[Spațiul necesar] Anca Cioarec și Brândușa Tudor: În pandemie am trăit mai radical nevoia de bună vecinătate. De a cunoaște oamenii cu care împarți strada sau curtea sau casa scării

Orice zid poate să fie un adăpost sau o barieră. E primul lucru de exersat și de înțeles, înainte de a începe să desenezi ziduri, cred Anca Cioarec și Brândușa Tudor, cele două curatoare Enough is Enough, expoziția principală a bienalei de arhitectură de la Timișoara, Beta 2020, care se desfășoară în această perioadă până pe 25 octombrie. 

Anca Cioarec este interesată de relația dintre arhitectură și arta contemporană, relație documentată prin teza de doctorat prin care a cercetat spații dedicate artei contemporane. Brîndușa Tudor lucrează la teza sa de doctorat având ca subiect de cercetare neovernacularul urban din Bucureștiul postdecembrist. 

În 2011, ele au pus bazele Stardust Architects, urmărind experiențe diferite în procesul de design și propunându-și să încetinească utilizarea automată a obiectelor și spațiilor de zi cu zi. În 2017, proiectul „Topophilia” propus de ele a fost selectat pentru a reprezenta OAR în cadrul Congresului UIA de la Seul. „Topophilia” propunea o experiență imersivă în Parcul Natural Văcărești, în încercarea de a vorbi despre sufletul Bucureștiului prin proiecții panoramice, sunete și obiecte, chestionând absența intervenției umane și renaturalizarea ca formă de vindecare a locului. De asemenea, Stardust Architects a câștigat concursul pentru a proiecta „Mesteshukar ButiQ” – o întreprindere socială care își propune să revalorizeze meșteșugurile tradiționale rrome și construirea de punți de legătură între meșteșugari tradiționali și designeri contemporani.

În rândurile de mai jos, vorbim cu Anca și Brândușa despre responsabilitatea construcțiilor, nevoia de poezie a arhitecturii și de respirație a spațiilor publice.

Responsabilitate în pandemie

Dacă vorbim despre responsabilitate civică în general, probabil că înseamnă a îți asuma un rol în comunitățile din care faci parte și a duce promisiunea de a juca acel rol la bun sfârșit. Dacă discutăm un pic mai specific, anume despre responsabilitatea practicii de arhitectură din perspectiva noastră, ea înseamnă puterea de a înțelege locul și oamenii pentru care pare necesară la un moment dat.

În pandemie am trăit mai radical nevoia de bună vecinătate. De a cunoaște oamenii cu care împarți strada sau curtea sau casa scării și așa mai departe. Și nevoia de a avea spațiu public, sau spațiu comun, bun, în proximitate.

Prin urmare, am redescoperit responsabilitatea de a construi relații acolo unde locuiești sau lucrezi.

Cum s-a schimbat ideea de responsabilitate în ultimii ani

Probabil că pentru fiecare dintre noi a devenit mult mai accesibilă participarea la schimbare. Și probabil că a devenit și mai evident faptul că e și foarte plin de recompense drumul ăsta. Adică, povestea poate începe cu un grup civic care se naște dintr-o gașcă de oameni care împart același spațiu și au de rezolvat o problemă comună și poate să ajungă în final să se transforme într-un GIC- grup de inițiativă civică, care îți poate aduce nu numai rezolvarea problemei inițiale ci și multe resurse, vecini cu care poți petrece timp liber sau de la care poți împrumuta tot soiul de lucruri necesare și așa mai departe. Numărul în creștere al acestor GIC-uri în București este una dintre manifestările clare ale schimbării ideii de responsabilitate.

Ce e bine și ce lipsește în România la nivel de responsabilitate

Ce pare a fi bine este faptul că într-un sens suntem întotdeauna circumspecți, avem o relație foarte defectuoasă cu autoritatea, ceea ce, poate fi de ajutor în a chestiona lucrurile și a îți imagina o variantă mai bună. Apoi, acest fel de așezare de cele mai multe ori aduce o formă de creativitate în condiții precare, un fel de a rezolva o problemă care pentru o minte formată într-un alt spațiu cultural poate părea de domeniul genialității.

