În anul 2011 a fost începută de Simona-Maria Chirciu prima cercetare pe tema hărțuirii stradale făcută vreodată în România. Evident că nu i-a fost ușor, nu a avut vreun istoric al fenomenului de la care să pornească, subiectul era unul sensibil, iar prejudecățile există din plin și astăzi. Cum bine auzim și vedem în jur.
Simona a făcut muncă de pionerat, a căutat informații relevante, a intervievat victime și a pus totul în teza sa de Doctorat. Următorul pas este publicarea cercetării pentru care a strâns banii necesari într-o campanie făcută pe Facebook.
”Legat de hărțuire stradală, cele mai comune mituri și prejudecăți sunt: femeile aranjate sau îmbrăcate sexy sunt mai des hărțuite, agresorii au probleme psihice, femeile se aranjează pentru a primi atenție de la bărbați, hărțuirea are loc în cartiere cu renume prost sau noaptea, sau în zone slab circulate.”
Simona este în prezent jurnalistă, dar a rămas aproape de fenomenul violenței și colaborează cu diverse ONG-uri cărora le împarte din expertiza sa pe politici publice și violență domestică.
Pe larg mai departe, cu multe informații valoroase, povestim cu cercetătoarea Simona-Maria Chirciu. Atingem subiecte sensibile, care poate ar trebui dezbătute mai mult în spațiul public: violența stradală și lipsa de apărare a femeilor în fața agresorilor și hărțuitorilor sexuali.
Bio pe scurt
Vegetariană, 30 de ani, născută lângă Dunăre, într-un sătuc oltenesc. Am studiat Științe Politice la SNSPA (2012), am absolvit un Master în Drepturile Omului, Politici și Minorități (2014), SNSPA și am terminat, cu Magna cum Laude, un Doctorat în Științe Politice (2017), tot acolo.
Înainte de a intrat pe piața muncii, la 16 ani, am început întâi cu activismul, pe când avem 13 ani. Apoi, cu primul job, am „gustat” din mai multe domenii, din dorința de a învăța și cunoaște cât mai multe. Când pornești de jos și nu te aștepți să ți se deschidă uși, vrei și trebuie să apeși tu pe clanță, cu „knowledge-ul” și aptitudinile acumulate.
În prezent sunt jurnalistă. Am intrat în universul acesta tare fain în ianuarie 2019 și pot spune că iubesc profesia asta! Pe lângă, mai colaborez cu diverse ONG-uri și îmi ofer expertiza acumulată, mai ales pe politici publice și violență domestică. Totodată, sunt și formator, așa că training-urile rămân o a doua pasiune, întocmai ca și mentoratul copiilor și adolescenților.
Cercetarea în zona violenței publice
O experiență transformatoare și un drum muncit, deloc ușor, început în 2011, cu frici, întrebări, dar niciodată renunțări. Tot citind despre drepturi și libertăți, teorii politice și cercetând grass-roots, am realizat că sunt forme de violență despre care nu vorbim și care nu există în discuțiile din grupul de prieteni, în mass-media, în discursul politic. Imboldul de a alege tema hărțuirii stradale pentru dizertație a venit de la o profesoară uimitoare, Alice Iancu, coordonatoarea dizertației.
Ea a crezut în mine, așa că am crezut și eu că pot face asta. E dificil tare rolul de pionier, e ca și cum vrei să construiești un castel de nisip dar nu ai nici lopețică, nici nisip, și mai bate și vântul. Unde mai pui că în general, oamenilor li se părea o temă greoaie, despre care nu știau nimic și nu credeau că se poate cerceta ceva despre subiect. Descurajările lor, lipsa teoriilor ca punct de plecare m-au ambiționat, așa că am continuat, nu ai cum să faci o cercetare greoaie fără sudoare și fără reziliență.
A fost prima cercetare pe subiect în România și poate fi accesată online, pe Scribd. Continuarea efortului de a studia fenomenul a fost sprijinit de către Mihaela Miroiu, coordonatoarea mea de doctorat, care a crezut în mine și în tema de cercetare. Se dă concurs pentru a intra la Școala Doctorală: sunt două locuri la buget, dintre care unul cu bursă. Nu voi uita vreodată momentul când am aflat că am intrat pe locul cu bursă. Am ales să fac doctorat nu pentru titlu (nici nu e sigur că îl obții), ci pentru temă, pentru că am vrut să aflu cum arată fenomenul hărțuirii în spațiul public la noi.
