În ajunul zilei de 10 august 2018, chiar înainte de marile proteste din Piața Victoriei, un teleormănean pe numele său Relu Voicu făcea o postare pe Facebook. Într-un îndemn civic la solidaritate, a scris atunci că va sacrifica banii strânși pentru cărțile copilului și va veni la miting. A primit apoi un mesaj în privat, iar cel mic nu a rămas fără cărți.
Unul dintre cele mai mari beneficii ale rețelelor de socializare este acela că aduc împreună mulți oameni, atunci când vine vorba să facă un bine mai mare decât fiecare dintre ei. Așa s-au strâns în ultimii ani și în jurul lui Relu când a scos câteva teancuri de cărți în șanțul de la poartă și a început Cu cărțile pe uliță. Un demers educațional curajos, care s-a dezvoltat în timp și merge mai departe, cu toate piedicile vremurilor.
”Aici au citit unii copii prima carte din viața lor, alții i-au descoperit și devorat pe Jules Verne și Stephen Hawking, alții au ajuns ca de la nivelul zero la matematică să se îndrăgostească de geometrie iar alții au ajuns la licee de top din București”
Relu Voicu, omul care duce educația la sat, ne povestește despre proiectul său Cu cărțile pe uliță. L-a început în urmă cu mai bine de doi ani în comuna Scrioaștea, Teleorman și l-a continuat cu lecții în biblioteca improvizată în camera copilului său. În pandemie, s-a apucat să le predea copiilor online, însă aceasta este o soluție de moment. Planurile lui sunt îndrăznețe pentru anul viitor, vrea să construiască un centru cultural unde copiii să aibă condiții optime pentru a învăța. Are nevoie de ajutorul nostru.
Amintiri din copilărie
Toată viața mea este legată de filme. Când vine vorba despre trecut, vine vorba în primul rând despre filme. Mai vine vorba și despre școală, dar asta într-un registru urât. Mă refer la clasele mici. Pâine caldă făcută la brutăria din sat, adusă de tataia în poarta grădiniței. Joacă, fotbal, praștie, porumb, copii, la scăldat, pădure, țărână, desculț. Mici îndrăgosteli. Dar înainte de orice, filmul, în căminul cultural din sat. Era un alt timp, anii 70-80, când se cânta patriotic despre anii 2000 ca despre o lume magică. De acolo vin, din sala aia întunecoasă de cămin cultural, de pe scaunele ei scorojite, din fața acelei pânze albe cu care nicio alta niciodată nu ar putea rivaliza.
Acolo s-a produs ceva inefabil. Și mă gândesc, ce mare conspirație galactică a orchestrat totul astfel încât să iasă așa - perfect. Absolut. Deși tot atunci, probabil un alt univers, trăgea alte sfori, ghimpate, ale ruinei de peste ani. Ruina personală. Dar, culmea, până și ea venea doar să completeze absolutul ăla. La 9-10 ani minunile sunt posibile. Era un portal spre alte lumi, sala aia rudimentară de cămin cultural. Nu știu dacă au dat de el și alții, sau poate era acolo doar pentru mine, nu știu, dar am avut noroc. Filmul mi-a dat cele mai multe și profunde emoții și vise. Peste ani m-am apucat să scriu scenarii, cred că nici nu știam că așa li se spune, de fapt încropeli naive scrise pe niște vocabulare.
La finalul liceului aveam să dau la drept, nu mă puteam gândi la facultatea de film, poate nici nu știam că există. Dădeam la drept tot grație filmului, ecranului, personajelor. Filmul era în toate ale mele. Bine, aveam și puține. Peste ani mulți aveam să văd un anunț într-un ziar: ”Se caută scenariști”. Am dat concurs, și am fost chemat la București. Ca-n filme. Adina C. a fost îngerul.
Târziu, aveam să fac și dreptul. Am dat și acolo examen, la stat, că făcusem o pasiune subită pentru constituțional. S-a risipit în semestrul I. Filmul e încă acolo, și va fi până la sfîrșit. Am scris un scenariu, foarte documentat, despre viața lui Nichita. Poate într-o zi îl voi filma. Cu ocazia acestei documentări am avut cea mai suavă întîlnire din viața mea - cu Doina Ciurea, a doua soție a lui Nichita. Până atunci, mai fac o escală: Cu cărțile pe uliță. Tot un fel de scenariu, atâta doar că dramaturgia nu-mi aparține integral. Poate prea puțin. Asta-l face o scriitură grea, chiar chinuită.
Începuturile Cărților pe uliță
Ideea ”scenariului” Cu cărțile pe uliță a fost o întâmplare. Momentul ce-a plăsmuit-o a fost acel 10 august 2018, Mitingul Diasporei, din Piața Victoriei. Când mi-am zis că trebuie să fiu și eu acolo, pentru că veneau oameni de la mii de kilometri, puteam veni și eu de la 100, din Teleorman, comuna Scrioaștea. Era o datorie de conștiință, veneam pentru principii. Voiam și eu, ca foarte mulți alții, o țară demnă, frumoasă, civilizată, o țară ca afară.
