“De ce avem nevoie de muzee?” O întrebare la care răspunsul e o provocare, cu atît mai mult în pandemie, spune Călin Dan, directorul MNAC. Cu atât mai mult în România, unde cultura este tratată ca un domeniu dispensabil. Dar dacă muzeele, indiferent de specificul lor, vor reuși să demonstreze că reprezintă o dimensiune importantă a umanității, vor reuși să depășească și criza declanșată de pandemie și prejudecățile.
La toate prejudecățile anterioare, cred că s-a mai adăugat în ultima perioadă încă una și anume că nu ne trebuie nouă muzee acum. Să scăpăm sănătoși, să ieșim cu bine din iminenta criză economică și apoi mergem noi și la muzeu.
Fiecare muzeu ar trebui să-și facă timp de reflecție și să învețe pe cont propriu această lecție pe care o oferă lipsa vizitatorilor cu care se confruntă în această perioadă.
Asta a încercat să facă MNAC în ultimii ani: să devină un spațiu activ dedicat artei contemporane. Anul acesta, bugetul MNAC a fost suplimentat de Ministerul Culturii cu 2.000.000 de lei pentru achiziția publică de lucrări de artă contemporană. Un fond necesar, în contextul în care colecția MNAC nu a mai primit lucări noi prin achiziții din anul 2008, iar în România sunt peste 6.000 de artiști vizuali, mulți dintre ei aflați momentan în situații dificile.
În rândurile următoare, vorbim cu directorul MNAC despre acest fond de achiziții și ce trebuie să facă artiștii din România pentru a se înscrie în selecție, dar și despre publicul de artă din România, vizitatorii MNAC și încercările muzeului de a se apropia de publicul larg.
Povestea MNAC din ultimii ani
MNAC este un laborator unde cercetarea, medierea și creația sunt încurajate în proporții egale. De aceea nu este doar cel mai mare spațiu din România dedicat artei contemporane, ci și cel mai activ. Este interesantă evoluția rapidă a muzeului și merită menționată pentru că MNAC a devenit un reper în domeniu în doar două decenii, ceea ce este extrem de puțin dacă aruncăm o privire spre istoricul altor muzee similare din străinătate.
Evoluția atât de rapidă se datorează consecvenței în calitatea alegerilor, dar mai ales dinamicii permanente. Muzeul nu s-a mulțumit să conserve și să expună, ci a înființat într-un timp scurt un centru de documentare și cercetare, o editură, a dezvoltat departamentul de educație care rafinează în permanență programele adresate publicului, a creat un mediu încurajator pentru desfășurarea multor evenimente elaborate de comunitatea creativă din București.
Centrul de documentare MNAC
În momentul acesta cred că dintre toate, două dintre proiectele noastre sunt întipărite bine în conștiința publicului și a comunității artistice: expoziția permanentă și succesiunea vernisajelor de primăvară/vară și de toamnă. Văzând istoria (1947-2007) vine cu un concept expozițional flexibil, multi-curatorial și reflectă istoria recentă a României prin intermediul artei și viceversa. Cât despre vernisaje, ele oferă în fiecare sezon patru etaje de expoziții variate, consistente care aduc în fața publicului artiști români sau internaționali.
Văzând istoria (1947-2007)
Obstacole, provocări
Orice muzeu care vrea să fie activ și să devină atractiv pentru un public variat în acest an nefast pentru cultură trebuie să aibă un spirit de gherilă. Nu mai este vorba momentan de a construi o viziune consistentă pe termen lung, ci de o luptă de rezistență cu termene scurte și revizuiri constante ale misiunii muzeului.
Provocarea principală cu care ne confruntăm este scăderea drastică a numărului de vizitatori, vorbim aici despre un procent aproximativ de 60-80%, adică enorm. Sigur, la asta se adaugă și alte probleme comune cu celelalte muzee din țară, probleme legate de subfinanțare și de instabilitate. Toate aceste lucruri sunt schimbări dramatice, la care în primă fază există tendința de a răspunde pompieristic, însă suntem conștienți că va fi o probă de rezistență pe termen lung.
