[Voci online] Ovidiu Vanghele: Din punct de vedere al doctrinei, am inventat eu una si dupa ea ma ghidez: doctrina anti-ursarie

Pe Facebook, Ovidiu Vanghele nu pare sa aiba prea multe filtre puse, se exprima cum ii vine, scrie cu nerv si umor, reteta cu care ajunge usor la cei ce il urmaresc. Este lider de opinie si jurnalist independent. Brandul personal online nu este vreuna dintre preocuparile sale, se prezinta in mediul virtual cum este in realitate: coleric, fixist, serios cand vine vorba despre investigatiile sale de presa. Dar si mistocar cand atinge subiecte ale momentului sau aminteste despre diverse ”personaje” politice.

”Pentru mine, contul de Facebook este doar un mijloc prin care pot duce munca mea din zona jurnalismului independent la mai multa lume. Asta e scopul primordial al prezentei mele pe Facebook. Sigur ca, daca tot sint pe-aici, unde sint multi dintre cunoscutii, amicii si prietenii mei de-o viata, am dat-o si pe lai-lai, cum spunem noi, si asa acest scop primordial a ajuns ceva profund secundar”

Povestim cu Ovidiu Vanghele despre online, pandemie si meseria de jurnalist, pe care el o face de 18 ani. Il urmaresc cateva mii de oameni pe Facebook, si ar vrea sa ajunga la cat mai multi dintre ei cu materialele pe care le scrie pentru Centrul de Investigatii Media, pe platformele Sa fie Lumina si, mai nou, pe Ziare.com.

Bio pe scurt

Sint nascut in zodia varsatorului, imi plac calatoriile… Glumesc! Am implinit recent 18 ani de cand sint jurnalist. Am crescut la Campina, de unde, dupa liceu, am venit la facultate la Bucuresti. Am inceput o facultate de drept, pe care am abandonat-o dupa doi ani in favoarea celei de jurnalism, pe care am si terminat-o formal, cu hartie la mana.

Greu si usor ca jurnalist in zilele noastre

Ce e greu si ce e usor in ce fac eu zi de zi? “In ziua de azi toate alea este greu/ Cum zicea femeia de servici din blocu’ meu”, remember? Era o piesa prin anii ’90, n-aveam cum sa ratez ocazia. :)

E greu, e din ce in ce mai greu sa faci meseria asta azi. Traiesc, traim un paradox: desi e muuuult mai multa informatie disponibila, aia importanta pentru mine, aia pe care eu - ca reporter care se ocupa cu ceea ce se cheama investigatia de presa - o caut, e ascunsa din ce in ce mai abil in mormanele de vrajeala care vin gramada peste noi zi de zi si pazita de prea multi PRisti si consultanti. “Drumul” meu e cumva ingreunat artificial, deci asta e greu.

Usor e restul: atunci cand iti iese ceva misto, atunci cand ai timp pentru tine si pentru ce-ti place tie sa faci (din ce in ce mai rar).

Prima intalnire cu online-ul

Am net de cand aveam dial-up pe telefonul fix. Asta cred ca s-a intamplat undeva prin anii 2000. S-a schimbat totul.

Mediu virtual de acum și ”bula” ta

Imi e foarte greu sa vorbesc despre impartirea mediului virtual, e o lume intreaga acolo, si o alta lume uneori un minut mai tarziu, in functie de cine face sau spune ceva anume. Eu nu stiu din ce bula d-asta cunoscuta, cartografiata fac parte. Oamenii cu care interactionez eu pe internet sint de toate felurile, pentru ca asta imi e meseria.

Dar eu, la nivel personal (daca asta ma intrebi) sint pro-european (deci evident anti-curentul asta dement anti-masca, anti-avort, anti-drepturile omului, anti-5G si mai stiu eu ce bazaconii debiteaza creaturile astea). Sint, evident, pentru educatie (predau de vreo patru-cinci ani la Facultatea de Jurnalism a Universitatii Bucuresti), iar politic as spune ca sint intr-o cautare a centrului, a echilibrului.