În ajunul acelui 10 august, am făcut o postare pe facebook în care anunțam că ”eu vin” la miting și-i încurajam pe oameni să vină și ei, le spuneam că eu sacrific 100 de lei pe care-i aveam strânși pentru copil, să-i iau câteva cărți, inclusiv o matematică. Lumea părea să aprecieze, au fost ceva like-uri, dar am primit și un mesaj privat de la un prieten din bulă care se oferea să-mi cumpere el cărțile pentru copil. Era Cătălin Teniță.
Nu puteam accepta, imposibil. Dar m-am gândit atunci că, dacă sunt oameni care sar pentru copii, pentru educația lor, atunci de ce să nu fac ceva pentru toți copiii. Cu ani în urmă văzusem o știre despre doi studenți englezi care făcuseră niște mini-biblioteci direct în stradă, improvizate în vechile cabine de telefon. Și de-atunci mi-am dorit să fac și eu asta. Și a apărut ocazia, iar ca-n film, dar fără pic de regie. Peste 2 zile anunțam oamenii din bulă că vreau să fac și eu niște mini-biblioteci în satul meu. Și începea povestea Cu cărțile pe uliță. Care s-a tot scris și rescris din mers.
La puțin timp nu mai voiam să fac minibiblioteci doar în comuna mea, ci voiam să împânzesc întreg județul Teleorman de ele. Am renunțat curând la visul ăsta, am zis că sunt prea mici, hai să fac niște refugii, precum cele din stațiile de autobuze, și acolo să fie biblioteca, în trotuar, în poarta școlii și a grădiniței. Fix în drumul copilului, să se împiedice de ele până le va lua acasă. Devenisem obsedat, taliban. Dar am renunțat și la aceste refugii, pentru că mi-am dat seama că vreau mai mult, că trebuie mai mult.
Voiam să fac lecții cu copiii - matematică și română, în principal, pentru pregătirea examenului de Evaluare națională de la sfârșitul clasei a 8 a. Îi cunoșteam pe copii, eu însumi aveam copil ce tocmai dăduse Evaluarea. Ani de zile stătusem în spatele lui să-l supraveghez, să fac lecții cu el.
Cunoșteam pregătirea copiilor, relația cu școala și cartea, relație foarte deficitară, extrem. Copiii de la țară, de oriunde din RO, poartă cu ei din fașă un blestem. Dintotdeauna. Iată că și în zilele noastre, când Elon Musk a ajuns în spațiu noi tot ne târșâim genunchii în țărână și bălegar. Un cerc vicios din care doar cine are noroc poate scăpa. Cei mai mulți nu au. După acea postare, oamenii au început să-mi doneze cărți, unii chiar și bani pentru amenajarea acelor minibiblioteci. La cîteva săptămîni, am scos cărțile pe uliță, pe șanț, în fața porții. Puneam niște bucăți de bca, peste ele, niște placaje și uși vechi, le înveleam cu pături, cearșafuri, ca să nu zgârie cărțile. Două ore jumate îmi lua să le scot acolo, tot atât să le bag înapoi în casă. Și așteptam copiii, acolo la poartă. Sau pe părinți.
Alții scot roșii, cartofi la poartă, eu scosesem o bibliotecă. Nu se înghesuia lumea. Atunci am văzut ce efect produce o carte în mâna unui copil: nu prea știa cum s-o țină, ce să facă, parcă-i era frică, îl ardea și ar fi vrut să scape mai repede de ea, era ca o pedeapsă, știa că ”aia” trebuia citită, toată. Atunci am început și lecțiile, efectiv pe buza șanțului. Greu. După ceva vreme avea să apară un alt înger, Lidia Bodea, vioara întâi de la Humanitas.
Cum a evoluat proiectul
Odată cu Lidia Bodea, povestea Cu cărțile pe uliță ieșea din șanț și devenea mai omenească. Lidia a venit cu ideea: da` de ce nu faci biblioteca aici? Abia terminaserăm de construit un dormitor pentru copil, de fapt nu era 100% terminat, n-apucaserăm să-i facem sobă, holul era neterminat etc. Și am făcut biblioteca Cu cărțile pe uliță aici. Avem deja mai mult de 1 an jumate de când ne facem lecțiile cu copiii aici. Lidia și Humanitas au mobilat camera cu corpuri de bibliotecă, foarte multe cărți, mese, scaune, tablă și mai ales cu o speranță fabuloasă.
