Încă din perioada liceului, prin 1985-1986, obișnuia să fotografieze împreună cu niște prieteni. Era ca o joacă: chiuleau de la ore, mergeau în parc, făceau o scenetă de război și el fotografia diverse momente din cadrul așa-zisului război. Acestea sunt primele momente din relația cu fotografia ale lui Șerban Mestecăneanu. A absolvit Institutul de Construcții din București și a lucrat timp de 14 ani la Consiliul Britanic, ajungând director al centrelor de informare din România. În anul 2008 a intrat în lumea fotografiei, urmând timp de un an cursurile Școlii de Poetică Fotografică „Francisc Mraz”. Cursurile erau structurate pe trei piloni: fotografia clasică, fotografia în corelație cu pictura, dar și cu muzica clasică. În această perioadă de studiu l-a cunoscut pe Răzvan Popovici, directorul executiv al Festivalului SoNoRo, și au început o colaborare care continuă și în prezent. Colaborarea a pornit cu festivalul, dar s-a dezvoltat și cu celelalte proiecte coordonate de Răzvan: SoNoRo Interferențe, SoNoRo Conac și SoNoRo Musikland.
În interviul de mai jos, Șerban Mestecăneanu povestește despre fotografie, muzică, artă, realitate și toate spațiile de intersecție dintre ele.
Ce reprezintă fotografia pentru tine
E un moment pe care nu îl descriu prin cuvinte, ci îl surprind în imagine. Mă bucur să prind clipa în acest mod și îmi amintesc de ceea ce a spus Émile Zola: „Din punctul meu de vedere nu poţi spune că ai văzut un lucru până nu l-ai fotografiat”. Are dreptate, e adevărat că poate fi vorba despre o fotgrafie descriptivă, dar te uiți după câteva ore, săptămâni, luni sau ani la un cadru pe care tu l-ai trăit și descoperi atunci mai multe lucruri. În ziua de astăzi toți facem fotografii, îmi amintesc și de ceea ce a spus actorul Robin Williams: „Nimeni nu fotografiază ceva ce ar vrea să uite”, iar acesta este modul în care îmi place să las ceva în urmă.
Încă din liceu, în perioada 1985-1986, obișnuiam să fotografiez împreună cu niște prieteni. Era ca o joacă, chiuleam de la ore, mergeam în parc, făceam o scenetă de război și fotografiam diverse momente din cadrul așa-zisului război.
Petras Geniusas si Julian Arp. Foto: Șerban Mestecăneanu
De ce ne uităm atât de mult unii la viețile altora?
Cred că e o combinație de voyeurism pe care o avem toți, dar există și mediul propice, mai exact platformele de socializare. Mulți fac sute sau mii de fotografii care sfârșesc în niște unghere digitale. Și eu fac multe fotografii, dar ele trec printr-un proces de selecție. Dacă faci o sută de fotografii în același cadru, o selecție de cinci devine relevantă, altfel e ca și cum un scriitor ar lăsa pe hârtie sutele de încercări de texte și ar publica o carte ca atare, ar fi un talmeș-balmeș.
De 180 de ani de când a apărut fotografia, selecția mi se pare la fel de importantă ca exercițiul în sine de a fotografia. În acest domeniu există meseria de editor, e un alt ochi care trebuie să aleagă cele mai bune fotografii. Sunt multe fotografii care nu spun nimic și astfel se diluează mesajul; sunt multe expoziții de fotografii în spații neconvenționale și sunt făcute de dragul de a fi făcute, de obicei nu au un curator; publicul este expus la mii de imagini fără mesaj, fapt care îl face să devină indiferent față de fotografie și trecem în cealaltă zonă: pe vremuri fotografii erau rari, își făceau de obicei o expoziție cu întreaga carieră sau o expoziție care cuprindea douăzeci de ani.
Acum există situația în care eu investesc destul de mult în editarea unei fotografii care s-ar vedea la adevărata ei valoare în print sau pe un ecran mare, dar în prezent oamenii folosesc mult telefonul, deci fotografia este micșorată, o privesc 1-2 secunde în care dau și un like.