Este acest make do with what we have pe care îl menționează și co-curatoarea expoziției noastre, Ilka Ruby, expresie des folosită în textele care critică societatea de consum și care propun acest fel de a te raporta la lucruri ca pe o filosofie salvatoare. Prin urmare, acest talent al căutării excepției pentru a evada regula sau al soluționării problemelor ad hoc, informal, la scară mică, pus în slujba binelui comun poate fi o resursă inimaginabilă.

E însă necesară această mutare de la urmărirea binelui propriu către binele grupului mai mare, înțelegerea faptului că nu ne va putea fi niciodată cu adevărat bine ca indivizi dacă societatea sau comunitățile din care facem parte nu sunt bine, fiindcă la fiecare pas suntem legați cu toții de fire invizibile.

Bienala de la Timișoara: întrebările relevante

Bienala de la Timișoara reușește să adreseze profesiei întrebări foarte relevante, se reinventează pentru a își putea îmbunătăți formula de lucru și are și o gașcă de oameni care sunt conduși de câteva principii foarte necesare pentru a asigura o continuitate și o creștere sănătoasă acestui tip de eveniment. De altfel, ei sunt cumva un model deja prin felul în care fac evenimentul ăsta, din punctul nostru de vedere, adică au puterea de a colabora și de a investi pe termen lung în acest proiect comun care este BETA, știu să predea mai departe cunoștințele pe care le-au acumulat atunci când ies din el și pentru colaboratori sunt niște parteneri excelenți.

Apoi dacă vorbim despre 2020, din nou, ei au fost cei care au lansat către noi invitația de a trata tema responsbilității meseriei de arhitect din perspectiva schimbărilor de mediu. De ce este ea urgentă pentru noi? Pentru că încă învățăm în școală cum să construim. Nu avem încă forța de a ne întreba dacă este cu adevărat necesar să construim în anumite situații și dacă da, care este cea mai potrivită manieră de a face asta uitându-ne la contextul mai mare, istoric, social, politic, economic. Am pierdut înțelegerea propriului rol, dincolo de obiect. Adică orice zid poate să fie un adăpost sau o barieră. Și puterea de a înțelege asta e primul lucru de exersat înainte de a începe să desenezi ziduri, după părerea noastră.

Relația oamenilor cu mediul înconjurător, construit sau nu

Probabil că pentru mulți dintre noi s-a activat această atenție asupra a tot ce numim spațiu neconstruit. Spațiu public, spațiul dintre clădiri, spațiul verde, spațiul comun, sunt multe categorii, dar în orice caz probabil că el de fapt presupune locul de întâlnire cu celălalt sau cu naturalul. De care am avut cei mai mulți dintre noi nevoie.

Probabil că a devenit acum foarte clar că avem nevoie de mult mai multe spații de felul ăsta și că trebuie să și investim în ele. Că spațiul proxim nu e doar ceva de reclamat, ce ni se cuvine și trebuie să ni se dea, dar poate fi și ceva ce putem construi împreună cu cel aflat în imediata vecinătate. Acest fel de a locui pe lângă casă, aduce în discuție un subiect foarte relevant, anume – the household economy – care presupune a migra cu foarte multe dintre activitățile cotidiene și mai ales a alege să apelezi la servicii de la oameni din preajmă, întărind astfel comunitatea și forța ei de autosusținere.

Impactul perioadei de criză asupra proiectelor voastre

Într-un anume sens cred că am fost cumva privilegiate dat fiind faptul că lucram deja din iulie 2019 la pregătirea expoziției principale Beta și ne obișnuisem deja unui ritm favorabil cercetării. Prin urmare, faptul că începând cu luna martie am lucrat numai de acasă a fost aproape un lucru binevenit pentru că aveam nevoie de liniște și de a încetini viteza și ce a fost de fapt cel mai uluitor a fost cât de repede unele din lucrurile despre care citeam, pe care le propuneau mulți dintre cei interesați de schimbările de mediu au putut să devină realitate. Părea că trăiam un soi de versiune demo a unui film în care cineva s-a încăpățânat să arate că totuși se poate să ne schimbăm comportamentele mult mai radical decât credem, dacă înțelegem de ce este necesar să o facem.

Ce am făcut a fost să ne bucurăm de spațiile domestice, să reformulăm destul de mult felul în care le foloseam înainte, apoi am observat fără să vrem fiecare plăntuță care a scos capul în primăvara asta prin preajma casei și asta iarăși a fost o lecție apropos de cât ești de turist în propria viață și în spațiul intim.

