[Viața la țară] Claudia Rațiu: Pentru noi asta e important. Tihna, mai mult decât distracția

Claudia Rațiu locuiește la țară, în comuna Cojocna din Cluj, unde s-a mutat împreună cu soțul său când deja trăiseră suficient în apartamentul comunist de bloc. Au început într-o zi să viseze la o casă tradițională, cu prispă, curte, flori și iarbă. Și au găsit-o, fusese a străbunicilor, dar se afla într-o stare mare de degradare. Refacerea ei nu a fost posibilă, însă la visuri nu se renunță prea ușor acolo la Cluj, și bine ar fi nicăieri. Căci așa ne vin adeseori cele mai curajoase idei, când luptăm pentru visurile noastre.

”Soțul meu făcut ceea ce nici un specialist întrebat nu a fost de acord – ei ne recomandau să o dăm jos și să o reconstruim, practic să facem altă căsuță, dar noi o voiam pe ea, casă străbunicilor, cu bârne și târnaț (pridvor). A proptit casa în stâlpi, au rămas proptite acoperișul și bârnele și a reconstruit cu cărămidă fundația și zidurile”

După 24 de ani de muncă și stres, Claudia Rațiu și-a regăsit liniștea și a redescoperit plăcerea de a tricota în noua ei viață. Au inspirat-o iarna la gura sobei, zăpada, florile din curte vara. Acum are o mică afacere cu decorațiuni interioare tricotate, Atelierul Păpădiei, iar recent a intrat în politică, de unde crede că va sprijini mai bine comunitatea locală. Povestim cu ea mai departe.

Despre tine și obiceiurile tale

Sunt Claudia, o femeie matură, mulțumită de viață ei. Îmi place să mă bucur de viață simplă de la țară, de la mine din sat, bucuroasă să-mi savurez dimineața cafeaua la umbra cireșului din mijlocul curții, cu pisicile în brațe și cei doi câini întinși la picioarele noastre, în iarbă.

Îmi place mult să călătoresc, să mă văd cu familia și cu prietenii, îmi place să mă ocup de florile mele, de grădină și îmi place să citesc. Anul acesta, în toată ciudățenia lui, am călătorit mai mult imaginar, cu ajutorul cărților. Soțul meu este meșterul casei, el practic a ridicat căsuța, el e capul tuturor lucrurilor, eu doar vin cu completari mai feminine.

Cum era viața la oraș

Viața la oraș era cenușie :) dar noi eram tineri și o coloram cât de mult puteam… așa, printre mersul la muncă, veșnicele renovări ale micului apartament ceaușist în care tot timpul ne străduiam să mai punem un parchet, o faianță, o zugrăveala, fugă cu fiica noastră la creșă, grădiniță, școală. Ne plăcea “joaca” noastră de-a familia, eram bucuroși că ne aveam unii pe alții. Dar simțeam, apropiindu-ne de 40 de ani, că lipsește ceva, ne doream o căsuță, un cățel, flori și iarbă sub tălpile goale.

Decizia de a vă muta

Decizia a venit firesc. Ne doream dintodeauna libertatea pe care ți-o da curtea largă, casa ta. Aveau părinții soțului la țară, la 23 de km de oraș, o livada cu mulți pomi fructiferi și o mică căbănuță. Venind în weekend aici, vedeam cum fiica noastră înflorea. Se cățăra în cireș, fugea prin iarbă, făceam mâncare la ceaun, prăjeam porumb și slănină la foc de tabără.

Și atunci, de dragul bucuriei ei, soțul meu, cu ajutor financiar de la părinți a cumpărat cele necesare și a lipit de cabană lor încă o încăpere din lemn, a noastră. Cu târnaț și cu podele. Și, așa a început aventură noastră la țară. Dar, puteam veni doar vara…și atunci, renunțând la visul irealizabil de a avea casă noastră la oraș din motive lesne de bănuit :) am început să visam la o casă a noastră, la sat. Și cum, pe o stradă mai sus de livada părinților, există căsuța veche, a străbunicilor soțului meu, care între timp fusese înstrăinată, ne-am gândit că acolo am putea să ne împlinim visul.

Bătrânica care stătuse o perioada în casă, murise, iar fiii ei, 4 la număr, nu se înțelegeau în ce privește proprietatea. Nu voiau nici să o vândă, nici nu se ocupau de ea și trecuseră cam 10 ani de când era lăsată în paragină. Curtea era o junglă iar casa se dărăpăna, ea fiind din bârne și lut.

