[Viața la țară] Ioana Silistraru: Am lăsat orașul pentru sat fără să știu exact ce înseamnă. Cred că cel mai mult ne bucurăm eu și fiică-mea, care s-a și născut aici

Pe Ioana Silistraru o vedem pe Facebook des cu bicicleta prin satul în care locuiește, pe lângă lanurile de grâu, pădure sau prin vreun șanț plin cu noroi. A lăsat orasul pentru sat în urmă cu nouă ani, desi îi plăcea Bucureștiul, să meargă cu troleibuzul, să plece pe jos de la teatru ori să ajungă inopinat la vreo petrecere. De traiul la bloc se cam săturase, totuși, de asta s-a mutat la țară.

Viața ei nu s-a schimbat dramatic de când nu mai este orășeancă, a devenit doar mai liniștită, cu natura la doi pași de poarta casei, iar aerul pe care îl simte la curte nu se compară cu cel respirat printre blocurile gri. Altfel, pe lângă pantofii cu toc din dulapul ei, se găsesc de o vreme și galoși, un model de încălțăminte la modă printre oamenii cu grădini.

”Viața la oraș era frumoasă și, acum, că nu-mi mai amintesc mare lucru, sublimă. Mă enerva mirosul de pește prăjit care se insinua duminica dimineață de la vecini. Și m-a enervat suficient cât să mă arunc în aventura traiului la țară”

Continuăm poveștile din această serie cu Ioana Silistraru, care ne spune mai multe despre viața la sat și despre zenul dintr-o comunitate mică.

Obiceiurile tale de viață

Ă... zilele astea sau înainte de „situație” ? Glumesc, nu s-au schimbat foarte multe structural la mine, sunt aceeași persoană, doar că am descoperit că nu sunt nici așa extrovertă pe cât credeam și nici așa de sociabilă pe cât îmi placea să cred că sunt. Nici obiceiurile mele nu s-au schimbat foarte mult pentru că oricum stăteam cu nasul în cărți de specialitate mai toată ziua – fie că erau cărțile pentru doctorat, pentru studenții mei sau cărțile „profesionale”, de comunicare.

Dar ce îmi place cel mai mult să fac este (sincer) să dorm și să mănânc, iar lucrurile care ne plac sunt puse bine, acolo, într-un raft, că plăcerea are și o componentă de „nice-to-have”, adică probabil dacă aș dormi pe săturate nu aș mai pune pe primul loc dormitul, nu ? Și mâncatul, că și aici nu apuc, iar de când suntem mai izolați, mănânc parcă și mai puțin ca altădată, ori poate fix plăcerea de a mânca un prânz cu un prieten nu o mai avem. Acum am însă mai mult timp pentru sport și calitatea timpului petrecut afară e incomparabilă, și, deși îmi plăcea la sală în buricul târgului, acum e grozav să nu fii nevoit să pleci cine știe pe unde pentru un pic de noroi într-un șanț în care să te arunci cu bicicleta.

Cum era viața la oraș

Viața la oraș era frumoasă și, acum, că nu-mi mai amintesc mare lucru, sublimă. Îmi plăcea tare mult să merg cu troleibuzul și autobuzul, pe vremuri, cândva, nu în istoria recentă. Îmi plăcea ideea că poți să pleci pe jos la teatru, că poți să bei un pahar de vin seara și să ajungi la o petrecere. Mă enerva mirosul de pește prăjit care se insinua duminica dimineață de la vecini. Și m-a enervat suficient cât să mă arunc în aventura traiului la țară.

Mutarea

Locuim la țară de fix-fix 9 ani. Am construit o casă.

Am lăsat orașul pentru sat fără să știu exact ce înseamnă, au fost mai multe decizii personale acolo, un fel de trântă cu viața și mi-a ieșit binișor. Cred că cel mai mult ne bucurăm eu și fiică-mea, care s-a și născut aici. Fiu-meu, inițial, nu a fost foarte mulțumit, dar acum pare să-și fi schimbat opinia. Dar concluzia la care am ajuns în timp e că deciziile sunt bune atunci când le iei și apoi se mai pot schimba lucrurile, oamenii, contextele. Așadar, și el pare acum mulțumit, mai ales că e o schimbare față de Anglia (unde a locuit, de unde s-a întors și unde va pleca îndată ce va fi posibil).