Alături ne-au fost și ceilalți prieteni din bulă, cu cărți, bani, cadouri pentru copii. Aici au citit unii copii prima carte din viața lor, alții i-au descoperit și devorat pe Jules Verne și Stephen Hawking, alții au ajuns ca de la nivelul zero la matematică să se îndrăgostească de geometrie iar alții au ajuns la licee de top din București. De aici, de pe buza șanțului. Am avut noroc, încă o dată, de prieteni absolut fabuloși: Mari Tudor și Cătălin Teniță (cu ei doi am fondat Asociația Cu cărțile pe uliță), Dumitru Oprișiu (unul dintre cei mai titrați piloți de aeronave din RO), Dan Bacalum (4 Colours Advertising), Cristina Cinca - Marius Vasile: cei mai mari sponsori ai noștri (InsightFLOOR, Excel Services), Andrei Verdeș, Mihai Matei (Essensys Software) , Andreea Munteanu (CV PROJECT), medicii Magda Olteanu și Miruna Chirea, Carmen Bittenbinder (Sartorom - aparatura de laborator), Milica Madadi (Fundatia Radacini Grup), Georgiana Ghenciulescu, Claudiu Antohi, Cristina Desliu, mulți, mulți alți prieteni. Cu niciunul nu mă știam dinainte, din viața reală. Ne-au adus la un loc, în jurul acestui vis, dragul de copii și credința că EDUCAȚIA SCHIMBĂ DESTINE. INCLUSIV, DESTINUL UNEI NAȚIUNI.
Strategia de promovare
Din rațiuni financiare, singura cale de promovare a proiectului nostru a fost rețeaua socială Facebook. Așa ne-a descoperit o anumită parte a presei și ne-a mediatizat: PRO TV, DIGI 24, TVR etc.
Importanța educației în mediul rural
Copiii de la țară sunt cei mai năpăstuiți, dintotdeauna. Sărăcia și lipsa educației, în sânul familiilor, condamnă copiii ireversibil. La acestea se adaugă sistemul școlar precar, superficial, care consfințește eșuarea destinului copilului. În 30 de ani puteam avea o țară să se învârtă soarele după ea iar copiii să aibă cel puțin o relativă egalitate de șanse. Nu avem nimic. Prăpastia e ca nicicând mai mare între copii. ”În leagănul existenței copilului/națiunii stă tot miracolul evoluției” - ne spune Tocqueville.
Educația ar trebui să fie o chestiune de demnitate națională, de securitate națională. Nu e nimic. Statul nu face, cel mult cârpește. Cel mai adesea, pune piedici. În schimb, societatea civilă este o resursă enormă, deși încă foarte divizată, ceea ce face să nu existe o presiune constructivă pe stat și nici o implicare subsanțială în susținerea acțiunilor de profil.
Există e reticență generală față de educație. Mai ales la țară, în rândul părinților. Nu e o necesitate, se poate trăi și fără, uneori chiar foarte bine, consideră mulți. Așa se explică dezinteresul profund, abandonul școlar, analfabetismul funcțional, rezultatele foarte slabe. Am cunoscut sute de copii pe ulițele comunei Scrioaștea, Teleorman. E o misiune temerară și aproape imposibilă să faci un copil să citească o carte sau să-l aduci la lecții, mai ales la matematică/geometrie. Cu toate acestea, am avut constant o grupă de 10-15 copii care au venit la lecțiile mele, care au și citit, copii între 7-14 ani.
Anul 2020 cu bune, cu momente provocatoare
Pandemia Covidului ne-a închis și nouă biblioteca și m-a determinat să merg mai departe cu lecțiile de matematică în regim online. Am rezistat toată această perioadă de peste 2 ani grației Lidiei Bodea. De n-ar fi fost ea probabil aș fi tras oblonul de mult. În schimb, pregătim ca din primăvara 2021 să demarăm construcția Centrului cultural Cu cărțile pe uliță, care va pune capăt provizoratului nostru (funcționăm într-un dormitor) și va crea condiții optime pentru copii, plus o altă deschidere a lor și mai ales a părinților spre educație.
Am cumpărat deja terenul, din donațiile prietenilor, dar ne mai trebuie încă mulți banii pentru construcția în sine. Va fi un loc prietenos, copiii vor învăța, se vor juca, vor lua lecții de dezvoltare personală prin teatru, muzică, pictură, întâlniri cu personalități diverse care să le inspire visele., copiii se vor bucura unii de alții.
Împreună, pentru copii
Trebuie să construim acel Centru cultural. Nu mai putem rămâne într-un dormitor cu față de bibliotecă. Pentru asta avem nevoie de bani. Persoanele fizice pot dona în contul Asociației Cu cărțile pe uliță: RO22 RZBR 0000 0600 2149 5391 deschis la Raiffeisen Bank, iar persoanele juridice (firme, etc) pot sponsoriza Asociația.
Ce urmează
Urmează ca în perioada acestor sărbători să demarăm o campanie proprie de promovare și strângere de fonduri, inclusiv în afara țării, în perspectiva șantierului pe care-l vom porni în primăvara 2021. Și ar fi minunat dacă am reuși să atragem alături de noi și o personalitate culturală sau artistică, să ne susțină eforturile prin capitalul său de imagine. Că eu, personal, sunt doar unul de pe buza șanțului. Cu vise înalte, dar un necunoscut.
Mulțumesc enorm tuturor prietenilor care m-au onorat cu încrederea lor și au permis visul Cu cărțile pe uliță. Vis care nu se adresează numai copiilor din comuna noastră. Copii de oriunde din România pot beneficia de acest proiect. Vrem ca acesta să fie începutul unei Revoluții în educație. De pe buza șanțului.