Sint de stanga atunci cand e cazul, dar nu de stanga aia turbata (aveam zilele trecute o discutie cu cineva de stanga d-aia turbata, discutie despre un amarat care sa tavalea pe jos de bucurie ca a castigat la pacanele, si mi s-a atras atentia sa nu fac misto de om, ca e victima industriei de jocuri de noroc; am ras), sint de dreapta, dar nu de dreapta deficienta, gen libertarianism sau trumpism. Asta in abstract. In concret, in Romania, din punct de vedere al doctrinei (la noi nu mai exista de mult doctrine), am inventat eu una si dupa ea ma ghidez: doctrina anti-ursarie.

Sint, practic, un cetatean care asteapta adevar in primul rand si, daca se poate, daca nu cere prea mult, si niste competenta de la politicienii romani. Sint ca un om, asa.

Oamenii cu care interactionez mai des sint, evident, oameni cu care impartasesc, mai mult sau mai putin, aceleasi convingeri. Am vazut recent un film care mi-a confirmat ce intelesesem cumva dinainte: algoritmii retelelor sociale sint facuti ca sa te ingroape intre oameni “de-ai tai”, asa inteleg creatorii lor sa-ti ofere siguranta. Esti intre ai tai, e OK. E si nu prea e OK, dar asta e o discutie lunga.

Granita dintre Influenceri si Key Opinion Leaders

Nu stiu nici macar in teorie diferenta intre una si alta, iar prietena mea, care se ocupa de marketing, doarme, deci nu as trezi-o ca sa aflu. Sper, sincer, ca nu sint nici una nici alta, ca suna asa, fake. Sint doar un jurnalist cu un profil de Facebook pe care-l considera personal si pe care se manifesta in consecinta.

Urmaresc oameni pe care-i cunosc si in viata reala, asta e criteriul. Ah, e o exceptie: Dan Pavel, pe care nu-mi amintesc sa-l fi cunoscut (sper sa nu ne stim si sa ma fac acum de ras), dar cu care sper sa beau candva o bere (vorba vine o bere).

Vocea ta online

E prima oara cand folosesc acest acronim, KOL. Nu am avut niciodata senzatia ca as fi asa ceva, in continuare nu cred ca sint. Nu as spune ca am vreo voce puternica (poate cu exceptia momentelor in care tip, atat in viata reala cat si pe net), iar profilul meu de Facebook e urmarit de 17000 de oameni (acum am verificat, habar nu aveam!). Am un profil de Instagram pe care am pus maximum zece poze, am twitter dar strict pentru actualitatea international si cam atat.

Brandul personal si ce expui online

Nu m-a preocupat niciodata brandul personal online, eu sint si in realitate, din pacate, foarte aproape de cum sint pe net: coleric, in principiu, fixist, destul de serios cand am treaba, dar si mistocar. De expus expun fix ce sint, din pacate, cu niste “crop-uri” importante in zonele trairilor extreme: nu-mi expun bucuriile din viata personala, nici tristetile. Nu stiu de ce, asa cred eu, alea sint pentru mine si pentru ai mei, cei de foarte aproape. In rest “expun” (cum suna asta!?!) cam totul.

Despre ce te exprimi pe Facebook

In meserie ma documentez cum se face, cum spune cartea. Apoi public unde public si pe Facebook doar preiau.

Ranturile, daca la alea te referi, sint doar ranturi, multe dintre ele bazate pe bunul simt sau pe o corelare simpla a unor fapte arhi-cunoscute. Ala nu e jurnalism, e rant de Facebook. Ma uit mult la televizor, de multe ori cu fascinatia exploratorului in fata unei lumi noi – mai ales cand ma uit la antena 3 si la rtv (am scris intentionat cu litere mici) – pentru ca e realmente fascinant sa vezi cat de jos se pot duce. Campania pentru locale la Bucuresti a fost un nou maxim de mizerie, de exemplu. De multe ori scriu despre asta.

Alteori scriu pe Facebook despre chestii serioase, de exemplu am scris despre anuntul de zilele trecute al presedintelui cum ca serviciile vor fi scoase de tot din justitie. Am scris pe Facebook pentru ca mi se pare mai simplu decat sa scriu opinie, in forma ei clasica, de presa scrisa. E mai colocvial, mai simplu, mai personal, mai putin pretios. Si, in plus, eram la volan cand am auzit, la radio, declaratia. Am tras pe dreapta, am scris repede si am plecat mai departe. Desi vorbeam serios, e tot un fel de rant. Doar ca na, cumva documentat, in sensul ca se bazeaza pe ceva ce stiu pentru ca urmaresc de ani si ani de zile.

