[Viața la țară] Livia Ștefan: La oraș era totul pe fast forward, agitație, nu știam când începe și când se termină ziua

Zilele curg toate la fel și este ușor să le piardă șirul. Un grătar cu familia sau cu prietenii veniți în vizită sunt distracțiile care mai deosebesc o zi a săptămânii de alta, în rest rutina neobositoare este aceeași pentru poeta Livia Ștefan de când s-a mutat la sat. Trezit, cafea, terorizarea prin afecțiune a pisicilor, hrănitul câinelui și apoi muncă la casă sau prin curte.

Viața la țară nu înseamnă doar statul pe prispă, să facă pași prin iarba moale și să asculte păsările care s-au cuibărit prin copacii dimprejurul casei, ci și muncă pentru Livia și Răzvan, mai ales că se îndeletnicesc acum cu grădinăritul.

”La oraș era totul pe fast forward, așa îmi părea – agitație, nu știam când începe și când se termină ziua, mult timp îl pierdeam pe drumurile casă-birou-casă și asta mă enerva. Mă enerva mult și mizeria, de poluare nu mai zic. Dar îmi plăceau librăriile, acolo puteam să stau ca într-un refugiu, cu orele”

Mai departe, în seria cu vieți la țară, povestim cu Livia Ștefan, care locuiește acum în Plopșoru de la Giurgiu, în casa bunicilor. La care tot renovează împreună cu soțul Răzvan, orășean de-o viață, sătean de anul trecut. De când stau aici, viața urbană, cu toate culorile ei, vânzoleală și haos, a fost înlocuită de liniștea la minte ce vine din plimbările pe la marginea satului, printre salcâmi.

Despre tine

Sunt Livia Martin, cunoscută ca Livia Ștefan, de profesie „persoană fizică, respectiv poetă” cum delicios s-a exprimat un gardian de la Primăria Giurgiu mai demult. Îmi place enorm să citesc, să gătesc și să „terorizez” cu afecțiunea mea pisicile. De când eu și soțul meu ne-am mutat la țară, ne trezim, ne bem cafeaua, hrănim câinele și pisicile, apoi ne vedem de trebăluit prin curte și casă, la care am tot meșterit până acum.

Viața de la oraș, cu bune, cu grele

La oraș era totul pe fast forward, așa îmi părea – agitație, nu știam când începe și când se termină ziua, mult timp îl pierdeam pe drumurile casă-birou-casă și asta mă enerva. Mă enerva mult și mizeria, de poluare nu mai zic. Dar îmi plăceau librăriile, acolo puteam să stau ca într-un refugiu, cu orele. Ieșirile cu prietenii, evenimentele la care participam sau la care mergeam pur și simplu, faptul că totul era aproape sau relativ aproape și sentimentul cosmopolit, că pot întâlni pe oricine, din orice colț al lumii (ceea ce am mai trăit, paradoxal, nu într-un oraș, ci într-un sat), astea erau lucrurile care îmi plăceau și mă încântau la București. Plus că viața urbană și demența ei, culorile și mirosurile ei mixate, vânzoleala și haosul, interacțiunile urbane au fost baza poeziei mele.

Fuga la țară

Inițial, fuga noastră din București a început cu un experiment în care ne-am aruncat fără prea multe dubii – mutatul în 2018 la Viscri, unde ne-am angajat și am locuit cam 6 luni. Apoi, în anul următor, ne-am decis pentru un alt experiment și am zis să lucrăm un sezon în Vama Veche. Și, din vara lui 2019, cât am stat în Vamă, am continuat cu ajutorul mamei mele lucrările la casa din Plopșoru, lucrări începute de ai mei de foarte mulți ani și rămase neterminate. La țară ne-am mutat în 2019, cu puțin înainte de Crăciun și, de atunci, șantierul pe aici a tot continuat. 

Detaliile logistice

Casa din Plopșoru a fost, inițial, a bunicilor din partea mamei. A fost întâi împărțită între noi și unchiul meu apoi, pentru că era foarte dărăpănată, au început lucrările de renovare la ea, lucrări care s-au tot întins pe mai mult de 15 ani. Și încă mai avem câte una, alta de făcut :)

Primele zile la sat

Păi, începutul a fost haotic, cu multe lucruri de aranjat în grabă, cât să fie gata cât ținea vacanța de Crăciun, că pe urmă reîncepeam munca. Cel mai greu a fost să mă obișnuiesc cu un nou membru al familiei, câinele Pluto, că trebuia să îi gătesc, să nu mă mai sperii când lătra ca nebunul și să am grijă să nu o zbughească motanul din casă printre picioare, pentru că Pluto nu suporta pisicile. Lucru care evident că s-a întâlmpat și Pluto, de vreo două-trei ori l-a fugărit prin toată curtea, cauzându-mi câte un pseudo-infarct de fiecare dată.

