la tara si doar traind aici a descoperit cat de putin timp petrecea cu ea insasi, cu familia sa, fiind mereu in forfota capitalei.

Impreuna cu sotul ei, pe care n-a fost chip sa-l convinga sa se mute in marele oras, au contruit o casa. Si-au luat un teren, pe care isi prinsese radacinile un mar cu trunchiul interesant, si au ridicat o casa dupa planurile proprii si respectand mediul inconjurator. De cand s-a mutat la sat, Luiza viseaza mai mult si zambeste mai mult. Iar copiii ei stau in aer liber si invata mereu cate ceva despre natura. Viata la tara este frumoasa si libera, dar inseamna si mult munca. Si fizica, si cu sine.

“Sa fii pregatit pentru absolut, dar absolut, orice. De la ridicat grinzi de lemn, la ridicat cate doi europaleti deodata, de la tuns iarba, la cules ciuperci sau melci, de la toaletat copacii, la cules fructele din ei. Si, cand termini tot, sa poti sa zambesti, uitandu-te cum coboara vacile de la pascut. E multa munca psihologica acolo“

Artista Luiza Zan povesteste mai jos despre viata ei la tara, cum este traiul intr-o comunitate inchegata, unde locuiesc preponderent artisti.

Despre tine si familia ta

Sunt Luiza Zan, muzician de jazz, compozitor, mentor, mama de fete. Imi place sa cant mai mult decat orice pe lume, iar atunci cand nu cant, tot cant. Zilnic, studiez la pian, compun cate o bossa nova, mai reciclez din ideile vechi muzicale, fac DIY-uri cu fetele mele, ma dragalesc cu cainele nostru, Lufi, care inseamna balon, in limba maghiara.

Sotul meu este informatician, fost speolog, pasionat de catarat si de fotografie. Impartasim dragostea pentru stanca, precum si o stransa legatura cu bufnitele. Eu sunt un mare fan de bufnite (as indrazi sa spun fanatica), iar numele sotului meu se traduce in limba romana prin Bufnita. Avem doua fete, Eva Luna si Jazmin Abigél, foarte diferite, dar care se iubesc foarte mult.

Cum era viața la oraș

Sunt fata de oras. M-am nascut si am crescut la oras, am iubit mereu forfota, aglomeratia, zgomotul, provocarile vietii de oras. Am iubit fiecare clipa din cei 8 ani petrecuti in Bucuresti. Am locuit, pe rand, langa Academia Militara, Dorobanti, Bulevardul Ferdinand, Mosilor, Amzei. Am iubit Bucurestiul ca pe un amant periculos, dar mi-a facut bine sa plec din Bucuresti. Sa scap.

Foto: Orsolya Balint

Nu m-a nemultumit niciodata nimic, dar, odata plecata din Bucuresti, am realizat cat de putin timp am petrecut cu mine insami si cu familia mea, traind in forfota si zumzetul Capitalei.

Soțul meu nu a iubit niciodata Bucurestiul. Cand ne-am cunoscut, a fost foarte ferm si mi-a spus ca nu il voi convinge niciodata sa se mute in Capitala. Ca nu concepe sa fie departe de muntii si pesterile lui. Ca nu poti cu adevarat sa visezi la inaltimi, cand nu vezi varful muntelui decat cu ochii mintii. Si am plecat, ca sa fiu muntele lui.

Detaliile logistice

Am platit chirie din 2004 pana in 2020. In tot atatia ani mi-am spus ca nu vreau o casa, ca nu ma intereseaza sa detin o proprietate, ca e ok si planul asta, de a trai cu gandul ca oricand as putea schimba apartamentul sau casa, daca mi s-ar oferi alte oportunitati. Si, intr-o zi, am vazut un copac. Un mar cu trunchiul interesant, un copac batran, pe un teren de vanzare. Ceva mai presus de logica mi-a spus ca trebuie sa luam lotul ala de pamant si sa construim acolo o casa. Era primavara anului 2015. Din 2017 ne-am apucat de construit si in iunie, anul acesta, ne-am mutat.

Casa noastra e construita dupa planurile noastre, respectand mediul inconjurator si cat se poate de ergonomica si utila, in acelasi timp. Multa lume intreaba, vazand casa, de ce nu am facut-o mai mare, dar, odata intrand in casa, se mira cat de practic este gandit totul.

Primele momente la tara, cu surprize de tot felul

In prima noapte nu am reusit nici eu, nici sotul meu, nici fetele, sa dormim, pentru ca o familie de bufnite are cuibul facut in podul casei si sunt cat se poate de galagioase in toiul noptii. Dar si diminetile ne insotesc tipetele lor, mai ales la momentul cand bem cafeaua pe terasa.

La ce nu te-ai adaptat inca

Descopar o legatura viscerala cu noroiul. Nu stiu de ce nu ma deranjeaza ca am reusit sa murdaresc de noroi pana si cei mai scumpi pantofi, pantofeii mei albastri Irregular Choice. Nu m-am adaptat cred la bucuria de a trai liber pe pamantul meu. In fiecare zi ma mira cat de fericita pot fi pentru lucruri atat de simple – o panza de paianjen care e purtata de vant prin fata geamului, felul cum cad frunzele, sau florile copacilor primavara,de parca ar ninge mereu, cum se sfadesc cotofenele dimineata.

Cred totusi ca cel mai fericit dintre toti este cainele nostru, Lufi, care, la statura lui, de ciobanesc corcit cu Saint Bernard, ar fi fost extrem de trist la bloc.

Cum ti s-a schimbat viata

De cand m-am mutat la tara, visez mai mult. Petrec mai mult timp gandindu-ma la viata mea, imaginandu-mi, facandu-mi planuri. Zambesc mai mult. Mananc mai sanatos. Copiii petrec mai mult timp in aer liber, curat, invata mereu despre natura si despre viata pe Pamant.