Documentarea, căutările, construcția

Oricât de ciudată a părut mișcarea și complet contraproductivă (acum 13 ani când am luat terenul nu aveam pasaj la Băneasa și nici cine știe ce magazine), m-am documentat temeinic. Am ales fiecare lemnișor și țiglă, am făcut studii energetice și știu fiecare șurub din casa asta. Unde nu am fost prezentă la construcție, acolo s-au și stricat primele lucruri. Da, am terorizat constructorii, recunosc.

Primele momente la țară

Greu nu mi-a fost, deși m-am mutat ușor însărcinată cu fiică-mea și apoi a venit iarna aceea cumplită cu zăpada de 3 metri la gard și DN1 închis și eu eram din ce în ce mai însărcinată și lucram dimineața foarte devreme. A fost frumos. Surprinzător a fost și este aerul pe care-l simți pe față în fiecare zi și nu se compară nu nimic. Că nu-i nici de munte, nici de mare, e de acasă.

O zi din viața la sat

Viața la țară din punctul ăsta de vedere e un mit – nu sap, nu mulg vaca, nu dau la găini, nu fac nimic din toate astea și ziua mea arată fix la fel ca înainte, iar acum cu atât mai mult „în bătătură” – scriu, muncesc, îmi văd de școli și de ai mei. Port tocuri, costum, ruj, dar am și galoși de grădină, pe care altfel nu i-aș fi avut, nu?

La ce nu te-ai adaptat

Nu e nimic la care să nu mă fi adaptat.

Schimbările de peste ani

Cred că relațiile și joburile oricum s-ar fi schimbat și nu din cauza distanței. Singurul lucru pe care l-am schimbat în rutină e felul în care fac cumpărături. Atât.

Viața într-o comunitate mică

Comunitatea noastră apropiată e mult mai mică decât se poate crede. Suntem 3 familii și atât. Și noi suntem cei mai numeroși, deci când socotești suntem tare puțini și e bine așa.

Neajunsuri, greu și ușor la țară

Eu nu cred în organizarea asta polarizată – bun/rău, ușor/greu. E cum e. Important e să vrei, să ți se potrivească și să fii mulțumit cu alegerile. Care, am zis eu mai sus, sunt bune atunci când le iei, după care mai vedem noi. Da, casa se întreține cu mai multe resurse și efort decât un apartament la bloc, chiar dacă-i mică-mică. Plus că trebuie să știi să faci niște chestii, să te pricepi la lucruri, să ai diverse scule, să depozitezi, totul e pe „mare”, pe „greu”. Să tai copaci, să sapi grădina, d-astea.

Învățăturile

Cred că am învățat să am răbdare. Și asta nu-i ușor. Lucrurile iau cât timp au nevoie, nimic nu se întâmplă mai repede, nimic mai târziu.

Sfat pentru cine vrea să se mute la sat

Să fie pe cât posibil sigur că nu va suferi de dorul orașului. Pe cât se poate.

Contribuția ta în comunitate

Asta e întrebare cu dichis – păi e destul de simplu, am buletin la adresă. Votez. Mai fac mici intervenții fără prea mult tam-tam acolo unde găsesc o nevoie punctuală, dar mi-ar plăcea să mă implic în educație. Asta știu, asta aș face.

Pandemia de pe ulița satului

Păi nu prea știu, că nu ies. Glumesc. Dar e un sâmbure de adevăr. Esența traiului în astfel de comunități este să stai în curtea ta, ca regulă. Excepțiile sunt puține. Este greu de estimat cum anume va fi afectată comunitatea după pandemie – cel mai probabil vom replica un model al marelui oraș, unde vom fi poate mai triști, mai neumblați, mai săraci, mai deprimați, mai angoasați, poate mai înțelepți, mai puternici, mai autonomi, dar cu siguranță mai altfel.

Te mai vezi orăseancă

Nu. Categoric nu.