[Viața la țară] Elena Badea: E pandemie, e conspirație, e război, e ciumă, e sfârșitul lumii… apăi până ajunge aici, se mai ostoiește

Și-a pus jobul de publicitar în cui și s-a făcut fermier cu pământ pe sub unghii. Iar dacă în viața de oraș nu gătea niciodată și mânca de pe internet, la țară face zi de zi mâncare, din ce cultivă în grădină. Mare schimbare pentru Elena Badea. A făcut mutarea vieții sale, de la oraș într-un sat din Munții Apuseni, pentru că s-a îndrăgostit subit într-un microbuz cu care mergea la ski împreună cu fiica sa.

Nu i-a fost ușor cu acomodarea la un trai fără deadlineuri, contracte, vorba care este vorbă sau faptul că punctualitatea nu este ceva comun unde stă ea. În comuna Bistra de Alba, a învățat toate sensurile și variațiunile cuvântului ”domol”. Sau ”slow motion”, cum se zice la oraș. Iar acum nu se mai vede cu ușurință fată de oraș, cu viața pe repede înainte.

”Mi-ar fi greu să mai suport contactul prea personal din mijloacele de transport în comun, mi-ar fi greu să plec de la birou la 6-7 și să ajung la 8 seara acasă. Și, în plus, cred că mă sufoc să revin la plimbatul coșului de cumpărături printre rafturi și să las o treime din salariu pe 5 sacoșe cu ambalaje lucioase. Aici îmi iau sacoșa de rafie și mă duc la raionul de legume proaspete din solar.”

Elena Badea poveștește cu har și umor despre viața ei la sat, despre faptul că munca zilnică la curte și la casă este terapie fără costuri, aduce beneficii în sănătatea fizică și mintală. Iar relațiile cu cei dragi rămân și ele…cum altfel? Sănătoase.

Despre voi

Noi suntem trio Elena, Mihai si Maria și locuim într-o cabană de lemn și piatră, pe o coastă într-un sat din Munții Apuseni.
Acum trei ani aș fi avut chiar și o carte de vizită, un CV, o prezentare care să mă susțină în imagine. La fel și jumătatea masculină a familiei, acum suntem doar doi căutători de armonie și un copil aproape major care a acceptat să se uite și ea cum arată partea întunecată a Lunii.

În acest moment, suntem doi pseudo-fermieri, cu animale, păsări, livadă, solar și o grămadă de to do-uri tărănești pe lista de taskuri zilnice. Mie imi place să râcâi în solar, să văd cum îmi cresc răsadurile și să adun la final roadele cu găleata sau cu tricoul, în funcție de cât de pregătită eram. Îmi mai place să clocesc, adică să îmi cresc puii de găină de la stadiul de ou în incubator până la stadiul de cocoșei si găinușe. Sunt copiii mei, am grijă și de educația lor avicolă, să aibă un start academic în viață, fără găinării.

Partenerul de viată și de fermă se ocupă de animalele mari și de treburile alea care implică testosteron, tăiat de lemne, arat pământul, construit anexe. Aproape majora se ocupă de liceu, de câte o olimpiadă și, când ne rugăm de ea și o prindem în toane bune, mai curăță și taie cartofii pentru prăjit.

Ne place să facem orice facem. Noi cam așa avem lista de activități zilnice. Ce trebuie să facem, ce avem chef să facem din ce trebuie să facem și, mai ales, ce ne lasă vremea de afară să facem. Și când ne plictisim de ce facem (adică eu), ne apucăm de altceva (tot eu). El stă să termine ce a început. Adolescenta casei își vede de liceu și de drumețiile pe munte, descoperite o dată cu mutarea aici.

Cum era viața la oraș

Viața mea la București era ce îmi trebuia. Eu nu am locuit niciodată la țară, nu am avut bunici sau alte rude la țară sau măcar la curte. Pentru mine orașul era totul. Și nu mă enerva nimic la el, pentru că nu aveam element de comparație.

