[Viața la țară] Marlene Herberth: Trecem pe rând prin diferite roluri într-o zi – manager de curte, de grădină, de bucătărie, de șantier și de birou

Marlene Herberth locuiește de șapte ani în Cincu din județul Brașov, unde venise inițial să stea o vreme în casa bunicilor, pentru că nu mai putea cu viața din București, nu mai știa cine este acolo. Când a văzut cât este de liniște și de bine la țară, s-a mutat cu totul. Dar prima iarnă nu a avut curajul să rămână, pentru că nu știa să spargă lemne și să se gospodărească la multele grade cu minus de afară. Nici că un frigider modern se poate opri, atunci când în casă coboară temperatura la mai puțin de 10 grade.

A învățat toate acestea, și multe altele între timp. Cum ar fi că natura și anotimpurile dau ele oamenilor deadline-uri, pe care aceștia nu le pot ignora, dacă nu vor să piardă o recoltă de struguri, de pildă. La sat l-a cunoscut pe soțul său Alex, cu care împarte aceleași interese, pasiuni și preocupare de moștenirea culturală a sașilor transilvăneni.

”Trecem pe rând prin diferite roluri într-o zi – manager de curte, de grădină, de bucătărie, de șantier și de birou, în același timp meșteri, artiști, contabili și servitorii animalelor noastre. Muncim vara mai mult și avem vacanță iarna, invers decât toată lumea, dar pentru asta ne trezim în fiecare dimineață acolo unde alții vin doar în vacanță.”

În continuare, cu Marlene Herberth, despre viața plină de culoare dintr-un sat transilvănean, despre sustenabilitate, apropierea de natură și importanța meșteșugurilor.

Despre voi

Servus, noi suntem Marlene și Alex Herberth și locuim și lucrăm la Cincu în județul Brasov. Viața noastră zilnică încape în filosofia a ceea ce lucrăm – anume, avem un loc de joacă sau mediu de învățare pentru cunoștințe tradiționale. KraftMade Research & Lab cuprinde de fapt lucrurile în care credem: un trai cât se poate de sustenabil, adaptat contemporan, explorând mereu cunoștințele tradiționale – ce și de ce în trecut se făcea într-un anumit fel și dacă și cum mai sunt relevante aceste lucruri pentru noi astăzi.

Asta înseamnă că pe lângă cursuri în meșteșuguri (textile și lemn), consiliere și consultanță în sustenabilitate culturală, obiecte de design interior și restaurări încercăm să ne hrănim cât se poate de local din grădină și livadă și de pe la vecini, gătim cât se poate de mult în casă, ne adunăm singuri ceaiurile și ne facem cosmeticele, și încercăm să ne creem în jurul nostru o viață tihnită. Am vrut să ne crestem singuri si animalele pentru mâncare, însă nu ne-a lăsat inima să le mutăm din grădină în frigider. Așa ca anul trecut am avut două oi, anul acesta trei și la anul…tot așa. Sunt cele mai simpatice animale ever și trăiesc pe lângă noi la fel ca pisicile și cățeii.

Cum era viața la oraș

Viața la oraș a fost minunată până la vârsta întrebărilor esențiale despre viață. Altfel am degustat din plin arta și cultura când locuiam în Berlin, Londra și București, sau în multe alte orașe pe care le-am vizitat temporar. Dar cu viața în București nu m-am putut mulțumi. Practic mi se părea un loc în care trebuie să călătorești într-o capsulă dintr-un loc într-altul, de la eveniment la eveniment, fără a simți nevoia de a ieși afară sau de a face orice altceva în afară de a-ți construi o carieră și a merge la evenimente și petreceri pentru a uita de cele văzute și auzite peste zi.

Decizia de a vă muta la sat

Alex a plecat din Brașov la 7 ani, iar de atunci a trăit într-un sătuc pitoresc de lângă BodenSee/Bavaria, Germania. Este și acum convins că o viață la oraș pentru el nu există și nu are sens. Dar a vrut să fie mai aproape de rădăcini, așa că ne-am găsit împreună la Cincu.

Pentru mine nu a fost tocmai o decizie conștientă. Am venit în casa bunicilor la Cincu pentru că nu mai știam cine sunt în București, mă pierdusem și a fost momentul să-mi răspund la niște întrebări existențiale. Iar când am văzut ce bine e aici, ce stare de liniște și ce clar îmi aud gândurile – ei bine nu am mai plecat. Mi-am adus încet încet toată viața la Cincu.