De când te atrăgea tema asta
În zona asta am fost atrasă de mică, îmi plăceau subiectele complicate și nu puteam accepta nedreptăți. Căutam dreptatea și etica în orice făceam. În plus, de mică am observat și simțit violența. Așa că am zis că voi acționa - rolul de martoră tăcută nu mi s-a potrivit niciodată - cred că așa moare o societate: când ajungem să nu ne pese unii de ceilalți. Așa că am zis să iau ceva rău și să-l transform în ceva bun. Te mai înțepi în ghimpi, te doare, dar continui când știi că ești departe de final.
La începuturile cercetării mi-am propus multe și pot spune că am îndeplinit fiecare obiectiv, oricât de imposibil părea. Acum, un obiectiv la care lucrez este publicarea volumului (bine, publicarea a 250 de pagini din 333, cât însumează teza). Îmi doresc tare mult ca subiectul hărțuirii în spațiul public să iasă din conul de umbră în care a fost ținut până acum, iar persoanele care trec prin forma asta de violență să nu mai fie luate în râs, persiflate, batjocorite și învinovățite.
Etapele cercetării
Cred în metoda grass-roots: să începi de la bază, de la ce e cel mai important, de la centru, de la povești. Ca cercetătoare, e important să știi să asculți și să extragi „aurul” din cuvinte și să îi dai un sens prin teorii. Așa că am început să ascult poveștile fetelor și femeilor din jurul meu și a câtorva bărbați care au trecut prin hărțuire stradală. Am citit totul, chiar totul despre fenomen, din mai multe perspective, pentru că hărțuirea în spațiul public este un subiect pluri- și multi-disciplinar - articole și legi din alte țări, testimoniale din România, postate pe Facebook, pe blog-uri, pe site-uri.
Am făcut focus-grup-uri, interviuri lungi, descriptive, chestionare: totul în încercarea de a găsi cel mai bune instrumente de cercetare: se numește pretestare. Pot spune că au funcționat toate: interviurile sunt o metodă bună de a obține informații valoroase, însă expui subiecții/-ele la triggere și emoții puternice, așa că trebuie să știi ce întrebări să pui, cum și când, pe parcursul interviului. Am avut participante care au început să tremure și să plângă în momentul în care răspundeau la unele întrebări. Apoi, chestionarul (eu am combinat întrebări calitative cu cantitative deși știam că voi plânge când va trebui să cuantific datele) este un instrument puternic, pe care l-am folosit intens în teza de doctorat. Analiza de documente e iarăși, un must.
Obstacole și surprize
Lipsa unei baze de la care să plec – zero cercetări și articole academice pe România, puține resurse academice la nivel global, lipsa banilor – pentru cercetări mai ample, pentru accesul la articole academice scumpe. Surprize plăcute am avut destule: interes din partea multor persoane față de temă și teză, dorința de a participa la cercetare și la acțiunile publice, susținerea coordonatoarei de doctorat și a unei profesoare tare faine, Oana Băluță.
Violența stradală. Cum ne ferim
Violența în spațiul public îmbracă multe forme: hărțuire (sexuală, verbală, pe criteriul greutății, orientării sexuale, etniei, dizabilități, urmărire, masturbare în spațiul public), violență fizică, psihologică.
Ne putem feri acționând: luând atitudine și fiind de partea țintelor hărțuirii și violenței. Nu trebuie să ne ferim în modul clasic, în care am fost învățați: nu merge pe acolo, sunt mulți hoți/drogați, nu purta fustă scurtă, nu te machia prea mult, nu îți lua tocuri, nu ieși noaptea. Asertivitatea e un cuvânt cheie, poate și empatia.
Mergi atent/ă în jurul tău, exerseză-ți vederea periferică (e foarte importantă!), nu merge cu căștile în urechi. Capul sus, privirea în față, spatele drept, umerii trași înapoi. Nu îți feri privirea, nu te gândi că e vina ta pentru că cineva e pe cale să „se ia de tine”. Hărțuitorii și prădătorii sexuali „citesc” victimele posibile: o atitudine submisivă, temătoare îi va face să se simtă în control. Păstrează distanța față de hărțuitori, și sună întotdeauna la 112 dacă te simți în pericol.
