[Voci online] Codruța Simina: Ne ia valul mult mai ușor. Suntem mai vulnerabili la orice emoție cât de cât puternică, mai ales dacă vine de pe Facebook

Pandemia a scos ce e mai bun din mulți, deci și din Codruța Simina, chiar dacă i-a limitat călătoriile și documentările din teren pentru articolele de presă. Face o oră de sport pe zi acum și, după 20 de ani de încercări eșuate, a reușit să citească ”Lupul de stepă”, al lui Hermann Hesse.

Când vorbește despre efectele crizei, spune și că presa scrisă a fost vitregită în anul acesta pentru că a pierdut teren în tot zgomotul știrilor de ultimă oră legate de subiecte fierbinți.

”Cred că ce s-a întâmplat în perioada asta e că textul scris a pățit un fel de burnout. A murit puțin sub avalanșa de breaking news și spaimă care coboară din ecran. Mare parte din ziarele internaționale pe care le citeam gratuit înainte de lockdown au acum un paywall”

În continuare povestește Codruța Simina, care zice cu umor lucruri serioase. Este reporter la Pressone și scrie poezii din când în când, iar vocea sa de online este diferită de cea a omului de presă. Pe principii jurnalistice, Codruța face alături de Ovidiu Mihalcea un newsletter despre știri false și dezinformare, Misreport pe numele lui.

Despre tine

Sunt un om bucuros și curios, mare parte a timpului. Vin dintr-un oraș mic din Munții Apuseni, unde în copilărie aveam cinematograf și librărie. Acum nu mai există niciunele. Pe studii, combo-ul e cam așa: olimpiade naționale de română, liceu de informatică, facultate de jurnalism. Fără licență. În prezent, ca în trecut, sunt reporter. Mai scriu și poezii, când mă ajunge din urmă.

Greu și ușor, la modul în general

Cel mai ușor și cel mai greu în fiecare zi e să-i răspund cât de cât sincer și onorabil fiicei mele la cele mai curioase întrebări. Pe locul al doilea, zi de zi, e ușor și greu să scriu. Relația asta de love-hate cu scrisul se duce mai departe și trăiește cu mine în momentele esențiale, făcându-mă să mă simt ca doi oameni complet diferiți, lipiți unul de celălalt. A zis un domn taximetrist că e posibil să fie de la zodie. (Pești, da).

Prima întâlnire cu online-ul

Pentru mine, prima întâlnire cu online-ul are în continuare ca soundtrack un telefon fix care se conectează la dialup. Uneori, când mă conectez la o rețea de Wi-fi din cafenele sau aeroporturi, aud în gând sunetul ăla, ca un greieraș electric descentrat.

Și-mi vine să zic: well, that escalated fast!

Au trecut vreo 20 de ani de atunci. Cred că așa se simțeau grecii când au trecut de la memoria orală la aia scrisă. Noi am trecut de la memoria scrisă la cea cu imagini și imediat după, la industrializarea ei.

Te-ai gândit vreodată cum ar explica peste 500 de ani niște arheologi gadget-urile și device-urile noastre dacă mâine s-ar lua curentul și n-ar mai reveni niciodată? Cam asta e perspectiva. 

Mediul virtual și ”bulele” sale

Nu cred în “bulă”. E doar un cerc mai mare de oameni cu care you click - ce cred e că fără rețelele sociale, probabil unii dintre noi nu ne-am fi găsit niciodată în viața reală. Dar nici în viața reală nu vrei să stai prea mult la bere cu ăia care îți strică zen-ul. Din punctul ăsta de vedere, “bula” mea virtuală e mult mai variată decât cea IRL.

Dacă e să zic că fac parte dintr-o bulă, o să mă hazardez să spun că e bula oamenilor care suportă și practică auto ironia. Și înțeleg că lucrurile nu sunt doar albe sau doar negre. Mai puțin atunci când sunt, și atunci nu prea mai e loc de întors.

Granița dintre Influenceri și KOLs

N-am nici cea mai vagă idee. M-am gândit să caut pe google să răspund la asta, dar e târziu și sincer, nu cred că stă nimeni să se perpelească ce părere am eu în dilema asta, influenceri vs KOLs.