Patru ani am sunat aproape la fiecare sfârșit de săptămâna pe unul dintre fii. Era tare greu să se pună de acord, fiecare locuia în alt oraș, ne supăram, renunțam, pe urmă îl rugam pe soț să sune din nou. După cei patru ani, am reușit să-i convingem prin acel frate să ne vândă casa.

Amenajarea casei

Începutul a fost covărșitor. Visam să o refacem, păstrând tot. Dar când soțul a dat jos unul din pereții care se mai ținea doar pe jumătate, ne-am dat seama că e prea degradată și cei 10 ani în care nu se locuise, o înfrânseră. Și atunci soțul meu a făcut ceea ce nici un specialist întrebat nu a fost de acord – ei ne recomandau să o dăm jos și să o reconstruim, practic să facem altă căsuță, dar noi o voiam pe ea, casă străbunicilor, cu bârne și târnaț. (pridvor).

A proptit casa în stâlpi, au rămas proptite acoperișul și bârnele și a reconstruit cu cărămidă, de jos, fundația și zidurile. În spate am adăugat bucătărie și baie. Casă arată la fel că cea bătrâneasca, dar ea e nouă, confortabilă. Cu condiții de anii actuali. Am început reconstrucția în 2006. În 2008 aveam o cameră amenajată, cu sobă, cu parchet, mobilă. Și veneam aici și munceam la restul casei. Am avut echipa la zidit, la pus geamuri, puțin la faianță și gresie. Dar restul muncilor le-a făcut soțul meu, v-am zis că e meșterul casei.

Au fost visul și bucuria lui să facă cum vrea el. A durat cu totul cam 8 ani. Între timp în sat s-au introdus gazele, apă potabilă. Electricitate era. Fiica noastră a terminat facultatea între timp, ea a rămas cu apartamentul de la oraș iar casa noastră “de vacanță” a devenit acasă.

Începuturile vieții la țară

Soțul meu din 2010 practic s-a mutat aici, nu mai putea să depindă de muncitori, erau scumpi iar munca nu era totdeauna de calitate. Așa că a făcut o pauză de la slujba și a continuat singur. Podul l-a amenajat singur singurel, sute de cuie bătute în podele. :)

Când fiica noastră a terminat facultatea în 2012 și a putut să se întrețină singură, am făcut și eu pasul. Aveam 45 de ani și 24 de ani munciți. Am renunțat la slujbă și am venit la căsuță. Cu toate că, practic aveam căsuța din 2006 începutul, pentru mine, a fost greu. Ieșisem din rutină, nu știam ce să fac cu atâta timp. Internet aveam cu un aparat mic de la Orange, scump.

Nu era minunatul grup “Mutat la țară, viața fără ceas” în care acum putem pune întrebări, putem să ne consultăm cu cei asemeni nouă care se mută de la oraș la sat. Am avut șansa să găsesc în “Think Outside the Box” articolele Cameliei Jula, care se mutase la țară și scria acolo experiențele trăite de ea. Și un blog “Din grădina lui Ardei” o doamna minunată care din păcate din 2016 nu a mai scris nimic. Cu ele mi-am început eu adaptarea.

Încă mă deranjează faptul că oamenii au obiceiul să arunce ambalaje peste tot, dar asta mă deranja și la oraș. Mă doare încă neimplicarea în viața comunei.

Cine este cel mai fericit la țară

Cred că cea mai fericită aici sunt eu, soțul se ocupă de muncile fizice, pentru bărbați e mai greu la țară. El taie lemne - chiar dacă avem centrală pe gaze avem și o sobă metalică cu lemne, el cosește, el curată la găini :). Ajut și eu, dar munca fizică tot la el este.

O viața cu totul nouă

Doi ani am avut nevoie să nu fac mare lucru, în oraș muncisem ultimii 15 ani în domeniul publicității, domeniu care te forțează să ții pasul cu toate noutățile, așa că anul sabatic a durat la mine doi ani. :)

Relațiile cu prietenii au înflorit, practic, aveam timp să-i primin la noi în weekend, veneau cu drag de noi și se minunau de viață noastră – mulți își doresc, dar nu oricine poate face pasul. Totul s-a schimbat de atunci, ne bucurăm mai mult de noi, de aer, de flori.