Hărțuirea în spațiul public
Hărțuirea stradală este o formă de discriminare și un tip de violență de gen. Cel mai des, ea este de tip sexual (la nivel global). Încalcă mai multe drepturi ale omului și are efecte pe termen scurt dar și lung asupra victimelor. Este o manifestare a relațiilor inegale de putere între femei și bărbați. Cel mai des, fetele și femeile sunt victime. Cea mai simplă definiție: - un tip de interacțiune nedorită, neconsimțită, între două sau mai multe persoane, în spațiu public, care provoacă victimei un sentiment de teamă, frică, dezgust, teroare care are ca scop dominarea și controlarea acesteia. De aceea, repet: hărțuirea stradală este despre frică și control, nu despre atracție sexuală și flirt.
În România, avem cercetarea mea de la master și pe cea de la doctorat. Atât! Și asta este îngrijorător. Cel mai des, la noi, femeile sunt hărțuite pe stradă, apoi în mijloacele de transport în comun (metrou, tramvai, tren etc), în parc dar și în stațiile de transport în comun. Hărțuirea are loc des, pentru cele mai multe femei, zilnic sau de mai multe ori pe zi pentru alte femei, care călătoresc mult pe jos sau cu transportul în comun, în loc de mașină personală sau taxi.
În ceea ce privește tipul de hărțuire, cel mai des, femeile din România trec prin hărțuire sexuală verbală (comentarii sexuale, aluzii sexuale, propuneri indecende, jigniri, amenințări, pss-it-uri, fluierături), dar și hărțuire fizică (pipăire, înșfăcare, atingeri în zone intime).
Profilul de agresor
Nu există un profil, din cercetările mele și cele din afară. Oricine poate hărțui – de ocazie/fără intenția de a face rău, sau des/zilnic. Bărbați în costum, bărbați pe șantier, tineri, în vârstă, bogați, săraci, cu educație sau fără, polițiști, jandarmi, paznici, vânzători, profesori. Hărțuirea stradală nu e de acum, ci din timpuri vechi – de când femeilor le-a fost permis să părăsească spațiul domestic și să muncească, să aibă și alt rol în societate, altul decât cel de mamă-soție-îngrijitoare.
Ce e interesant e că bărbații care hărțuiesc o fac și când sunt singuri într-un loc public, dar și când sunt în grup - aici devine interesant pentru că hărțuirea unei femei devine ca un „lipici” și are rolul de a închega grupul, de a crea apartenența la grup pentru aceștia - „male-bonding”.
Victimele
Întocmai ca și agresorii, victimele nu au un profil anume. Sunt hărțuite doar pentru că sunt femei. Însă, cel mai des, femeile tinere sunt cel ma des hărțuite, precum și cele care sunt cât mai „acoperite”, cu haine care nu ar atrage atenția, ca să mă exprim așa. Apoi, hărțuirea are loc, cel mai des, în zone aglomerate, în oraș, dar și la sat, în apropierea școlilor, mall-urilor, în parc, în stații în transport în comun.
Stereotipuri și prejudecăți
Suntem învățați de mici care este „cutiuța” noastră și ce așteptări sunt de la noi, în baza sexului nostru biologic: fetițele primesc bebeluși și ustensile de gătit, băieții camioane și pistoale; fetițelor li se spune să nu se murdărească pe rochiță, în timp ce băieții sunt apreciați pentru năzdrăvăniile lor.
Legat de hărțuire stradală, cele mai comune mituri și prejudecăți sunt: femeile aranjate sau îmbrăcate sexy sunt mai des hărțuite, agresorii au probleme psihice, femeile se aranjează pentru a primi atenție de la bărbați, hărțuirea are loc în cartiere cu renume prost sau noaptea, sau în zone slab circulate.
Urmările
Legat de urmări, acestea sunt unele pe termen scurt, imediat după agresiune (frică, freeze, teroare, dezgust, scârbă, panică, stare de șoc, furie), dar și pe termen lung (anxietate, sindromul șocului post-traumatic – PTSD, auto-obiectifiare sexuală, stimă scăzută, renunțarea la anumite hobby-uri precum alergatul sau cititul în parc, ura față de propriul corp, frica de a mai ieși pe stradă, frica de bărbați necunoscuți etc).
Rezultatele cercetării tale
Rezultatele sunt destul de multe, în sensul în care am avut două chestionare (unul pentru femei și altul pentru bărbați), cu 31 de întrebări fiecare și circa 1.800 de respondenți și respondente.