Singura surpriză neplăcută de care ne-am lovit a fost o pană de curent, cât a fost viscol și ninsoare prin februarie, pană de curent care am înțeles că a afectat și satul vecin. Pentru că totul aici se bazează pe energia electrică și pentru că nu avem sobă, am cam făcut frigul o după-amiază și o noapte, până au rezolvat cu defecțiunea.

La ce nu te-ai adaptat

Nu pot să zic că nu m-am adaptat, că am crescut la țară, deci știam la ce să mă aștept și mi-a fost foarte ușor și plăcut să revin aici. Suntem fericiți și eu și Răzvan că ne-am mutat din copleșitorul București, dar cel mai fericit e Contele Tărâță della Tomberone, motanul nostru plimbat și la munte, și la mare. E total în elementul lui de maestru vânător aici.

Din viața la țară

Până să vină pandemia peste noi, am făcut naveta și asta mi s-a părut cumva obositor și stresant. Stresant mai ales pentru că, atunci când veneam cu microbuzul de la București, eram nevoită să traversez DN-ul când mă oprea microbuzul aici – și nu există trecere de pietoni, pod, rond sau altceva care să încetinească traficul. Trafic destul de intens, camioane, viteză mare, uneori lipsa vizibilității din cauza ceții au fost lucruri cu care nu mi-a plăcut să mă confrunt, pentru că simțeam că mă pun în pericol.

În rest, rutinele și obiceiurile au cam rămas la fel, cu mici detalii proaspăt adăugate. Și înainte de mutarea la țară noi ieșeam rar prin oraș, dar când ne-am mutat ne-am dat seama că trebuie să renunțăm până și la ieșitul ăsta rar și că va trebui să ieșim foarte, foarte rar, când ne mai țineau treburi peste noapte prin București, iar când ieșim să strângem cât mai mulți prieteni cu care să ne revedem.

Noi preocupări

Pentru că am dat peste o jucărie nouă – o grădină mai mare, ne-am tot ocupat timpul cu asta. Eu am plantat într-o frenezie, pe urmă am încercat să salvăm ce se putea din calea secetei, a afidelor și melcilor, dar multe au picat victime: vinetele nu s-au făcut, dovleceii au rămas la stadiul de flori și atât, nici menta sau busuiocul nu au dus-o prea bine. Eu am uitat multe din trucurile agricultorului, așa că le descopăr sau redescopăr acum, pe măsură ce le descoperă și Răzvan, care a fost orășean toată viața lui. Mai avem multe de învățat, bine că nu ne lipsește entuziasmul. 

Cum arată zilele la sat

Un grătar cu familia sau cu prietenii veniți în vizită ar fi evenimentele care mai deosebesc o zi de alta că, în rest, nu prea îți mai dai seama cam ce zi a săptămânii este. Toate zilele curg aproximativ la fel.

Viața într-o comunitate mică

Nu știu ce să răspund aici, am stat mai mult izolați, din cauza pandemiei.

Neajunsurile

Lipsa alimentării cu apă mi se pare cel mai mare neajuns. Mai ales că apa aici e foarte calcaroasă și, din cauza depunerilor, în 7 luni deja am schimbat toate bateriile din casă și robineții de la cișmelele de afară. Noi avem trasă apă în casă, dar sunt foarte multe familii care au doar puțul din curte, iar asta mi se pare nasol și sper să se rezolve. N-ar strica nici o canalizare.

Și ar mai trebui eliminată practica asta a aruncării gunoiului peste tot, mi se pare foarte aiurea că oamenii fac asta și că primăria nu se ocupă de aspectul ăsta.

În rest, la țară găsești în fiecare zi câte ceva de făcut. Și e mai solicitant să ai grijă de un spațiu care vine la pachet și cu o grădină. Dar e o muncă plăcută, care îți relaxează mintea. Ar fi fost mai greu dacă aveam și animale.

Revelațiile

N-aș mai da liniștea și aerul de aici pe haosul din București. Pentru că stăm la marginea satului și lângă noi e un teren plin cu salcâmi, am început să observăm o mulțime de păsări care își făcuseră din primăvară cuib prin copaci și tot felul de alte viețuitoare de pe lângă casă: șerpi de casă, broscuțele cu ventuze și insecte mai deosebite, pe care în București nu le auzeai și nu le vedeai, iar asta m-a încântat foarte mult, nu aș fi aflat de multe dintre ele dacă nu veneam aici. 

Sfaturi pentru cine vrea să se mute la țară

Nu-s mulți cei care s-ar muta la țară, dar dacă au dubii cu locuitul în oraș, dacă încep să se întrebe „cum ar fi dacă”, eu zic măcar să încerce, să experimenteze și să descopere pe parcurs ce și cum.

Pandemia, de pe ulița satului

Noi stăm la marginea satului, avem câmpuri în față, așa că toată pandemia ne-am petrecut-o în izolare aproape deplină. Cât a ținut starea de urgență, am văzut mașina de poliție circulând prin sat. Nimic spectaculos de raportat. 

Mai revii la oraș

Cred că va trebui, când va începe copilul școala, dar mai e până atunci. :)