În același timp, nu ne îndoim de oportunitățile care vin la pachet cu această situație. Avem ocazia să demonstrăm chiar și în circumstanțe așa de speciale cât de relevante sunt muzeele pentru societate. De aceea pregătim o campanie de comunicare despre muzeu ca resursă educațională, emoțională, istorică, creativă pentru diversele categorii de public. Spațiile noastre sunt adaptate pentru activități culturale diverse, dar vom relua comunicarea pentru ca oamenii să știe că sunt bineveniți și protejați la muzeu.
În timpul izolării am creat #MuseumFromHome pe Facebook, iar pe canalul nostru de YouTube #MNAC Virtual pentru ca vizitatorii să poată urmări în timp real producția expozițiilor. De asemenea, pe 10 iunie a avut loc “Marele vernisaj de vară”, care a înlocuit anul acesta consacratul deja vernisaj de primăvară, unul dintre primele evenimente pentru public care au avut loc după redeschiderea muzeelor.
Publicul a venit în număr foarte mare, în jur de 500 de participanți, însă au fost respectate toate regulile de distanțare fizică specifice pandemiei. Desigur, acest lucru nu ar fi fost posibil în lipsa unei curți atât de generoase precum cea a Palatului Parlamentului. Ne-am organizat poate mai bine ca în vremuri normale și a rezultat o instalație umană formată chiar din vizitatori care a permis accesul în muzeu pe grupuri mici și participarea celor din curte la concerte și proiecții video gândite special pentru a le ușura așteptarea.
Fondurile și achizițiile în 2020
Anul acesta bugetul MNAC a fost suplimentat de Ministerul Culturii cu 2.000.000 lei pentru achiziția publică de lucrări de artă contemporană. Așteptam această creștere, pentru că era necesară și ar fi trebuit să se întâmple mai demult. Colecția MNAC nu a mai primit lucări noi prin achiziții din anul 2008. Pe de altă parte, sunt peste 6.000 de artiști vizuali în România, mulți dintre ei, aflați momentan în situații dificile Nevoia unui astfel de fond este deci evidentă și incontestabilă.
Deși nu mă surprinde, mă îngrijorează numărul mic de aplicații pe care l-am primit deocamdată. Din păcate, artiștii români contemporani nu sunt obișnuiți să-și valorizeze propria muncă, nu sunt pregătiți să aprecieze din punct de vedere economic propriile lucrări, de aceea au dificultăți în a gândi în termeni financiari. Este un lucru greu de schimbat peste noapte, dar ce le-aș spune acum este să încerce. Îi așteptăm să trimită propuneri, nu au absolut nimic de pierdut, ba dimpotrivă, avem cu toții de câștigat: mediul artistic, muzeul, publicul. Cu timpul și într-un scenariu optimist ne vom obișnui cu toții cu aceste proceduri formale de achiziție.
Ar mai fi și încrederea. Jocul acesta al neîncrederii între mediul artistic independent și instituțiile de cultură ale statului există de mult timp și are unele motive întemeiate. Pe de altă parte, este nevoie să începem să construim de undeva împreună. Altfel, vom rămâne în lumi paralele. Iar îmbogățirea colecției MNAC, un muzeu îndrăgit de publicul tânăr, e un proiect oportun pentru a construi o astfel de încredere reciprocă.
Ce trebuie să știe artiștii despre acest demers
Spuneam că este un fond așteptat de ceva vreme atât din perspectiva muzeului, cât și a artiștilor. Muzeul este nu doar o instituție care mediază legătura între artist și public, ci și un laborator de cercetare. În ultimii trei ani, Centrul de Documentare și Cercetare a Culturii Vizuale “Mihai Oroveanu”, înființat de MNAC a început un proces necesar și îndelung amânat, acela de a cerceta teritoriul multistratificat al artei contemporane din România. Centrul funcționează în primul rând ca spațiu deschis publicului, un loc de cercetare și loc de întâlnire cu artiști și specialiști din domeniu, dar, în al doilea rând, centrul își dorește să colecteze noi resurse documentare destinate cercetării. În fond, colecția unui muzeu are nevoie permanentă de înnoire.