Pe Mihai, viața la oraș îl uza îngrozitor. Traficul, căldura betoanelor și a asfaltului, aglomerația, calitatea oamenilor. E drept că, fiind avocat, el nu a cunoscut neapărat oameni veseli, ci oameni care aveau nevoie de cineva să îi scoată dintr-o situație neplăcută.

Pe de alta parte, eu lucrând în evenimente (BTL) cunoșteam oameni bine dispuși, joviali, entuziaști. E normal ca mie să nu îmi displacă orașul, cu excepția căldurilor de vară când orice drum de câteva minute, pe jos cu cu un mijloc de transport, implica saună intensă.

Pentru Maria viața la oraș era viața la mall, în cinema, la cafenele. La momentul respectiv îi plăcea totul, nu o enerva nimic.

Decizia de a vă muta

La Mihai, decizia mutării a apărut acum 13 ani când a cumpărat terenul și s-a apucat să își construiască casa. Pentru că iubește muntele și și-a dorit dintotdeauna asta. S-a retras aici singur, făcând ocazional naveta să finalizeze dosarele pe care le mai avea pe rol.

Acum 6 ani ne-am cunoscut pe drumul spre Ardeal, într-un microbuz care mă ducea pe mine și pe Maria în vacanța de ski la Sibiu/Păltiniș și pe el îl aducea acasă, în Apuseni. Și m-am înamorat peste măsură, ne-am căsătorit în 6 luni și am decis să ne mutăm definitiv în Apuseni, după ce termina Maria gimnaziul, ca să nu o dezrădăcinez de două ori. Ea a acceptat rapid mutarea, amandouă suntem firi aventuroase și dornice de încercări și experiențe. Și această relocare a fost câte un pic din amândouă.

Așadar, Mihai a lăsat orașul pentru sat căutând liniște și un stil de viață autonom. Eu am lăsat orașul pentru inimă. Și Maria pentru experiment și pentru că i s-a părut cool. Acest element de cool a contat mult pentru ea… că doar ce adolescent se mută din capitală într-un sat din munți ? E ca și cum te-ai muta din Paris în Alaska. Acum 2 ani și 6 luni am făcut treaba asta cool, cu un camion de poșete, rochițe, pantofi cu toc, machiaje și un bichon havanez, aproape de-o vârstă cu Maria.

Locul cu mesteceni

Mihai își făcuse demult niște prieteni în zona Apusenilor, și tot vizitând zona a început prospectarea în vederea cumpărării. Și a cumpărat o coastă plină cu mesteceni, pentru că e copacul lui preferat și cu un soi de locuință veche și mică pe care a înlocuit-o cu o cabană de lemn cu structură din piatră de râu. Locul l-a ales pe el… îi place mult apropierea pădurii de mesteceni și autonomia calorică pe care ți-o oferă copacii de pe proprietate. Casa a început-o cu niște oameni din zonă, dar după experiențe proaste și costisitoare, a venit aici și a terminat-o singur.

Primele momente la țară, cu surprize de tot felul

Primele zile și primele luni au fost idilice. Chiar și prima iarnă când au fost constant temperaturi de minus 20 de grade și zăpada mare până în martie. Noi suntem armonizați noi între noi și asta contează uriaș. Cel mai greu a fost până am prins mersul lucrurilor cu solarul, cu creșterea animalelor, pentru că noi nu folosim solutii chimice sau medicamente pentru animale. Nu suntem exagerați pe traiul bio, dar am ales să ne bucurăm de ce ne iese cât mai natural. Nu înseamnă că suntem extremiști, ne place să mâncăm la fast food când mai ajungem într-un oraș mare.

Foarte greu mi-a fost să accept că ardelenii sunt oameni ca toți românii. Venisem cu căciula-n mână și cu sufletul deschis că ei sunt fruncea, și aici mi-au fost spulberate așteptările. Și când ești venetic, descoperi că toată lumea te taxează mai mult pentru orice serviciu sau produs. Din start, doar pentru că nu ești de aici și noi, bucureștenii, sigur avem de unde.