De urmărit, e simplu. Îi urmăresc pe cei care-mi sunt prieteni pe contul de FB, plus o mână de jurnaliști și pagina de Facebook a lui Stephen Colbert. Și niște pagini dedicate unor filosofi morți astăzi. Și na, mă mai uit la câțiva vloggeri la care se uită fiica mea, pentru că vreau să știu cu ce se mănâncă. Îl urmăresc cu seriozitate asiduă pe Laurențiu Nicorescu, din scoarță-n scoarță. Se numește stalking? :)

Vocea ta online și brandul personal

Vocea mea online e, vorba unui scriitor rus mort la tinerețe, o bășică de săpun. Și-așa ar trebui să fie toate vocile care nu traversează online-ul, către ceva mai palpabil. Măcar hârtie. Key Opinion Leader e cam mult spus, dacă nu cumva asta înseamnă o fată care scrie uneori (cam pasional) ce crede. Nu cred că asta înseamnă. :)))

În plus, nu m-am gândit niciodată la mine ca la un “brand”. Îmi place și-mi face bine să exagerez și să greșesc, mi se pare că “brandurile personale” nu-și permit luxul ăsta mai des de 2-3 ori într-o viață (de brand). Am încercat tot timpul să scriu exact ce vreau să spun. E printre primele sfaturi pe care le-am primit când am început să lucrez în jurnalism. Încă stă în picioare.

Fac public ce mi se pare că e corect și că ar putea fi valoros pentru un public. În rest, am multe zile banale în care umblu prin casă în șosete groase și un tricou, gătesc, citesc și dau cu aspiratorul. Și merg mult cu taxi. Asta cam fac public. :))

Mai există și pagina Misreport, newsletter-ul despre dezinformare și știri false, pe care îl fac împreună cu Ovidiu Mihalcea. Acolo aplicăm strict principiile jurnalistice.

Subiectele pe care te exprimi

Nu cred că am un gen de subiecte anume pe care le abordez. De documentat, funcționez ca jurnalistul: surse credibile, pe care le citez. Însă vocea mea pe Facebook e diferită de cea din ziar. Dar citesc tot timpul de 10 ori ce scriu, și sunt atentă la fiecare nuanță - să nu (mă) mint. :) Sau s-o fac cât mai puțin.

În general, mă provoacă momentele de absurd, ironie și reality check din propria viață. Apoi momentele în care simt că perspectiva pe care o am nu e neapărat mainstream, și poate îi ajută pe alții, mai aduce nuanțe. Nuanțele ne ajută să nu ne dăm în cap. Uneori pur și simplu nimeresc glume bune :)

Alteori muncesc mult să scriu postări elaborate ca să nu scriu “fmm”. E un exercițiu și ăsta. Îl invidiez uneori pe Ovidiu Vanghele. Am avut o singură dată când n-a funcționat, atunci când a zis Șerban Nicolae că partizanii din munți au slăbit capacitatea de apărare a României. Atunci a fost un “fmm” clar și limpede. Nu regret.

Responsabilitatea, ce implică ea

Să nu mint. E o responsabilitate pe care o am față de mine. Dar nu cred că se poate face asta la nivel de performanță. Cu toții ne autoficționăm puțin. The past is just a story we tell ourselves. Toți mințim, din perspectiva asta. Exercițiul meu online e să mint încercând să spun cât mai mult adevăr. Dacă v-am pierdut, găsesc că e just.

Ai vrut vreodată să renunți la contul de Facebook

Da. Când am realizat că e rău într-un fel foarte insidios și aproape necontrolabil - că mă face să pierd timp fără să câștig ceva. Și e un exercițiu bun, încercați: câte lucruri esențiale afli într-o zi de pe FB? Lucruri pe care, dacă nu le-ai ști, viața ta s-ar schimba? În plus, am descoperit că scrisul pe Facebook strică scrisul celălalt. Pentru că te predispune la șabloane, la rețete, la mindsets.

Scrisul pe Facebook ne memează, ca să zic așa. Dar na, pe de altă parte, e plăcut să vezi că oamenii sunt acolo cu tine, îți dau like și share (care ar fi echivalentele IRL?). Unii îți dau inimioare. Sunt, probabil, cele mai lipsite de emoții inimioare. Dar fac bine la selfesteem. Ca să fiu sinceră, de asta n-am renunțat la FB.

Conflictele și sfântul ”block”

Cred că am dat block de când mă știu de vreo trei ori. Pentru mesaje personale care o luau razna și îmi transmiteau că sunt obligată să fac parte din delirul cuiva. Nu suntem obligați să facem parte din delirul nimănui. “Nu” e nu.

În rest, încerc să intervin cât mai puțin în conflictele de pe contul meu de FB. Cred că oamenii care intră în conflicte sunt suficient de adulți încât să și le poată purta singuri. Intervin (teoretic, n-a prea fost cazul) când se sare din bun simț și se ajunge în jigniri și chestii personale care nu-și au locul acolo.