Detalii logistice

Marele noroc al meu a fost că aveam deja acestă căsuță din 1911, moștenită de la părinți, bunici și străbunici. Însă oricum ar fi, la țară, o casă veche este un proiect pe viață. Odată cu degradarea calității meșteșugurilor în comunism și intervenția cu materiale noi peste un ecosistem gândit natural nu poți decât bucată cu bucată să o deslușești, să îi înțelegi logica și să acționezi corespunzător – dacă ai noroc de meșteri cu educație în tehnici vechi și noi cum este Alex.

Cât e de greu să întreții o casă

O casă la sat este un proiect pe viață. Am văzut deja de 7 ani încoace cum vin oamenii cu visul că într-o vară pui pe picioare o casă din asta veche și o transformi în cel mai idilic loc posibil, cu materiale naturale, sănătoase – că doar știm, un bloc se face în câteva luni, așa că, ce e o casă? Asta este cea mai dulce înșelătorie cu care se mută orășenii la sat. Iar după trei ani de șantiere ajung ori în pragul falimentului, ori al divorțului, ori abandonează 70% din visurile cu care au venit.

Mai întâi descoperă că nu mai sunt meșteri cu care pot colabora, apoi descoperă că trebuie să mai pui și tu mâna și să înveți skillsuri la care nu visai, apoi când găsesc cu greu meșteri își dau seama că majoritatea sunt descendenți ai lu’ Manole – ce fac anul ăsta se surpă în 3 ani biblici, și tot așa. Că nu mai înțelege nimeni ecosistemul unei case, pământul și curtea de sub ea, felul în care circulă apa, feng-shui-ul, cum s-ar zice în alte culturi. Și tot ce se forțează peste feng shui-ul ăsta se distruge singur – de asta am și decis să activăm mai mult în educație cu proiectul nostru KraftMade, educație în restaurare, tehnici și cunoștințe tradiționale pentru începători și profesioniști.

Primele zile la sat

Totul a fost nou și neobișnuit la început. Prima iarnă nici nu am avut curaj să rămân aici. Nu știam să crăp lemne, să fac provizii pentru cămară, să gătesc cum trebuie, să mă gospodăresc astfel încât să pot să cred ca voi supraviețui la -30 de grade. Și nici că un frigider/congelator modern se oprește când în casă coboară temperatura la mai puțin de 10 grade.

Să vezi surpriză când vii din București după 3 luni și toată casa miroase a hoit, soba fumegă și nu știi de ce și nu prea mai știi ce să faci mai întâi pentru că chiar dacă ai vrea să speli totul, țevile sunt înghețate bocnă și nu ai decât o sticlă de apă plată în cel mai fericit caz. Nu știam să lucrez în grădină, ce și cum e cu toate “buruienile” din curte, cum scapi de șoareci și nici prea bine cum să câștig bani la țară.

Noroc că eram la vârsta când toate astea mi se păreau o aventură, așa că nu am luat-o prea dramatic. Am avut o curiozitate enormă și a fost un proces foarte frumos de maturizare și înrădăcinare să învăț cum să trăiesc în armonie cu natura.

La ce nu v-ați adaptat încă

Noi suntem amândoi fericiți că suntem aici, împreună. Ni s-au și potrivit visele de regăsire a unor rădăcini și identități pierdute, așa că și stilurile de viață, și pasiunile și nevrozele ni se suprapun.

Nu ne putem adapta la faptul că satul în România se vede de la oraș ca un loc înapoiat, cu oameni bolnavi, săraci și primitivi, lipsiți de perspectivă. Pe vremea bunicilor noștri, cel puțin aici, în satele săsești, viața era tihnită, organizată, cu multă muncă dar și multă educație, cultură, comunitate – bogăție în toate sensurile cuvântului, materială și spirituală. Erau la curent cu cea mai nouă modă în ceea ce privește rețetele, operetele și cărțile publicate de la Viena și până în USA. Oamenii și ideile călătoreau, meșteșugurile erau o onoare, toleranța confesiunilor și a etniilor era o regulă de când există documente scrise despre Transilvania.

