[Voci online] Ioana Avădani: Era la începutul anilor ’90, în redacția Mediafax, când am dat ochii cu „onlineul”. Aveam un singur calculator în secție și făceam cu schimbul

La începutul anilor ’90, s-a întâlnit cu internetul pe singurul calculator din redacția de știri externe de la Mediafax. Dragostea de online de la prima vedere nu a durat doar trei ani, este vie și astăzi și se dezvoltă în noi direcții, odată cu vremurile. Ioana Avădani este una dintre vocile cunoscute în online, iar subiectele pe care se exprimă în scris, cu surse verificate, sunt legate știri actuale și mai-marii țării. Pentru echilibru, pe profilul său de Facebook se găsesc poze cu mâncare și pisici, cum îi stă bine oricărui lider de opinie modern.

Dacă se uită la criza actuală din zona binelui, Ioana crede că aceasta poate fi o bună ocazie de digitalizare și chiar de reanalizare a rolului pe care digitalul îl are în viața fiecăruia.

<<Criza asta poate arunca o lumină nouă asupra digitalului și ne poate ajuta să ne recalibrăm strategiile, măsurile și așteptările. Semne bune există. O doamnă, președinta unei asociații de părinți, a comentat astfel revelația digitalului : „Ne-am opus viitorului”>>

Mai departe, despre online, influenceri, lideri de opinie și comunicarea de criză a autorităților cu Ioana Avădani, care a știut că vrea să fie ziarist de la 12 ani. Nu depindea de ea treaba asta, însă, ci de partidul aflat la putere atunci. Așa că a ajuns să fie inginer și a profesat mai bine de un deceniu, iar după Revoluție, când decizia era doar la ea, a devenit jurnalist. Conduce Centrul pentru Jurnalism Independent și nu se mai oprește din studiat, are un Master în Antropologie, unul în Etică aplicată, iar acum face un doctorat în care cercetează influența digitalului asupra practicilor de familie.

Bio pe scurt

Am știut că vreau să mă fac ziarist de pe la 12 ani, dar, pe “vremea aceea” - vorbim de perioada comunistă - a fi jurnalist nu era o opțiune profesională, ci una politică, și nu o făceai tu, o făcea partidul pentru tine. Așa că m-am făcut inginer - meserie pe care am practicat-o mai bine de zece ani. Am devenit jurnalist practic peste noapte, în 1993, iar din 1998 lucrez la Centrul pentru Jurnalism Independent - ca director până în 2019, ca președinte al boardului de atunci.

În 2017 am absolvit un program de masterat in Antropologie, la SNSPA Când l-am absolvit, m-am jurat că nu-mi mai clacă piciorul în vreo facultate, ca să nu mai muncesc 14 ore pe zi. M-a ținut până în toamnă, când m-am înscris la un al doilea masterat, în Etică aplicată, la facultatea de Filosofie (absolvit în 2019) și am fost admisă și la doctorat - tot în antropologie. Cu o teză legată de influența digitalului asupra practicilor de familie. La doctoratul acesta încă mai lucrez.

Prima întâlnire cu online-ul

Era la începutul anilor ’90, în redacția de Externe de la Mediafax când am dat ochii cu „onlineul”. Aveam un singur calculator în secție și făceam cu schimbul - restul scriau cu pixul pe dosul telexurilor de la Reuters, metri întregi de hârtie. A fost dragoste la prima vedere - durează și azi. Am știut dintotdeauna că am un îngeraș păzitor dromomaniac - „pe drumuri” se simte cel mai bine. Onlineul este, pentru mine, doar un alt tărâm de explorat. Mi se pare fabulos cum ne rearanjează obișnuințele, practicile de viață, „rânduiala” - ca indivizi și ca grup/societate. De unde și tema cercetării mele doctorale. În centrul acesteia stă ideea că avem un „corp digital” care este parte din noi - precum cel fizic - și pe care îl tratăm, sau ar trebui, aidoma celui fizic.

Mediu virtual de acum și ”bula” ta

Polarizarea societății este din ce în ce mai vizibilă și doar aparent paradoxal mai vizibilă în online. Suntem dihotomici, ca societate, și pun asta pe seama unui deficit de gândire critică, acea abilitate care te ajută să te îndoiești, să îți chestionezi cu regularitate convingerile. Bula mea este foarte diversă, încerc să o țin așa. Cred că ar putea fi definită stereotipic la progresisto-sapiosexualo-ailuromaniacală. Adică axată pe valori ideologice liberale, care consideră inteligența sexy și care iubește pisicile. Dar, cum spuneam fac eforturi deliberate să o păstrez diversă.