Responsabilitatea

Simt o forma de responsabilitate si ma enerveaza asta. Pentru mine, contul de Facebook este, obiectiv vorbind, doar un mijloc prin care pot duce munca mea din zona jurnalismului independent (deci mic dpdv al „acoperirii”) la mai multa lume. Asta e scopul primordial al prezentei mele pe Facebook. Sigur ca, daca tot sint pe-aici, unde sint multi dintre cunoscutii, amicii si chiar prietenii mei de-o viata, am dat-o si pe lai-lai, cum spunem noi, si asa acest scop primordial a ajuns ceva profund secundar. Deh, ludicul...

Eu sint, practic, doi intr-unul: sint jurnalistul, care rarissim se manifesta pe Facebook (prin postari care incep, de obicei, cu sintagma „Acum serios!”), si cetateanul, omul, care, conectat fiind non-stop la realitate, vorbeste si el ca opinia publica. De multe ori scriu insa pe Facebook si chestii despre muzica (imi place mie mult de tot muzica), despre tobe (obisnuiam sa bat ceva-ceva, dar acum sint praf, sint ruginit rau), despre schi (imi place sa schiez) si alte chestii lumesti, omenesti.

De-asta spun ca ma enerveaza sa simt o responsabilitate: contul meu de Facebook e al meu, omul, care munceste cate ceva (si posteaza despre asta), care urmareste atent viata publica de vreo 25 de ani, care are damblalele lui etc.. Bref, eu nu vreau sa fiu influencer, nu vreau sa invat pe nimeni ce si cum sa gandeasca (mai ales prin ce scriu pe Facebook) si cred ca e vina oamenilor care cauta modele in orice tip random cu un cont pe Facebook. Ah, da, vreau sa fiu influencer pentru studentii mei, la scoala, unde discutam despre meserie, sau pentru colegii mei mai tineri de la Ziare.com, cu care de curand colaborez, dar nu vreau sa fiu influencer pe parte de viata personala, nu am nimic iesit din comun de aratat.

Ai vrut vreodata sa renunti la Facebook

Am vrut, dar m-am razgandit rapid, pentru ca, din nou, oamenii care ma urmaresc citesc, dincolo de toate ranturile mele, si ce scrie jurnalistul Ovidiu Vanghele.

De curand, mi-am facut o pagina de Facebook, pe care incerc sa o cresc si sper sa ajung candva sa separ total contul de persoana de cel de jurnalist, iar contul personal sa-l setez apoi doar pentru prieteni si cunoscuti, ca sa pot sa-l tin pentru frivolitati. La asta visez.

Conflictele

In general, pe contul meu e democratie. Daca apare vreun prost din ala stelar rad de el si apoi il dau afara, dar in general nu prea apar. Accept multe prin comentarii, ii las pe oameni sa-si spuna ce-au de spus, dar am o limita si o trag. In general ciulesc urechile la atacurile la persoana, atunci analizez rapid cat adevar e in ce-si arunca oamenii aia unul altuia si, daca adevarul sau argumentul dispar, pac, block.

Reguli si valori

Nu am reguli. Valorile pe care le urmaresc sint evidente: drepturile omului (cu tot ceea ce tine de jurnalism), adevar, pro-Europa, toleranta, bun-simt societal, a fi azi mai ne-prost decat ai fost ieri, astea. Tolerez din ce in ce mai greu inadecvarea, vorbitul Dan Pulea (nu-l stii, e un prieten de-ai mei), tampenia in cea mai pura stare a ei, iar astea sint din abundenta pe Facebook, trebuie sa ai noroc sa nu calci in ceva de genul asta.

Oamenii care te urmaresc

Habar n-am cum este, dincolo de ce vad din comentarii. Dincolo de cunoscutii si prietenii mei, pe care evident ca-i stiu bine, par oameni ca lumea. Ah, inca ceva: am cunoscut cativa oameni foarte foarte misto de cand cu Facebook-ul, as indrazni sa-i numesc pe cativa chiar prieteni deja. Oameni pe care te poti baza, oameni sinceri si misto, dar dincolo de profilele de Facebook ale celor cu care interactionez nu stiu ce este, in multe cazuri. Par asa, in goana Facebook-ului, oameni misto.

Ce asteapta de la mine? Habar n-am, sa spuna ei. S-ar putea sa nu primeasca, pentru ca sint capos.