Suntem mereu dezamăgiți când vedem că astăzi lucrurile stau altfel, că educația și cultura civică sunt dezastruoase, că visele tinerilor sunt în altă parte, că mulți dintre oameni sunt fataliști în fața a orice, munca e mai degrabă o pedeapsă iar viața culturală se rezumă la clișee și televizor. De aceea prin ONGul nostru SOXEN și mai ales prin proiectul KraftMade contribuim de 7 ani la construirea unei alte realități. Și e minunat că sunt acum destui alții în zonă care fac același lucru.

Schimbarea vieții

Cel puțin viața mea s-a schimbat major. Prietenii s-au filtrat, dar au rămas relațiile de calitate – altfel se leagă prietenia când petreci câte un weekend sau o săptămână intensiv laolaltă. Față de 1-2 ore într-un bar în care oricum nu te auzi prea bine. Mănânc mai sănătos, am învățat să gătesc cu ce este de sezon în grădină, mă mișc mult mai mult și îmi fac singură leacuri din plante astfel încât nu am mai avut nevoie de medicină alopată de 7 ani.

Și ne-am creat o organizație care ne place și ne împlinește și ne conectează toate lumile și experiențele trecute într-una nouă, creată de noi, cu un program și limite stabilite de noi. Și cu mai multe deadline-uri stabilite de natură și de anotimpuri. Cum a fost cu acest interviu – n-am avut timp să răspund până nu au fost adunați toți strugurii și gata mustul. Pentru că am învățat că bogăția naturii nu se irosește – când vezi zi de zi, tot anul, cât muncesc pământul și natura pentru tine, nu ai cum să-ți bați joc de recoltă. Iar prioritățile se schimbă fundamental.

Zilele și distracțiile

Pentru noi, zilele sunt toate diferite. Ne reglăm în funcție de anotimpuri și am constatat că există un timp potrivit pentru orice. Trecem pe rând prin diferite roluri într-o zi – manager de curte, de grădină, de bucătărie, de șantier și de birou, în același timp meșteri, artiști, contabili și servitorii animalelor noastre.

Muncim vara mai mult și avem vacanță iarna, invers decât toată lumea, dar pentru asta ne trezim în fiecare dimineață acolo unde alții vin doar în vacanță. Suntem enorm de privilegiați să locuim în Transilvania unde viața culturală a luat amploare în ultimii ani, așa că distracțiile de weekend pot fi să asculți un Stradivarius în fața șurii, sub stele lângă foc – cel mai mare lux posibil. De cele mai multe ori, ne petrecem zilele libere cu prieteni buni, prin curți umbrite, la gura sobei sau în natură.

Traiul într-o comunitate mică

Viața într-o comunitate mică este o telenovelă, iar pentru cineva crescut la oraș poate fi absurd de multe ori. Se știe tot ce faci, ce miști și ce nu miști. Când te culci, când te trezești și cât muncești. Pentru cei mai în vârstă munca este o onoare, pentru cei mai tineri este o rușine. Ești studiat și catalogat și cel mai rău este când nu prea te încadrezi în tiparele obișnuite. Atunci – cum zicea un vecin – “se vorbește despre tine. Nu contează – de bine, de rău, dar se vorbește”.

Uneori este amuzant, alteori este obositor. Dar este și o oportunitate, să fii un fel de influencer IRL. Mai ales atunci când vrei să aduci oamenii mai aproape de natură prin puterea exemplului, așa cum ne-am propus noi.

Și apoi mai este și comunitatea noilor coloniști, cei ca noi, veniți de la oraș, care și ea este o telenovelă. Cine ce cal și-a luat, ce restaurator își permite și cum a reușit să își îndeplinească scopul de a fi “de succes” de la oraș la sat. Practic să replice niște modele pe care ar fi trebuit să le lase la oraș când a luat decizia de a-și schimba viața. Schimbarea să fie pe bune, for real. Dar despre asta, într-un episod următor. :)

Contribuția voastră

Ar fi arogant să credem că comunitățile sunt “proaste”, iar noi am descins să le îmbunătățim. Cred că după mult citatul “Be the Change…” ar trebui să fim noi ceea ce nu ne convine la ceilalți. Cred că mutatul ăsta la țară este de fapt mult mai simbolic – nu doar pentru aer și un pic de curte te muți la țară. Ci pentru că îți dorești o altfel de societate, și ai tu însuți ocazia ca acea societate să înceapă cu tine.

Sunt de 7 ani la Cincu și am tot “predicat” aceleași lucruri – despre sustenabilitate, despre apropierea de natură, despre importanța meșteșugului, despre bogăția și prețiozitatea locului, și unii vecini abia acum au început să ne creadă și să ne înțeleagă. Alții și acum cred că suntem țăcăniți.