Există însă și surprize plăcute, am găsit aici niște copii dornici de activități extra școlare, am găsit adolescenți dornici să facă voluntariat, am simțit că, în câțiva ani, tinerii ăștia o să aducă alte mentalități aici.

La ce nu te-ai adaptat

Ca orice om care a lucrat în domeniul privat, eu funcționez după un soi de contract, care are un preț clar și un termen de livrare clar. Aici nu există așa ceva. Prețul ți se face la final, și e mereu altceva decât te aștepti. Termenele de execuție sunt imposibil de stabilit. Și nu există valoarea cuvântului dat. Același produs poate fi vândut și altuia, dacă ți s-a promis că ți se efectuează un serviciu, poate vine azi, poate vine mâine, poate nu mai vine. Tu stai și așteaptă. Cu asta nu reusesc să fac pace și mi se umflă vena de Project Manager la cap aproape de fiecare dată. Evităm cât putem să facem lucruri care depind de altii. 

Toti trei suntem fericiți de schimbare. Pentru că ne-am asumat-o cu albe și cu negre... și ne place să descoperim ceva nou în fiecare zi, despre noi, despre alții, despre lume.

Cum ți s-a schimbat viața

Eu nu călcam prin bucătărie și aveam pe speed dial toți livratorii din București. Acum gătesc aproape zilnic și o fac cu drag și că îmi place, nu că trebuie. Și oamenii care vin la noi îmi laudă plăcintele, supele, deserturile, toți spun că are gustul de la bunica lor de la țară. Și asta ma bucură, pentru că eu nu am reperele lor de țară.

Jobul a fost pus în cui și am devenit fermier cu pământ sub unghii, chiar și prin mănuși. Îmi folosesc însă talentele din job pentru a organiza evenimente faine în comunitate.

Mihai a agățat roba de avocat pledant în coarnele vacii și acum stă sprijinit în ciomag și urmărește oile cum pasc. Maria a mutat umbatul prin Mall în online. O știu curierii ca pe Cleopatra, curg coletele de la toate marile magazine de haine si de cosmetice aici pe coastă.

Obiceiuri noi

Totul e diferit. În primul rând că ne trezim fără presiunea traficului și a orei de ajuns la birou sau în instanță. Ne bem cafeaua și ne povestim planul de atac al zilei. Și vedem câte facem din ele.

Obiceiul nou al meu este să adorm cu găinile… adică realmente când se întunecă eu sunt déjà în drum spre pat. Îmi vine să râd când mă gândesc că, pe vremuri, seara practic era ziua de lucru a organizatorului de evenimente. Și acum, mai ales iarna, la 8 am déjà urme de perna adâncite pe față. Obiceiuri noi sunt toate… curățenia în cotețe și la grajd, udatul solarului, adunatul buruienilor… făcutul de dulcețuri și de conserve de iarnă. Tot !

Viața în comunitate

Să știi că eu nu mă simt încă de-a lor. Deși ne-am luat chiar și carnet de moț, asta nu mă face nicicum mai « fiica satului ». Însă mă simt de-a copiilor și de-a adolescenților. Ei se bucură când mă văd, îi simt autentici, și pentru mine asta e un mare mare plus. Acum sincer, nici nu știu dacă îmi doresc să devin chiar de-a tuturor… pentru că nu rezonez cu toată lumea și nici nu trebuie, că e loc sub soare pentru toți.

Mi-a luat mult timp să mă obișnuiesc cu timpul aici. Cu noțiunile orare. Pe la prânz, poate însemna oricând între 12 si 16. Pe seară poate fi până târziu. La dimineață uneori e la 6, alteori e la 10. Eu cu asta nu pot să ma adaptez. Eu am nevoie de ore și minute. Dar desigur, asta e lecția mea de învățat.