O zi din viata de acum

Dupa parerea mea, la sat e absolut indiferent daca e marti sau duminica. :)

Noi ne trezim cu rasaritul soarelui (pentru ca am construit casa in asa fel incat sa bata lumina rasaritului in dormitorul matrimonial), coboram la cafea, facem cateva poze, ne jucam cu cainele, incepem curatenia, gatim, lucram in curte, iarasi curatenie, iarasi joaca, sarim in trambulina spre seara, cinam impreuna, lasam cainele sa doarma in living si ne suparam pe el ca aduce noroi in casa, dar ne bucuram ca putem sta la un film cu el la picioarele noastre. E fain.

Obiceiuri noi

Muncim enorm, zi de zi. Viata la tara nu este pentru cei slabi de inima. Munca incepe cand rasare soarele si se termina cand nu mai poti tine ochii deschisi. Mereu e ceva de facut. Mereu ne vine cate o idee, ce am putea imbunatati, ce am putea planta, unde sa mutam o chestie, abia asteptam sa vina iarna, sa nu mai putem face chestii prin curte si sa ne apucam de imbunatatiri in interior.

Foto: Orsolya Balint

Viata in noua comunitate

Eu fac parte dintr-o comunitate foarte pe gustul meu, aproape toti vecinii mei sunt artisti sau au conexiuni cu lumea artelor. A fost o surpriza placuta sa descopar ca, desi suntem doar doua familii de romani si eu cu familia mea mixta, avem cu totii multe in comun. Facem tot felul de actiuni in comunitate, de la curatenia de primavara si toamna pe malurile raului din sat, la imbunatatiri aduse spatiilor comune – locul de joaca etc. Cand este o problema, tot satul se uneste sa o rezolve. E incredibil de placut sa simti ca faci parte dintr-o gasca atat de faina.

Contributia ta

Aduc muzica buna cu mine, sper sa conteze in ordinea Universului chestia asta. In rest, invat zilnic de la ceilalti sateni, o multime de lucruri, imbunatatesc mereu propria mea existenta, doar traind printre oamenii din satul meu.

Echilibrul dintre neajunsuri si castiguri

Cred ca la sat gasesti un echilibru, un fair trade intre neajunsuri si castiguri, ca fiecare neajuns are o parte foarte benefica, in fond. De exemplu, pot spune ca, desi e neplacut ca nu este asfalt pana in fata casei mele, asta face ca nu trec decat vreo 3 masini toata ziua prin fata casei. Desi nu avem un magazin universal, asta face ca aprovizionarea cu alimente sa o facem de la tarani, deci mancam sanatos.

Desi nu avem semnal la telefon, nu mai petrec ore in sir vorbind amabilitati fara sens, ci merg in singurul punct cu semnal ca sa vorbesc lucruri esentiale, castigand astfel timp din viata mea.

Cat de greu e sa intretii o casa? Daca faci investitiile cu cap, casa te va intretine pe tine, in final. E greu, dar in contextul actual, cu pandemia, e o binecuvantare faptul ca suntem la tara, avem curte, stam intr-un loc suficient de izolat cat sa nu ne simtim sufocati, inchisi, nici macar in carantina.

Revelatii si invataturi

Am descoperit ca singuratatea este altceva decat credeam eu. Ca a fi singur nu inseamna neaparat sa fii insingurat. O revelatie personala a fost sa descopar ca pot face multa munca fizica grea, ca nu sunt asa de fragila cum imi placea sa ma alint. Am invatat sa dau la sapa :)

Primii pasi, pentru cineva care vrea sa se mute

Cred ca primul pas este sa te asiguri ca ai vecini buni. Noi suntem binecuvantati cu niste vecini de toata lauda, fara care ne-ar fi fost mult, dar mult mai greu. Asta ca sa devii satean. Ca sa devii orasean nu e mare scofala, te adaptezi mai usor, pentru ca esti mai inghesuit, iar valul te ridica mai repede. La sat, trebuie sa iti dovedesti in primul rand tie ca tu, ca fiinta umana, esti pregatit pentru consensul asta, ca vei fi in perfecta legatura cu natura, ca vei invata sa renunti si sa te incapatanezi, in functie de prioritati. Ca iti propui sa faci o multime de treaba in gradina si taman in ziua aia ploua cu spume, sau fix cand ai facut focul pentru gratar se schimba vremea si trebuie regandit tot planul pentru a putea manca, totusi, ceva.

Sa accepti o redefinire totala a cuvantului “murdarie” sau “transpiratie”. Sa fii pregatit pentru absolut, dar absolut, orice. De la ridicat grinzi de lemn, la ridicat cate doi europaleti deodata, de la tuns iarba, la cules ciuperci sau melci, de la toaletat copacii, la cules fructele din ei. Si, cand termini tot, sa poti sa zambesti, uitandu-te cum coboara vacile de la pascut. E multa munca psihologica acolo.

Pandemia, de pe ulita satului

In perioada cea mai grea, in primavara, toata lumea a facut front comun. Oricine a avut nevoie, a fost ajutat cu cumparaturi de vecini, sau cu declaratii, cand erau necesare. Suntem un sat unit, iar primarul nostru s-a descurcat foarte bine in cele mai grele momente. Am avut la un moment dat un grup de oameni veniti din strainatate, aflati in carantina, iar primarul a avut grija ca fiecare om sa primeasca zi de zi cele necesare, de la mancare, la lemne de foc, pentru a nu afecta in niciun fel bunul mers al lucrurilor in comunitate.

Mai revii la oras

Niciodata. Dar cine stie? Daca vesnicia s-a nascut la sat, niciodata s-a nascut la oras?:)