Cum se detașează fotografia profesională de cea obișnuită
Se detașează prin munca din spate, munca de editare, dar dacă ea se consumă în 1-2 secunde și dacă rivalizează cu o fotografie haioasă cu căței și pisici, simt un pericol în ceea ce privește meseria de fotograf profesionist. Totuși, diferența dintre un om care este sensibil la anumite situații și un om care trece pe lângă un cadru de zeci de ori este că omul din prima categorie poate fi numit fotograf, iar celălat este beneficiar de fotografie. Riscul este, cum spuneam, că sunt multe expoziții care nu sunt întotdeauna cele mai bune și că sunt prea multe imagini pe care le vedem pe internet. Am parcurs o statistică în care se preciza că în prezent un om este expus la zeci de mii de fotografii pe an față de 100-200 de fotografii pe an pe care le vedeau în urmă cu o sută de ani. Pur și simplu devii insensibil, iar într-o țară ca România sunt foarte puțini curatori de fotografie.
Am văzut de curând o expoziție în care erau fotografiate sălile de muzeu goale, cu un text de prezentare foarte bun. În acest text se afirma că e o lucrare complicată, dar eu nu am rezonat cu genul acesta de mesaj. În schimb, un fotograf japonez a fotografiat săli de cinematograf cu o expunere lungă, de câteva zeci de minute, iar asta mi s-a părut interesant; vedeai structura, erau fotografii mișcate, păreau năluci care pluteau. Până la urmă, și fotografia e ca orice pictură: unuia îi place, altuia nu-i spune nimic.
Ca să concluzionez: mi se pare un pericol că acum se diluează mesajul, dar există și un mare avantaj. Înainte existau mulți oameni care aveau înclinații artistice pe care nu și le puteau exprima din cauza lipsei de acces la tehnică; acum, datorită telefoanelor mobile în mod special, unii oameni ajung să-și descopere niște calități incredibile. Dacă fac următorul pas și decid să devină fotografi, acesta este un mare câștig.
Cum te pregătești pentru un proiect fotografic
Dacă vorbim despre zona de muzică clasică, când este o nouă ediție a festivalului, mă uit să văd cine sunt muzicienii noi, în ce săli au loc concertele (aici verific pentru a decide dacă am nevoie de echipamente speciale), care este programul (ce compozitori sunt incluși) și cam atât. Când mă uit la muzicienii noi, înțeleg dacă sunt ușor sau greu de fotografiat, dar există și riscul să te păcălești.
Fotografia poate să păcălească ușor: un subiect poate arăta echilibrat vizual, dar eu îl pot surprinde în momente în care nu se controlează. Atunci devine altul, însă cu atât mai interesant, adică îmi place contrastul în fotografie: contrastul cromatic sau clar-obscur, dar și contrastul între povești – ai o parte a imaginii în care se întâmplă ceva foarte interesant, iar în altă parte e ceva plictisitor; de asemenea, pe fața cuiva se întâmplă ceva care e trist, dar în altă zonă a imaginii e ceva foarte vesel. Cineva care e expresiv, care trece nativ dintr-o stare în alta, este cu atât mai interesant și mai ușor de fotografiat.
Citești pe chipurile oamenilor personalitatea lor?
Cred că te poți păcăli, dar când am, de exemplu, un proiect de trei săptămâni, cum e Festivalul SoNoRo, la început nu fac atât de multe fotografii pentru că mai mult observ. Unii oameni mă surprind, deoarece au stări diferite, încep să-i învăț – gestica, mimica – și devin mai interesanți. Când stai mai multe zile cu o persoană începi să o descoperi, chiar dacă la un nivel superficial, iar pe măsură ce trec zilele încep să fac mai multe fotografii pentru că mă simt și eu mai confortabil, dar și artistul, încep să simt momentele în care îl pot fotografia. Am și multe momente pe care le-am ratat pentru că nu mi-a venit să fotografiez ca să nu stric momentul (a avut Lucian Munteanu o încercare de expoziție despre cea mai bună fotografie pe care ai ratat-o; a cerut fotografilor un singur cadru ratat și o poveste despre acesta). Multe fotografii ratate sunt, desigur, și cele pe care le-ai pierdut pentru că nu ai avut camera la tine, dar există și genul de momente în care ratezi o fotografie pentru că te simți ca un intrus, sunt momente absolut speciale.
Prefer fotografiile de backstage față de cele de scenă. În cele de backstage îi surprind pe muzicieni în momente în care parcă vezi câte ceva din viața lor. Am avut un proiect la Opera din Iași, am fotografiat doar din spate, spre scenă și public, pe atunci Opera avea 604 angajați, era o lume întregă acolo. Zona de backstage mă pasionează cu adevărat.
