[Voci online] Ana-Maria Caia: Oricât te-ar enerva prostia și toxicitatea, trebuie să deschizi urechile și să pricepi ce se întâmplă

Doar din spatele biroului sau din bucătărie, nu poți face cu adevărat comunicare și jurnalism, trebuie să fii în mijlocul acțiunii. Să ieși pe stradă și să mergi peste tot unde există subiecte de interes, iar ele pot fi și în barul ilegal de la colțul blocului. Așa spune Ana-Maria Caia, iar ea are o experiență de peste 20 de ani în comunicare și presă.

Momentan se ocupă de comunicare într-o instituție europeană la Bruxelles, iar online scrie despre viața ei în acest oraș, călătorii, filme, educație și expune dialoguri deștepte pe care le are cu fiul său, Efrem. Mai rar în ultima perioadă, apasă accelerația internetului când are convingerea că un mesaj important trebuie să ajungă la cât mai mulți oameni.

Își amintește primii ani pe internet.

”Offline, m-am întâlnit cu internetul atunci când am cunoscut echipa de la PC Magazine și Agora-on-line, prin ’99 și am accesat un univers de geekși autohtoni, niște oameni preocupați de tehnologie într-o manieră foarte filosofică. Prin 2002 am ajuns să administrez forumul lui Andrei Gheorghe, o chestie masivă și nărăvașă, care m-a învățat ca nimic altceva până acum despre ce înseamnă o comunitate online.”

Mai departe, Ana-Maria Caia povestește despre ce face acum online, de la Bruxelles și aruncă o privire de acolo peste primele efecte ale perioadei prin care trecem.

Bio pe scurt

Fac comunicare, undeva la granița între politică și politici, într-o instituție europeană. Când stabilești unde e granița asta, e greu. După aceea e ușor. Până acum am produs emisiuni TV, am inventat formate, am învățat alți oameni ce e aia televiziune, am creat echipe mari și mici, am avut două companii, am condus o revistă, am făcut o emisiune de radio, mai fac (încă) un podcast (la Hotnews, Caia și Bejan. Călătorii), am călătorit, am scris articole, o carte de povestiri, am comunicat online pentru mine sau pentru clienți, am scris pe blogul meu, pe site-urile altora, am călătorit incredibil de mult, uneori câte 6 luni într-un an, am făcut campanii electorale și comerciale și multe altele îngrămădite în 21 de ani de muncă.

Întâlnirea cu internetul

Cu internetul m-am întâlnit într-un internet-cafe din Eroilor, în 1998. De fapt, îmi dădeam întâlniri zilnice cu acest internet, în acel loc, un subsol mizerabil, plin de personaje dubioase care se ocupau intens cu camerele de chat și cu cardingul, astea erau vremurile. Eu navigam neobosită pe Nirvanet, un fel de portal, franțuzesc, unde se găseau niște “bunătăți” incredibile: cursurile lui Deleuze despre Kant, povești despre locuri exotice, eseuri de istoria religiilor sau antropologie.

Internetul era mic și generos, iar Nirvanetul, absolut templul cyberculturii. Offline, m-am întâlnit cu internetul atunci când am cunoscut echipa de la PC Magazine și Agora-on-line, prin ’99 și am accesat un univers de geekși autohtoni, niște oameni preocupați de tehnologie într-o manieră foarte filosofică. Prin 2002 am ajuns să administrez forumul lui Andrei Gheorghe, o chestie masivă și nărăvașă, care m-a învățat ca nimic altceva până acum despre ce înseamnă o comunitate online. Prin 2003 am dat drumul chiar și la o secțiune LGBT a forumului. Așadar, cumva, eram pregătită pentru epoca de explozie a rețelelor sociale.

Cum s-au schimbat lucrurile? Și eu, și internetul, am devenit pragmatici. Dar încă îmi mai aduc aminte cât de idealiști am fost odată.

Influenceri vs Key Opinion Leaders

Dacă îți place cum și ce scrie cineva, nu-l numeri la like-uri să vezi dacă e performant, deci nu știu să spun cum ajungi să ai ștampila de influencer. De urmărit, urmăresc personaje din cele mai diverse, cu multă curiozitate profesională. Oameni care mă influențează și îmi spun ceva: Ciprian Mihali, Mihaela Miroiu, Cătălin Teniță, Gabriel Bejan (colegul meu de podcast de călătorii de la Hotnews), Vlad Petreanu, Amalia Enache, Dragoș Bucurenci, Cosmin Dragomir, Ioana Moldovan și colegii ei de la Documentaria, Ioana Avădani, Sebastian Zachmann și mulți alții asemenea lor.

Profilul de Facebook

Mi-am cultivat profilul de Facebook astfel încât să văd opinii din toate zonele. Politic merg de la extremă stângă la extrema dreaptă, am oameni din toate categoriile sociale, de religii diferite etc. Contul meu de Facebook nu e locul în care trebuie să-mi validez opiniile, pe alea mi le pot valida cu partenerul de viață, prietenii, colegii. El are sens pentru mine și merită păstrat în măsura în care îi pot păstra diversitatea, în măsura în care mă poate face, prin expunerea la poziționări foarte diferite, un mai bun comunicator.

Nu poți face comunicare sau jurnalism din bulă, din birou, din propria bucătărie. Trebuie să mergi cu autobuzul, cu metroul, să te duci și la biserică, și la țară, și-n club, și-n barul ilegal din colț, la birt, la butic, la Mega. Și oricât te-ar enerva prostia, toxicitatea, extremismul mai vizibile acum decât oricând, trebuie să deschizi urechile și să pricepi ce se întâmplă și de ce se întâmplă.