Zilele de tihnă

Distracții nu prea sunt, dar noi nici nu avem nevoie, în weekend primim prietenii la noi, mai mergem și noi la ei sau în călătorii. Vin cei din familie. Pentru noi asta e important. Tihna, mai mult decât distracția.

Obiceiuri și activități

După doi ani, mi-am redescoperit plăcerea de a tricota, mă inspira căsuța, iarna la gura sobei, liniștea, zăpada, vara florile. Am început în joacă, după un model trimis de fiica mea, să fac o hăinuță tricotată pentru o cană. Nu a ieșit prea frumos, dar, de sărbătorile de Crăciun, am mai făcut trei căni cu hăinuță să le duc cadou cumnatei mele și familiei ei. Practic, încurajările lor au făcut să mă iau în serios și să mă gândesc la o mică afacere :).

Am făcut o pagină de Facebook, Atelierul Păpădiei, mi-am expus lucrările, fotografiate artistic de prietena și actuala mea fină, pictoriță. Am făcut în câteva zile un PFA și am început munca. La început comenzile au venit de la prieteni și rude. Apoi am făcut pachetele pentru câteva firme pentru sărbătorile de iarnă. E o muncă care mă ține în legătură cu foarte multă lume și-mi place de numa.

Viața într-o comunitate mică

Viață noastră, practic se întâmplă în curtea noastră. Soțul a copilărit aici, la bunici, și cunoaște multă lume. Eu mai puțin, vecinii, tanti care face cea mai bună brânză de capră de pe strada de mai sus de noi, doamna de la poștă, copiii de pe stradă mea.

Contribuția ta

Ha, ha, acum, în iarna trecută, la 52 de ani am intrat în politică :) am participat cu candidații la campanie, am luat satele la picior, tare mi-a plăcut să cunosc oamenii, să vorbim cu ei, să vedem necazurile și dorințele lor. Eu zic că numai prin implicare, prin ieșirea din zona de confort, reușim să ajutăm, că-i mare nevoie.

Nejunsurile

Nu știu, neajunsuri …depinde cum vezi viața, noi avem, mă rog, ne-am făcut condiții, orașul e la 45 de minute, am mașină cu care merg, dacă vreau zilnic, la oraș. Dar e important să fii îndemânatic, să-ți placă să munceșți fizic, să ai ce-ți trebuie prin grădină. O casă la sat o întreții la fel ca la oraș, adică la casă, se mai strică, mai refaci, consumi mai mult gaz pentru căldură decât la apartament. Dar e frumos! Când deschid ușa, în zare, nu prea aproape, am un deal, care e mereu însorit. Aerul e curat, e liniște.

Revelațiile vieții la sat

Că ai nevoie de atât de puțin că să fii fericit! Cățel, pisic, flori, iarbă și partenerul cu care să te înțelegi bine. Familia și prietenii sunt tot ce contează. Nu știu ce am învățat, încă învăț, să mă bucur mai mult, cred.

Primii pași pentru cine vrea să se mute la țară

Primul pas e să-și dorească :). Apoi să ia legătură cu viața la sat, dacă are rude, prieteni, să meargă, să participle la muncile din gospodărie, să vădă dacă îi place, dacă se obișnuiește. Acum, viața la țară e mai ușoară, îți faci condiții, ai internet, drumurile să fie bune să poți ajunge ușor la oraș, poți lucra de acasă dacă ai o meserie care se pretează sau poți face naveta.

Pandemia de pe ulița satului

Se vede doar când mergi în sat, la magazine sau la poștă. Oamenii de aici poartă mășți, sunt responsabili, a fost greu să nu-și vădă copii, să nu le vină în vizită, dar au respectat. Pe urmă ne-am obișnuit toți și aici e mai ușor de suportat, ai curte, nu te simți îngrădit.

Despre autoritățile locale, despre cei dinainte de alegeri, nu mai zic nimic, decât că în patru ani, satul a fost încremenit, nu s-a făcut nimic. Dar acum, după 27 septembrie, se simte un suflu nou. O echipa nouă, mulți tineri, am mari speranțe, mai ales că e atâta nevoie să se facă treaba.

Te mai vezi la oraș

Am învățat că viață are anumite planuri cu tine, așa că, să fim sănătoși că știe ea ce ne rezervă :). La viața dinainte, clar nu. E prea frumos acum ca să vrem să schimbăm, dar, cine știe?!