Am în „bulă” oameni cu credințe total diferite, cu anti-vaxxeri și conservatori, cu jurnaliști, preoți și polițiști, cu amici apropiați și persoane pe care nu le cunosc, dar care au crezut că prietenia noastră virtuală le aduce un plus. De multe ori mă mai întreabă cineva „De ce îl ții pe [boul] ăla în listă?” Pentru că există, pentru că are fix același drept să își exprime opiniile ca și mine. Eu iau treaba asta cu libertatea de exprimare foarte în serios .:) Atâta timp cât discursul este în limite legale este legitim. Da, apreciez decența, dar nu mă înverzesc la o vorbă mai buruienoasă.

Granița dintre Influenceri și Key Opinion Leaders

Eu încă mai încerc să aflu ce influențează influencerii și liderii de opinie. Așa cum încerc să aflu cum își formează oamenii opiniile, cum stabilesc ei ce e „adevărat” și cine și ce merită „crezut”. Este deja evident că nu faptele/datele sunt cele care pot convinge un om de ceva. Nu am „opriri obligatorii” în traseul meu informațional de rutină, nu sunt oameni pe care îi urmăresc „cu sfințenie”. Sunt oameni pe care îi citesc cu plăcere când îmi apar în cale - repet, indiferent de faptul că le împărtășesc sau nu opiniile. Dar știrile sunt my life line.

Vocea ta online și brandul personal

Nu mă consider neapărat un KOL, deși am o zonă de „competență epistemică” în domeniul mass media pe care încerc să mi-o întrețin (competența, adică). Nu îmi trimite nicio farmacie coșuleț cu Teraflu și frecție Diana când strănut pe Facebook, nu primesc mostre de nimic, nu primesc echipamente în testare. Nu am făcut niciun efort deliberat în a-mi crea un brand - recunosc că poate ar fi trebuit. Am făcut doar câțiva pași elementari, mai degrabă intuitivi, dar post-procesați și validați ulterior.

Nu vorbesc în public despre lucruri pe care nu le cunosc, tratez pe toată lumea cu politețe (ceea ce poate părea ironie, la un moment dat), recunosc când nu știu ceva și nu am nicio reținere în a învăța de la oricine. Și, mai ales, îmi corectez public greșelile publice - am speranța că putem învăța cu toții din greșelile acestea și, mai ales, din demantelarea lor.

Subiectele pe care le abordezi

Scriu despre mass media (desigur!), despre ce se-ntâmplă în jurul meu/al nostru, lucruri care - cred eu - ar putea să îi afecteze și pe ceilalți. Scriu despre mai-marii țării - îmi oferă nesfârșită materie - tocmai pentru ca sunt „mai-mari”. Și mai scriu despre frumoasele bizarerii ale lumii. Am rămas de la Radu Cosașu cu fascinația pentru faptul divers semnificativ, despre povestea în trei rânduri, despre momentele celea în care Universul își ridică un pic poalele și i se vede glezna fină.

Și mai postez (mai degrabă cu funcție memorialistică decât exhibiționistă) despre mine, drumurile mele, pisicile mele, lecturile mele, cele scrise de mine, despre mes jardins balconiques și tentativele mele de ieșire din zona de confort. Și, ca toată lumea, pun poze cu mâncare. :)

Responsabilitatea, cum se manifestă la tine

Mi-am păstrat întotdeauna reflexele jurnalistice. Nu diseminez o informație fără să indic sursa și, în ultimul timp, fără să o verific eu însămi. Ba chiar fac print screen, că s-au mai văzut cazuri de postări/articole care dispar. Țin, de regulă, acele „dovezi” pentru mine, să mă asigur că nu mi s-a părut. :) Încerc să îmi expun opinia pe temele care mi se par cruciale pentru zona mea de competență, să aduc unghiuri care mi se par neglijate. Dar evit tentația/presiunea de a vorbi despre TOATE subiectele.