Regulile de la care nu te abați niciodată

Să nu fac de râs limba română și să nu mint. Astea sunt regulile fundamentale. De multe ori realizez că e o utopie și probabil că par desuetă. De multe ori, mai ales în postările legate de experiențe personale, caut perspectiva cea mai funny. În capul meu îmi spun că ne ajută pe toți să vedem partea amuzantă a lucrurilor, că toți avem nevoie de puțin optimism ușurel dement. Viața e oricum impregnată de multă tristețe, de ce să ne lăcomim? S-ar putea că mă mint singură. :)

Nu tolerez jignirile, capsomania și chestiile gratuite.

Comunitatea care s-a strâns în jurul tău

Comunitatea din jurul meu e umană, sensibilă la adevăr și cu puțină răbdare la bullshit, de oriunde ar veni el. N-am idee ce așteaptă sau dacă așteaptă ceva de la mine. Câțiva oameni pe care-i stimez mult apreciază uneori simțul ăsta al umorului a bit sad and a bit cranky pe care îl pățesc la răstimpuri. Alții apreciază că uneori sunt atentă la niște detalii la care nu se uită alții.

Nu m-am gândit niciodată la “profilul” lor. N-am nici rețete de intrat în dialog, nici cont de Instagram. FB e destul. Am un cont de Twitter pe care n-am mai intrat de 10 ani. Am uitat parola.

Vorbesc cu oricine e pe subiect, ca să zic așa. Și dacă am timp.

Din pandemie

Înainte de pandemie călătoream mult mai mult și mergeam pe teren mai mult. Asta îmi lipsește. Pe de altă parte, pandemia mi-a adus în viață o oră de sport pe zi (bine, uneori la două zile), un ritm mult mai organizat și o altă percepție a timpului. Am învățat să am timp pentru mine. Unul din obiectivele mele în viață asumate (lol) e să învăț să nu mă (mai) grăbesc. Cu nimic.

Pe de altă parte, cred că ce s-a întâmplat în perioada asta e că textul scris a pățit un fel de burnout. A murit puțin sub avalanșa de breaking news și spaimă care coboară din ecran. Mare parte din ziarele internaționale pe care le citeam gratuit înainte de lockdown au acum un paywall. N-a fost un timp prea minunat pentru presa scrisă, deși am muncit toți ca nebunii.

Efecte ale crizei

Ce mi s-a părut vizibil în ultima vreme e că toți am ieșit din lockdown destul de nevrotici și nu neapărat conștienți de asta. Ne ia valul mult mai ușor. Suntem mai vulnerabili la orice emoție cât de cât puternică, mai ales dacă vine de pe Facebook. Parcă ne și isterizăm mai repede. Am umplut niște timpi în care gândeam cu timpi în care consumăm ecrane.

Mă gândesc că unii din prietenii mei au stat lunile acelea singuri în casă. Cred că e groaznic, de la un punct, să nu te îmbrățișeze un om. Și să nici nu știi când mai poți face asta fără oleacă de strângere de inimă.

Unii dintre noi revin mai greu la o viață apropiată de cea dinainte - și pot să înțeleg asta. Mi se pare că dacă îmi organizez viața și munca în jurul casei, pierd mai puțin timp.

Teama mea cea mai mare e că nu vom învăța prea multe - și prea mulți dintre noi - din criza asta. Nu știu de ce. Am senzația că oamenii au nevoie de timp ca să învețe lucruri, și timpul ăsta nu ni-l mai dăm azi.

Cum au comunicat autoritățile

În timpul lockdown-ului, au comunicat cu foarte puțină grijă pentru transparență. Într-un fel, am înțeles asta - eram cu toții amorsați, un singur canal de comunicare a informațiilor oficiale oferea siguranță, într-un fel. Doar că era foarte puțină informație, și atunci spațiul s-a umplut rapid de știri false și conspirații. Asta face lipsa de transparență.
Cred că cele mai puternice mesaje au fost fotografiile cu armata în stradă și că Marcel Vela are o geacă de piele care-i place foarte mult. Da, cred că oamenii le-au înțeles pe amândouă.

De bine, ce a adus pandemia

Timp, pentru câțiva dintre noi care și-l doreau cu ardoare. După 20 de ani de încercări eșuate, am reușit în sfârșit să citesc Lupul de stepă, al lui Hesse. Pandemia a scos, din unii dintre noi, ce era mai bun. Sper să rămânem cu antrenamentul ăsta.

Lecțiile tale

Să nu mă grăbesc. Graba ucide mintea. Graba este moartea măruntă, purtătoarea desființării totale...