Pe scurt, ce am aflat din cercetarea mea este că:
1) hărțuirea stradală îmbracă multe forme, e pe un continuum, de la comportament non-verbal cu tentă sexuală și comentarii obscene, la urmărire și agresiune fizică, sau chiar viol. Niciodată nu știi dacă hărțuitorul se oprește după un fluierat sau, enervat de răspunsul sau non-răspunsul tău, sau doar pentru că are el chef, decide să te jignească, să te urmărească sau te agreseze sexual. Și nimănui nu îi place incerditudinea și lipsa de putere, clar,
2) hărțuirea are loc cel mai des ziua, nu seara/noaptea și se întâmplă în locuri aglomerate, nu pustii, contrar miturilor și acuzelor aduse femeilor,
3) femeile nu au încredere în poliție și raportează rar spre deloc agresiunile,
4) martorii nu intervin și nu iau apărarea victimelor,
5) și bărbații trec prin hărțuire, dar mult mai rar și în general din partea unui grup de femei sau femei mai în vârstă.
În continuare, voi urmări obiectivele propuse, ca activistă și cercetătoare: campanii publice/online, acțiuni publice, grup de suport, webinare.
Tocmai recent am avut un webinar cu fetele de la Hey, pisi! Și adolescenți de la Arte, un proiect fain și necesar. Continui cu Hollack România, cu evenimente anuale în Săptămâna internațională împotriva hărțuirii stradale (undeva prin aprilie, every year) și cu discuții pe baza volumului, după ce va fi publicat (posibil să fie dezbateri online, dat fiind stadiul pandemiei).
Publicarea cercetării
A durat destul până am găsit o editură dispusă să publice o cercetare academică constistentă. După ce am găsit, am început strângerea de fonduri. Am scris, repede și din suflet un apel la sponsorizare și am postat pe Facebook și pe pagina de Facebook, Hollaback România – Ia atitudine împotriva hărțuirii stradale (un proiect început în 2014). Nu a durat mult până am început să primesc mesaje de susținere și donații. E un sentiment tare plăcut să vezi că munca ta este apreciată. Obiectivul meu a fost să strâng 3.000 lei și am reușit!
De ce avem nevoie în România
Avem nevoie de campanii publice de conștientizare, afișe în metrou, în mijloacele de transport în comun, în stații, pe stradă. Avem nevoie de training-uri pentru polițiști și jandarmi, pentru a ști cum să se comporte cu o victimă, training pentru operatorii 112 și poate, educație formală de la vârste mici despre consimțământ și respect. În plus, avem nevoie de personalități, persoane publice, politicieni/e care să vorbească deschis despre fenomen, pentru că they set the tone. Statul ar putea face multe, dar nu sunt bani, vorba aia. Așa că ne revine nouă, cetățenilor și cetățenelor să ne educăm, să intervenim dacă vedem incidente de genul și să sprijm victimele.
Din 2018 avem o lege care interzice și sancționează contravențional hărțuirea stradală, o lege care a pornit de la cercetarea mea de la doctorat, cea pe care urmează să o public. Tot ce mai lipsește este ca lumea să afle despre ea și să se educe privind hărțuirea stradală.
Experiențe personale
Întotdeauna am vorbit deschis despre ele. Altfel, cum pot cere altora să își împărtășească momentele de abuz, dacă eu rămân o carte închisă? Propriile experiențe de violență m-au ajutat să fiu mult mai empatică și atentă în procesul de cercetare. Este greu să ceri unei victime să se deschidă, practic îi ceri să rememoreze și să re-simtă abuzul suferit, care vine la pachet cu un car de emoții: teamă, rușine, dezgust. Am intervievat femei care au început să tremure și să plângă.
Am avut sute de experiențe, unele mai traumatice, care m-au urmărit mult timp și mi-au afectat capacitatea de concentrare, puterea și dorința de a merge la serviciu și la școală, imaginea despre mine și ce pot, ca femeie, ca om.
Fluierături, pipăiri, claxonări, palme pe fund, înșfăcări de sân, de păr, de fund, propuneri sexuale, comentarii sexuale pur și simplu oribile, urmărire, amenințări cu violul sau bătaia, tentativă de viol, agresiune fizică gravă. Am trecut prin toate, de mai multe ori. Modul meu de a reacționa e diferit însă.