Razvan Popovici si Max Baillie. Foto: Șerban Mestecăneanu
Bilanț
Am 450.000 de fotografii de când am început să le stochez (2000-2001) și 2500 din ediția 2019 a Festivalului SoNoRo. Le selectez doar pe cele care îmi plac, iar în timp am ajuns să fiu mai selectiv. Oricum declanșez mult pentru că dacă am o fotografie care nu e construită și există mai mulți oameni în cadrul respectiv, este posibil să am niște cadre interesante, dar oameni cu ochii închiși. În legătură cu selecția, sunt două tipuri: fotografiile care sunt necesare proiectului, dar și fotografiile care îmi plac mie și pe care sper că le voi folosi în viitor, într-un anumit context. De exemplu, din ediția de anul trecut a festivalului SoNoRo, din 2500 de fotografii selecția mea reprezintă 70-80 de fotografii. Pe câteva le voi folosi pentru site-ul meu, am pe site o secțiune intitulată „Something wrong in the land of music” și am fotografii cu ei de la repetiții, din momente în care ceva nu a funcționat bine; sunt anumite expresii pe chipurile lor, totul e viu și uneori cu umor.
Ne putem da seama cum e un fotograf dacă îi privim fotografiile?
Dacă ai zece cadre diferite e interesant să aflăm de ce a ales fotograful un anumit cadru. Acum există curatori care îți spun de ce cred că fotograful a făcut un anumit cadru, dar eu nu cred foarte mult în această interpretare pentru că fotografia are și un alt element care trebuie să existe în ecuație, și anume norocul.
Nu mă refer la fotografia asumată, atunci când fotograful pregătește de la A la Z cadrul și subiectul. În cazul unor fotografii spontane, lucrurile stau altfel. Totuși, nu cred că poți afla foarte multe despre un fotograf dacă îi privești doar cinci fotografii, ele reprezintă o parte infimă din ceea ce face el.
Sasha Sitkovetsky si Alina Pogostkina. Foto: Șerban Mestecăneanu
Putem considera că te-ai specializat în fotografia de artist?
Da, fotografia de documentare, eu îi spun chiar fotografia de vânătoare. Știu în mare ce urmează să vânez, am antilope, lei, gheparzi, fazani, dar nu știu exact câți prind sau cine apare în cadru. Jumătate din volumul meu de muncă e reprezentat de muzicieni; în rest fac fotografie de stradă sau de arhitectură.
Vladimir Mendelssohn, Philipe Graffin si Erik Schumann. Foto: Șerban Mestecăneanu
Ce au adus în viața ta proiectele SoNoRo
Muzică bună și întâlnirile cu oamenii – nu i-am numărat, dar sunt sute. Am rămas prieten cu câțiva, aceasta e o mare cucerire. Am făcut multe descoperiri; mi-am dat seama cât de dificilă este lumea artiștilor.
Am ajuns în multe locuri extraordinare în România, ceea ce reprezintă un mare câștig personal. Când lucram de la 9:00 la 5:00 am făcut lucruri interesante, dar nu se compară cu ceea ce am trăit profesional în cadrul proiectelor SoNoRo.
Ca fotograf am un mare avantaj: oriunde merg, orice experiență care pentru alții a fost tristă din anumite puncte de vedere (vreme ploioasă, mâncare proastă), găsesc întotdeauna ceva interesant ca fotograf.
Razvan Popovici si Anja Lechner. Foto: Șerban Mestecăneanu
Privirea și măștile
Prin cel putin două puncte de vedere: în primul rând, cred că acum nu trebuie să îți mai faci mari probleme legate de publicarea fotografiilor fără acceptul celor din imagini, masca aduce anonimatul în cadru. Pe de altă parte, însă, tot din cauza măștii îmi lipsește expresivitatea unui portret, cu nasul, cu gura, cu ochii, fie că este un cadru de fotografie de stradă sau din sala de concert. Mă aștept să apară din ce în ce mai multe măști imprimate cu starea de spirit a purtătorului, poate chiar unele care își schimbă expresia dinamic… Tehnologia, bat-o vina!
Cel mai simplu fel de a te exprima
„Am descoperit fotografia, acum pot să mor”. Picasso a spus asta într-o perioadă în care fotografia era în expansiune. Dacă vreau să fiu părtinitor, consider că fotografia este modul cel mai interesant de a descrie ceva, modul cel mai simplu de a te exprima, nu ai nevoie de foarte mult: ai nevoie de echipament și de curiozitate. Dacă mergi și la școală...