Contribuția ta la binele comunității

Aici sunt extremistă. E subiectul care mi-a adus cele mai mari satisfacții și cele mai adânci dureri. Încă din primele luni, mi-am pus în mișcare toate contactele mele din vechea viață de publicitar. Am pus comuna într-o caravana de testari gratuite împotriva cancerului, am făcut campanie de ecologizare a zonei, am dat ghiozdane și rechizite tuturor copiilor de la școala și grădinița de la noi din sat, am făcut două târguri de Craciun cu sute de copii, am oferit gradinițelor din zonă jucării, calculatoare și cărți, am adus o piesă de teatru pentru oamenii mari, am adus teatru pentru copii, am făcut ateliere de creație pentru copii și am lucrat cu elevii de la liceul Mariei, pe consiliere educațională, și pe schimb de experiență. Am trimis copii talentati din zonă la prietenii mei de la București. Când spun AM, nu eu am făcut toate astea, NOI AM FĂCUT, eu și oamenii din spatele meu.

Toate astea s-au făcut fără nici un ban și fără nicio o susținere din partea autorităților locale. Ba aș zice uneori dimpotrivă, mi s-au pus bețe în roate că făceam lucruri nefăcute la timpul lor, de atâția ani de zile. Toate proiectele astea au fost făcute pe prietenie, mi-am înnebunit prietenii cu solicitările mele. Dar eu am mare nevoie să dau, mi se pare că am atâtea de oferit și cei din jurul meu mă susțin constant. Am colegi de facultate, prieteni din copilărie, oameni cu care am lucrat, colegi de agenție, colegi de peste tot pe unde am lucrat, vecini de la bloc, prieteni ai soțului meu… pe toți îi am în spate. Ei sunt super puterea mea. Nu îți imaginezi cât mă obligă încrederea lor. Se simte că déjà sunt supra-entuziasmată, nu?

Și cel mai tare este că mi-am făcut și aici un nucleu de oameni foarte serioși, care mă ajută când strig catalogul la câte o acțiune. Și déjà am planuri mari pentru la anul, dau din picioare de nerăbdare să ne deblocăm și să pornim la treabă.

Cel mai aiurea este că toți cred că fac toate astea cu un scop. Sigur urmăresc ceva. Am un interes ascuns. Da, am, vreau să crească comuna mare, vreau să facă copiii ăștia ceva cu viața lor, vreau si eu ca la Ciugud, că mă tăvălesc de invidie pe ce se întâmplă acolo, tot în județ la noi.

Neajunsurile vieții la țară

Principalul neajuns este că orice ai nevoie vine de la mai mare distanța. Și timpul devine prețios când vei să te miști repede. Apoi nu am multe opțiuni în materie de prestări de servicii. La noi Mihai le face pe aproape toate (tâmplărie, instalații sanitare, lucruri de mentenanță la centrală, curățat hornul, refăcut soba, etc). Dacă nu ești priceput la treburi din astea, o să ia pielea de pe tine și nu garantez că o să ai servicii de calitate. Problema asta e și în oraș, dar aici chiar nu ai opțiuni.

Câștigurile

Ce am câștigat aici este curajul să fac o grămadă de lucruri la care nu credeam că mă pricep. De la gătit, la pictat mobilierul din casă, la umblat cu bormașina.

Întreținerea casei depinde mult de prima întrebare. Dacă te pricepi, nu e greu. Dacă nu te pricepi, e jale. Descoperi însă că la momentul în care ești cât de cât autonom și sustenabil, costurile vieții sunt colosal mai mici, versus beneficiile în sănătate fizcă și mentală. Sau în sănătatea relațiilor.

Revelații și învățături

Am sansa să mișc munții din loc și că am în jurul meu niște oameni incredibili apăruți din toate momentele vieții mele. Iar viața este fix așa cum o trăiești.