Ce apreciaza? Iar nu stiu, poate dezinvoltura mea, poate modul colorat in care spun chestii? Nu stiu. Sper ca, dincolo de astea, apreciaza si ce fac eu in meseria mea, asta chiar mi-as dori. Pentru ca, repet, imi place sa cred ca d-asta ma urmaresc, sa ajunga la ei ce scriu pe investigatiimedia.ro (site-ul organizatiei pe care am fondat-o si pentru care lucrez de sapte ani), pe safielumina.ro (un proiect pe care-l coordonez alaturi de Vlad Stoicescu) sau, mai nou, pe Ziare.com.

In pandemie

S-au schimbat foarte multe. Pe de-o parte am simtit consumul de presa crescand, si am fost intr-un concurs eu cu mine, cel putin in perioada de lockdown, pentru a produce cat de mult a fost posibil. Pe de alta parte, statul, institutiile, au fost si sint in continuare moarte. MOAR-TE! Nu a lucrat nimeni nimic. Si jurnalistul din mine are nevoie de date, de experti, de surse pe care le acceseaza prin institutiile astea. A fost horror. Sintem, de exemplu, in intarziere majora la CIM (Centrul de Investigatii Media, despre care va vorbeam adineauri) cu un proiect in care sintem parteneri cu Reprezentanta Comisiei Europene la Bucuresti, si asta exclusiv din acest motiv. ANAF nu, arhive de instante nu, mai nimic nu merge. E rau. Asta s-a schimbat fundamental. In rau, evident.

In rest, fac cam aceleasi lucruri pe care le facem si inainte, doar ca viteza unei documentari precum cele pe care incercam sa le facem la CIM sau la Sa fie lumina este ridicol de mica, din acelasi motiv.

O sa mai fac ceva in plus, ceva la care lucrez impreuna cu Vlad Stoicescu de aproape jumatate de an. E vorba de un produs video, cu care ne chinuim momentan in special din perspectiva tehnica, dar pe care sper sa-l vedeti curand.

Efectele crizei

Criza e majora, dar doar pentru ca aceasta pandemie ne-a pus in fata o mare oglinda. Noi tot astia sintem, aceiasi de dinainte de pandemie. Ne batem joc de meseriile noastre, cerem fara sa oferim mai nimic, spoim lucrurile ca sa para ok de departe dar de-aproape sintem praf. Peste aceasta situatie a venit si o criza majora de incredere. Nu am sa inteleg niciodata sintagma “Xulescu nu crede in Covid”. Pai cum sa nu crezi daca el exista, il vad specialistii la microscop, ii vad consecintele asupra organismului celor infectati. Mi se pare incredibil, dar, repet: e o consecinta a ceea ce am fost in astia 30 de ani (daca-i mai punem si pe ceilalti 45…).

Autoritatile, cum au comunicat

Lucrez, impreuna cu Ramona Ursu, cu care colaborez, de ceva vreme deja, la CIM si, de cateva luni, si la Ziare.com, la un fel de documentare-mamut despre drepturile omului in Romania in anul pandemiei. E un proiect care ne e foarte drag si in care facem in fiecare zi ceva: ori pe Ziare.com, ori pe CIM, ori pe Facebook. Scriem pur si simplu fapt dupa fapt si, la sfarsit, o sa tragem concluziile apropos de conduita autoritatilor romane in acest an, in special cand vine vorba de comunicare.

Sneak preview: e un dezastru la care nici macar noi, jurnalisti fiind, nu ne asteptam. Abia astept sa punem ordine in uriasul google-doc in care am adunat totul si atunci vom putea spune, prin acest document, ce credem noi ca a fost bine si ce a fost rau.

De bine, ce a adus pandemia

Eu sper sa ramanem cu o mai buna intelegere asupra statului roman. Am vazut cu totii balbele, prostiile si prostii, am vazut in fata noastra sefi de institutii care nu pot sa lege doua vorbe, i-am vazut. Cu asta ar trebui sa ramanem. Si, daca s-o putea, sa facem ceva, orice: unii sa se implice mai mult, poate chiar sa intre in politica, sa votam mai multi, sa orice.

Lectiile tale

Of, sint multe de spus. Dincolo de viata personala, care o sa ramana personala, am inteles multe despre mine si despre cei de langa mine. Si am avut timp sa ma adun si sa-mi fac, asa, niste bilanturi.