Brandul personal și vocea ta online

Ce voce și ce profil am puteți spune voi despre mine. De altfel, Facebookul meu personal e un hobby, n-are prea multe calcule în spate. Acum scriu despre copiii mei, despre educație, despre ce văd frumos sau interesant în jur. Îmi mai alunecă mâna pe tastatură și cu niște nervi, din când în când, dar din ce în ce mai rar. Am foarte puțin chef să particip la dezmățul de anxietate din perioada asta. Știu să estimez ce succes va avea o postare cu destul de multă acuratețe și uneori, recunosc, îmi gonflez puțin egoul scriind câte una care să-mi confirme predicțiile.

Atunci când am avut nevoie de vizibilitate, am folosit rețelele sociale, blogul personal, aparițiile în media clasică.

Au fost momente în care m-am folosit de ce știu ca să comunic lucruri care mi s-au părut importante - de pildă cumplita perioadă cu protestele anti-PSD. Am avut convingerea atunci că e de datoria mea să accelerez în online și să scriu astfel încât ce scriu să ajungă la cât mai mulți oameni. Dar asta a venit la pachet, firește, cu amenințări cu violul, moartea, pentru mine și pentru familia mea. Care, dincolo de tot zenul clădit în mulți ani de interacțiune agresivă pe internetul românesc, m-au afectat, m-au zdruncinat. Numai că și acum cred că ce am făcut atunci a fost util.
Ce nu fac public? Ce n-are sens să fac public pentru că nu-mi ajută nici mie, nici celorlalți.

Subiectele pe care scrii

Scriu ce minuni mai spune fiul meu Efrem, scriu despre Bruxelles, orașul în care trăiesc acum, mai scriu despre călătorii, filme, cărți, dar și despre educație. Mai scriu și despre ce se-ntâmplă zi de zi, dar din ce în ce mai puțin. Cred că trăim vremuri suficient de dificile încât să nu ne bălăcim continuu în aceeași dispoziție anxioasă și apocaliptică.

Comunitatea care te urmărește

Mulți din cei care mă urmăresc sunt pasionați de călătorii, deci au o deschidere culturală și umană peste medie. Îi respect, încercând să nu produc numai zgomot, să mai fac și muzică. Am întâlnit oameni grozavi pe Facebook și sunt recunoscătoare pentru asta.

Ai vrut vreodată să renunți Facebook

Nu vreau să renunț la Facebook, el îmi este util. Din când în când, mă opresc câte o săptămână, două ca să mă dezintoxic. Chestiune de igienă mentală.

Conflictele, ce faci cu ele

Dau block strict atunci când mă simt amenințată, când mi se trimit amenințări, pornografie sau când văd o preocupare nesănătoasă pentru mine a unei alte persoane. Am mai blocat oameni care hărțuiau alți oameni, într-un mod extrem de agresiv, cu afișare de rasism, homofobie etc. Dacă am vreme, vorbesc cu oamenii. Dacă nu, nu. În principiu, poți să te cerți în libertate prin subsol pe la mine, în niște limite destul de largi.

Cum vezi responsabilitatea

Să nu fiu proastă în public, ca să sporesc oceanul planetar de prostie și să-i inspir și pe alții la tâmpenie.

O privire asupra crizei, din zona binelui

Criza aceasta, bizar, ne-a adus mai împreună decât am fost vreodată. Suntem cu toții în ea și depindem de ceilalți într-o măsură foarte mare ca să trecem de ea. Suntem într-un continuu exercițiu de solidaritate: mă protejez pe mine, dar și pe ceilalți și am nevoie de ceilalți să facă același lucru pentru mine. Îmi sacrific chipul, individualitatea, dar câștig prin această renunțare o comunitate. E o lovitură dată individualismului, egoismului exagerat care caracterizează mai societatea occidentală actuală.

Mă gândesc că, dacă dincolo de orice mască, oamenii vor rămâne cu reflexul de a se gândi la celălalt, cu reflexul de a-i purta de grijă altuia, atunci această perioadă de distanțare fizică ne va aduce, de fapt, mai aproape.

Criza a avut eroii ei: personalul medical, vânzătorii din supermarketuri, șoferii care călătoreau printr-o Europă părăsită să avem medicamente și mâncare, îngrijitorii din azile, curierii. Atunci când noi, gulerele albe, puteam sta izolați, ei au făcut munca aia care nu se face prin Zoom. Poate din recunoștință se va clădi puțin mai mult respect pentru aceste meserii și pentru acești oameni.

Ne-am și digitalizat: obligat, forțat. Și când spun digitalizat nu mă refer la frecatul mobilului, ci la faptul că ne-am trezit într-o realitate în care am muncit, am învățat online, cu tot stresul de rigoare. Nu cred că trebuie desființate birourile, dar cred că sunt oameni care pot lucra eficient într-un regim combinat de birou și la distanță și mai cred că e bine că profesorii și elevii au fost puși în situația de a-și dezvolta niște competențe digitale minime. Elevii au descoperit brusc că există internet și dincolo de Tik Tok și că te poți uita și la un curs online, chiar unul ținut de un profesor altul decât al tău. Cred că va exploda conținutul educațional și asta e excelent.

Lecțiile pandemiei pentru tine

Am descoperit despre mine că sunt mult mai socială decât mă credeam. În offline, nu în online.