Și am învățat, de la traiul la sat, să nu regret experiențele care îmi umflă vena la cap, că astea au rolul lor în formarea mea ca om. Cum zic eu mereu, Je ne regrette rien.

O zi din viața la sat

Depinde de anotimp. Vara începe la 7, iarna poate să înceapă la 9. Rezolvam mai întâi animalele, apoi le luam la rând, grădina, livada, solarul, lemnele, activitățile din casă.

Distracțiile noastre de weekend sunt cele pe care ni le facem. Asta e cea mai mare lipsă și cea mai mare nevoie a mea. De cultură. De educație, de evenimente culturale lejere, dar deștepte. Nu îmi imaginez că aș avea succes cu Orchestra Simfonica, dar o piesa de teatru, un concert pop, un DJ cool, toate astea ar deschide niște orizonturi. Nu tot saxofon și manele.

Povețe pentru cine vrea să se mute

În primul rând să fie foarte bine echilibrat emoțional și să fie bine la nivel de familie. Pentru că toate schimbările și toate frecușurile și toate dezamăgirile inerente sunt, cum s-ar zice, deal-breaker. Dacă nu esti bine la cap, nu te aștepta să te faci aici. Că mai întâi o să te zguduie.

În al doilea rând, să își seteze așteptările pe modul LOW. Pentru că micile mizerii corporatiste se regăsesc și la nivel rural, în altă formă. Bârfele, răutățile, neseriozitatea, există peste tot.

În al treilea rând, să fie pregătit să se spetească. Pentru că până ajungi să îți bei cafeaua în pridvor, în ciripit de păsărele, e cale lungă și muncită.

Altminteri, go for it. E un grad de detașare colosal, e un pas în evoluție. Mă simt mult mai puțin afectată de ceea ce se întâmplă acum în lume, mie îmi ouă găinile, pasc oile, cresc roșiile, ieșim în pădure, nu simt agresiunea orașului așa cum cred că e acum, în pandemie.

Pandemia, de pe ulița satului

Pandemia aici nu se vede. E un grad de indiferență fascinant. De fapt, orice s-ar întâmpla pe lumea asta, aici lucrurile curg la fel, în slow motion. Iarba crește, vaca paște, crâșma e deschisă și plină. E pandemie, e conspirație, e război, e ciumă, e sfârșitul lumii… apăi până ajunge aici, se mai ostoiește, ăsta e principiul.

Comunitatea își urmează cursul. Autoritățile locale stau cuminți pe loc, că poate scăpăm și de data asta. Am multe de spus, dar pentru că sunt opinii pur personale, aleg să nu mă manifest virulent. Că doară ce-i baiu’?

Noi purtăm mască, avem grijă să nu interacționăm excesiv și cam asta e ce putem face. Evident treaba cu spălatul pe mâini o făceam de dinainte de pandemie.

Te mai vezi trăind la oraș

Eu mă feresc să fiu vehementă în orice decizie, că viața mereu îmi sucește planurile. Dar recunosc că mi-ar fi greu să mai suport contactul prea personal din mijloacele de transport în comun, mi-ar fi greu să plec de la birou la 6-7 și să ajung la 8 seara acasă. Și am și uitat cum e să mai aștepti la semafor, noi aici nu avem nici un semafor în orașul cel mai apropiat.

Și, în plus, cred că mă sufoc să revin la plimbatul coșului de cumpărături printre rafturi și să las o treime din salariu pe 5 sacoșe cu ambalaje lucioase. Aici îmi iau sacoșa de rafie și mă duc la raionul de legume proaspete din solar.

Dar dacă reușesc să dezvolt comuna asta ca un oraș, practic e ca și cum aș locui la oraș, nu ? Doar că sigur nu o să avem metrou, dar avem Mocănița, și nici Ateneul Român, dar poate ne iese de-un Cămin Cultural. Mie îmi place să fac planuri de viitor. Pentru că undeva, în Universul ăsta, se așază ele planurile, și se întorc aprobate și realizabile.