Am învățat - the hard way - că postările mele pe FB pot deveni știri de presă și de atunci sunt mai atentă la vocabular. Am folosit o singură dată „cuvântul cu f” și un comentator a scris: „Dacă și doamna Avădani a ajuns să înjure, înseamnă că situația e gravă”. Am grijă să nu-mi panichez „publicul”.:) Pefer ironia patetismului.

Resimt în jurul meu - fie acest „jur” fizic sau virtual - o uriașă nevoie de leadership. Nu mă consider neapărat un model, dar mă străduiesc să nu validez prin propriile acte comportamente pe care le blamez.

Altfel, sunt mai degrabă spontană. :)

Te-ai gândit să renunți la Facebook

Nununununu. :)

Conflictele

Sunt un om norocos, nu am avut parte de conflicte pe contul de FB. Linia groasă este trasă la conținutul ilegal - comentariile rasiste, incitatoare la violență. Șterg comentariile care reprezintă atacuri la persoană, dar permit un dram de controversă., chiar dacă expresiile sunt un pic mai contondente. Consider că suntem cu toții adulți și știm când să ne ofensăm de-adevăratelea sau cum să răspundem unor replici mai tăioase. Poate parte din educația necesară a fi să învățăm să nu ne mai ofensăm din orice.

Nu am blocat niciodată pe nimeni, nu am avut de ce. Cum spuneam, sunt un om norocos.

Regulile tale

Nu jignesc deliberat, nu mint cu bună știință.

Cum spuneam mai sus, sunt adepta unor conversații politicoase, dar nu sunt zelot al political corectenss. Cred, în același timp - m-a învățat Andrei Codrescu - , că vorbele „grele” au putere mare, conjură forțe și nu trebuie să faci abuz de ele. Când înjuri, înjurătura trebuie să fie din rărunchi, cu energie neagră, să schimbe, cât de puțin, echilibrul Universului. Sau axa Pământului.

Cei care te urmăresc

Inițial, comunitatea „mea” era formată, în principal de oameni din presă sau comunicare - fie că îi cunoșteam sau nu. Apoi s-au adăugat prietenii prietenilor, apoi oameni cu care aveam din ce în ce mai puține în comun. M-am întrebat și eu ce caută/ce găsesc ei în postările mele.

Primesc cu modestie și o oarecare sfială cererile de prietenie de la oameni și mă întreb ce anume așteaptă. Mai ales când primesc câte un val de cereri după o interacțiune pe paginile/profilurile altora. Îmi e clar atunci că am atins un nerv într-o comunitate care nu era a mea și oameni au făcut „o descoperire” și încerc să aflu ce anume nerv. Nu mă străduiesc să fac pe plac nimănui, nu mă „contrafac” pe Facebook mai mult decât atunci când îmi pun un fond de ten, un ruj și un rimel când ies în lume.

Din pandemie

Pandemia m-a pus în situații paradoxale. Înainte vreme, umblam mult și băteam țara și lumea și cu treabă, și de drag (vezi îngerașul păzitor dromomaniac invocat mai sus). Când mă sunau la telefon, oamenii mă întrebau prima oară nu „ce mai faci?” ci „unde ești?” Foloseam perioadele de sărbători să mă reacomodez cu casa și cu statul locului. Lucram remote fără probleme. Și era bine așa.

Odată cu pandemia, lucrurile s-au sucit la 180 de grade. Am respectat izolarea când a fost, am evitat și evit deplasările ne-esențiale (vacanța la mare a intrat la esențialele esențialelor), am ieșit să iau câte o gură de aer când și când, la momente astrale - când au înflorit teii, când au înflorit macii, când a înflorit lavanda, repere de-astea.

De lucrat, am continuat să lucrez remote, deci din punctul acesta de vedere, al practicilor, nu s-a schimbat mare lucru. Și a fost bine și așa. Dar îmi lipsesc acele - fie și scurte - momente de conectare cu colegele, cu prietenii, cu oamenii din „bula de carne”. Momentele acelea de aliniere a frecvențelor limbice - când creierele noastre intră, ele știu cum, în rezonanță cu cele ale celorlalți membri ai speciei.
Printre atâtea mailuri, aplicații de instant messaging, zoom-uri, meet-uri și alte minuni, remarc o revenire la apelul telefonic „cu voce”. Una din piesele mele de top 10 este Thom York cântând Wish You Were Here unplugged. Înregistrarea a fost făcută cu el cântând la telefon, dintr-o camera de hotel. Cam despre asta e vorba... Un fel mai intim de comunicare, un artificiu tehnologic de a avea o voce care îți susură în ureche.