Cum se întrevede viitorul

Noi sperăm ca - foarte pe scurt spus - pandemia să aducă două mari schimbări în bine care ne privesc direct meseria, anume, sperăm să redevenim capabili să împărțim spații și grupuri de lucru, comunități pe de o parte, fiindcă e limpede că nu putem să ne rezolvăm toate problemele singuri, și pe de alta, sperăm să investim mult mai mult în natura din oraș.

Răul poate veni din nevoia primară de autoprotecție excesivă, din teamă și din nevoia de a te izola complet și de a vedea la orice pas numai pericol, fapt care paralizează, face confruntarea imposibilă. Orice moment de criză vine cu enorm de multe beneficii - lecții intensive de supraviețuire și de viețuire- dacă reușești să îți asumi bucățica ta de responsabilitate în interiorul ei.

Cum s-a schimbat perspectiva despre acasă și despre afară

Credem că era foarte necesară într-un sens o lecție radicală despre spațiul pe care îl numim acasă și despre spațiul din preajma lui. În această goană a noastră după apartamente la capăt de lume, cu finisaje prețioase, cu multe spații minerale, prietenoase pentru mașini dar foarte puțin spațiu verde pentru copii sau animale sau pentru oamenii în vârstă este un ideal de locuire foarte artificial care decupează pur și simplu o bucățică mică din complexitatea nevoilor pe parcursul unei vieți și face apel la o etapă scurtă în care nevoia de confort, de eficacitate și de reprezentativitate sau statut social primează. Însă tipul acesta de locuire nu poate trece niciun test în timp precum nu poate trece nici testul unei crize de tipul pandemiei.

Ce este din nou fascinant la București este însă că are atât de multă diversitate spațială și implicit de locuire, încât are de unde să își alimenteze nevoia de modele care fac față mai bine unor perioade de criză. Dacă am reuși să îngrijim și să relocuim patrimoniul – atât major, cât și minor, ca valoare arhitecturală- am vedea cât de bine și de divers se poate locui în București.

Spațiul public ideal

În primul rând, trebuie să reformulăm ierarhia spațiilor pentru mașini versus orice altceva. Adică, probabil că avem nevoie de mult mai multe grade în ceea ce privește oferta de mobilitate. Între mașină personală și mijloc de transport în comun, mai există varii niveluri de folosire la comun cu grupuri mai mici, precum vecinii, sau prietenii. Apoi, varietatea mijloacelor de transport prin oraș ar putea fi mult mai mare, mult mai adaptată nevoii de a te mișca repede prin spații înguste.

Există pe lume deja nenumărate tipuri de astfel de alternative, multe dintre ele deja disponibile, care ar putea fi toate opțiuni în funcție de situație, de viteza cu care ai nevoie să te miști, de greutatea pe care vrei să o cari, sau de grupul de oameni cu care vrei să faci

Un al doilea subiect extrem de important este cel al spațiului verde, viu, parc, grădină, livadă, pădure, oricum vrem să o numim. Accesul foarte ușor, la o distanță minimă față de orice zonă de locuit către un spațiu verde în care poți petrece timp este o nevoie pe care probabil că nu o mai poate nimeni nega după experiența acestui an. Se discută și aici despre diferitele grade de antropizare ale acestor spații. Despre faptul că natura uneori se descurcă un pic mai bine singură decât cu ajutorul nostru, mai ales în ceea ce privește reparația, cu alte cuvinte, există dezbaterea cu privire la a lăsa situri complet inaccesibile omului sau cu un grad foarte mic de acces, astfel încât să ne asigurăm că avem zone care permit anumitor specii să își continue existența, avem exemplul Deltei Văcărești foarte la îndemână.

Prin urmare, din nou, o varietate mare de spații verzi, cu funcții diferite, precum grădinile de legume sau de flori îngrijite la comun. Acest tip de spațiu, respectiv de practică are deja istorie în anumite orașe precum New York sau Berlin, dar și în orașul Victoria din România, și începe să devină un punct focal de interes pentru foarte multe tipuri de studii din domenii diferite. Pare că este de altfel, un simbol perfect pentru un nou tip de administrare spațială, asociativă, pe care, probabil că va trebui să o exersăm în majoritatea locurilor care astăzi compun ceea ce numim generic spațiu public.