Poate cel mai frumos proiect comunitar la care am contribuit a fost revitalizarea unui obicei uitat în Agnita, jud. Sibiu și Cincu, jud Brașov numit “Urzelnlaufen/Fuga Lolelor”, inițial un festival săsesc ale cărui origini se pierd în neguri medievale și chiar precreștine, iar acum, după revitalizare, devenit interetnic. Ne costumăm în Urzeln/Lole și facem o gălăgie drăcească pentru a alunga din comunitate iarna și spiritele rele. Dar de fapt, cel mai bun liant comunitar este să sărbătorești, să te veselești, să mănânci, să bei și să dansezi împreună indiferent de etnie și alte piedici imaginare.

Provocările și neajunsurile de la sat

Cred că principala problemă a tinerelor familii mutate la sat este sistemul de educație pentru copii. E foarte dificil să îți imaginezi că te poți baza pe sistemul public dacă vrei o dezvoltare armonioasă a copilului tău. Și atunci trebuie să îți asumi că ori te implici personal foarte mult, ori faci naveta în cel mai apropiat oraș, ori îți asumi că îți trimiți copilul din clasa a 5a la internat, ceea ce iar e ciudat.

Pe de altă parte câștigi libertate. În cel mai profund, frumos mod posibil. “Să-ți iei câmpii”, “să bați câmpii” sunt expresii care aici nu mai au o conotație negativă. Sunt eliberatoare.

Sfaturi pentru mutare

Există enorm de mulți orășeni care s-au decis sau își doresc o mutare la țară mai ales în contextul crizei actuale – vezi mișcarea “Viața fără ceas”. Acesta este, de fapt, primul mit care trebuie demontat – ba ai un ceas foarte precis, care urlă și devine unul interior cu timpul – ceasul soarelui și al cocoșului și al anotimpurilor după care se va desfășura noua ta viață. Asta dacă vrei să te integrezi într-o viață mai aproape de natură.

Avem multe fabule cu orășeni, pentru că foarte mulți oameni ne trec pragul. De pildă, o doamnă abia trecută de 40, care și-a dorit să facem o plimbare în natură, peste câmp, în pădure, la cules de plante și amintiri. A apărut echipată cum și-a imaginat ea mai bine, bocanci, tot tacâmul, parcă mergea la război. Și a râs o bună parte de drum de mine, cum că eram într-o rochiță și în sandale, de parcă “mergeam la biserică” zicea ea dojenindu-mi vanitatea închipuită.

Chiar asta este sfatul meu de bază: nu mergeți în sate și cu atât mai puțin în natură ca la război, cu intenția de a cuceri și a subjuga. Nu ține. Mai degrabă mergeți ca la biserică, cu umilință, curiozitate și respect. Cu capul plecat că ștergeți tot ce ați învățat până acum și dați reset. Fără planuri de business frumos ticluite în excel la oraș. Cunoașteți mai întâi comunitatea, mediul, natura, pe voi înșivă, găsiți-vă sau regăsiți-vă cu sinceritate și apoi vedeți dacă viața asta este pentru voi cu adevărat sau doar un trend – că așa se face acum? Iar apoi vin și activitățile care vă împlinesc și bucuria unei astfel de vieți în armonie cu natura, când nimic din obstacolele de pe drum nu mai par atât de dramatice.

Pandemia, de pe ulița satului

Din păcate pandemia este un subiect sensibil. Ca mulți, foarte mulți oameni din lumea asta, pandemia pare o mare conspirație și o păcăleală. Autoritățile au fost precaute și grijulii cu cei din categorii de risc, în sat s-au luat toate măsurile – de la vigilența asupra celor întorși din străinătate, la cumpărături și mese calde pentru bătrâni, la dezinfectatul ierbii pe trotuare.

Mai revii la oraș

Mi se pare imposibilă o revenire la viața dinainte, pentru simplul fapt că simt că am evoluat ca om și sper să merg tot înainte, nu înapoi. Dar până la urmă, după ce mi-am răspuns întrebărilor existențiale pe care le căutam, chiar dacă am rădăcini puternice aici la Cincu, atâta timp cât sunt aproape de cei dragi și de natură, aș putea trăi probabil oriunde să regăsesc această apropiere.