Efectele crizei actuale

Polarizare, radicalizare, frondă - pe de o parte. Sastisire, deconectare socială, abandon - pe o alta. Empatie, mobilizare, efort de reconstrucție - pe de a treia. Nu cred că pandemia a adus lucruri noi, ci doar a accelerat sau a făcut mai evidente curente care pre-existau. Au ieșit la iveală toate slăbiciunile noastre de sistem și toate rezervoarele de energie și inovare. Și ne-a dat și timp să le analizăm, închiși în case și legați de canalele de informații cum suntem. Avem în fața noastră un uriaș material pentru cercetare antropologică, socială, politică. Sper să nu ratăm această șansă de a ne cunoaște mai bine.

Autoritățile cum au comunicat până acum

Doar întrebarea asta și ar merita o luuungă discuție. Am reproșat și public autorităților modul în care au comunicat. Primul reflex al lor a fost să pună capacul, să centralizeze informația și să ne-o da cu lingurița, pe canale de dânșii alese, pe criterii de dânșii știute. Această strategie a fost însă dublată de o informare deficitară, depășită, fragmentară. Plus un discurs de sorginte autoritaristă, cu amenințări cu procese penale pentru cine mișcă în front, cu demonizări inutile ale opiniilor contrare și tratamente favorizante arbitrare.

Efectul inițial a fost cel de infantilizare, ulterior de antagonizare a publicului - nu îi poți spune unui om că „suntem o echipă” și, în același timp, să îl ameninți cu pușcăria dacă nu te ascultă. M-a dezamăgit, în egală măsură, modul în care presa s-a aliniat, majoritar, în spatele acestei atitudini, abdicarea de la funcția de bază a jurnalistului: aceea de a pune sub semnul întrebării actul de guvernare. Remarc, în ultimul timp, un soi de aroganță, de țâfnă în tonul autorităților la întrebările presei, care au reapărut în ultimele luni, pe măsură ce ineficacitatea, insuficiența sau inutilitatea unor măsuri administrative a devenit evidentă. Un fel de îndrituire de jupân.

Campaniile electorale - trecută și prezentă - nu ajută și acutizează tonurile, favorizând gafele de comunicare: de la „românii mor mai mult de COVID pentru că sunt bătrâni” până la eticheta de „fake news” pusă unor materiale jurnalistice solide, dar critice. Una dintre revelațiile majore ale acestei perioade este că, de fapt, valorizarea noastră, ca societate, pentru libertatea de exprimare este foarte fragilă.

Din zona binelui, cumva, ce a adus pandemia

Digitalizare și reanalizarea rolului pe care digitalul în joacă în viața noastră. De la relația cu statul, la educație, la sănătate, la practicile de familie. Eu cred că România, ca țară, suferă de ceea ce eu numesc „cecitate digitală”. Nu „vedem” ce rost are, cum ne poate ajuta. Strategiile noastre în domeniu sunt de formă, superficiale și strict tehnologizante. Nu există gândire digitală în spatele lor. Pentru o mare parte din administrația noastră, digitalizare înseamnă înlocuirea faxului cu pdf-ul.

Nu „vedem” întreaga cultură digitală care se naște și prosperă în jurul nostru, la schimbările majore pe care le aduce în practicile noastre de viață. Internetul a fost catalogat , de la înălțimea Academiei Române, drept instrument de spălare pe creier. A fost considerat de părinți și profesori o pierdere de timp și inamicul învățăturii. Și asta în condițiile în care el este indubitabil parte integrantă a vieții noastre, a muncii și chiar a construcției de sine a fiecăruia dintre noi. Criza asta poate arunca o lumină nouă asupra digitalului și ne poate ajuta să ne recalibrăm strategiile, măsurile și așteptările. Semne bune există. O doamna, președinta unei asociații de părinți, a comentat astfel revelația digitalului: „Ne-am opus viitorului”.

Lecțiile tale

Simple. Fundamentale: Respiră. Ai grijă de tine și de alții. Și cea mai controversată, cu care mă lupt de când mă știu: prima ta datorie de loialitate este față de tine.