Din perspectiva artiștilor, credem că nici nu se putea moment mai potrivit, având în vedere golul creat de pandemie. Sunt așteptați la acest apel artiști născuți în România, indiferent de locul în care activează, de vârstă sau experiență, cu lucrări originale, preferabil însoțite de arhive de lucru, schițe pregătitoare, machete, desene, documentări foto, video, etc. pentru că, din perspectiva cercetării, muzeul este interesat nu doar de operă, ci și de procesul de creație al acesteia.
Procedura este simplă și se va derula în două faze distincte: 1. selecția competitivă, urmată de 2. negocierea fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare (procedură distinctă de atribuire) cu fiecare dintre câștigătorii selecționați de Juriu.
Juriul, alcătuit conform principiilor deontologice ICOM, este format din 11 membri titulari și doi supleanți, iar în structura sa se vor regăsi reprezentanți ai Consiliului Științific al MNAC, ai universităților de profil din București și din țară, ai sectorului independent, precum și specialiști desemnați de către Uniunea Artiștilor Plastici.
Toate informațiile legate de apelul de achiziții se găsesc și pe site-ul nostru, iar pentru înregistrarea cererilor am creat o adresă specială de e-mail: [email protected]
Vizitatorii MNAC
În 2019 am avut în total 32.000 de vizitatori, în special tineri. Însă publicul MNAC se diversifică în permanență. În 2018 am elaborat „Studiul privind satisfacția vizitatorilor MNAC București”, iar în 2019 l-am reluat într-o formă mai detaliată „Analiza beneficiarilor – MNAC I - 2019.” Aceste cercetări ne permit să analizăm atât calitativ, cât și cantitativ publicul vizitator. Am aflat, de exemplu, că în 2019 am reușit să atragem mai mult public adult față de anul precedent, deși, așa cum spuneam, publicul tânăr de până în 40 de ani este cel preponderent atât în sălile muzeului, cât și în mediul online. Diversificarea publicului rămâne unul dintre obiectivele noastre.
Vernisaj 11 iunie 2020_Radu Comșa. Foto @Gabi Pană
Ne propunem, de exemplu, să atragem preșcolari, adolescenți și seniori, categorii de public pentru care vom concepe evenimente și căi de comunicare speciale.
Urban Steps3_@Mihai Zgondoiu
Cum s-au schimbat obiceiurile publicului de artă din România
Este foarte dificil de tras concluzii deocamdată, dar lucrăm la un nou profil al vizitatorului care să ne aducă mai multe informații. Cum vă spuneam, numărul de vizitatori a scăzut foarte mult în 2020. Pe de o parte, una dintre cauze este lipsa aproape completă a vizitatorilor străini, a grupurilor școlare, a vizitatorilor să le spunem ocazionali. Aici putem găsi soluții parțiale de atragere a publicului, de exemplu organizarea unor evenimente în aer liber, pe terasa muzeului, care să țină seama de noile prevederi cauzate de pandemie.
Pe de altă parte, ne confruntăm cu o cauză mai profundă și mai greu de combătut: în România cultura este tratată în general ca un domeniu dispensabil, iar acest lucru se vede foarte clar în strategia culturală la nivel guvernamental din ultimii 30 de ani sau, mai bine zis, în lipsa ei, în alocarea bugetelor din fiecare an, în calitatea deficitară a mecanismelor de funcționare și comunicare inter-instituționale.
Spre deosebire de alte țări, în România cultura nu ține în mod esențial de identitatea persoanelor pentru că nu este intrinsecă educației. Nefiind o componentă a vieții curente, este firesc ca într-o situație de criză ea să fie considerată ceva secundar, să-și piardă brusc necesitatea firavă pe care o avea în conștiința oamenilor.
Weekend la MNAC, De 13 ori eu cu Lila Passima
Apropierea de public
Înainte de pandemie, muzeul se pregătea să comunice o strategie complexă de transformare într-un adevărat centru comunitar prin atragerea de noi categorii de public. Din păcate, în anumite privințe este nevoie să o luăm de la capăt. Vom face totul într-un ritm încetinit, dar constant. Primul pas este deschiderea muzeului către o categorie de public dezavantajată în general, dar mai cu seamă în această perioadă: persoanele cu dizabilități intelectuale și motorii. Vom iniția un program numit “Ora de liniște” în timpul căruia muzeul va fi deschis doar pentru pentru aceste persoane dată fiind particularitatea lor comportamentală. De exemplu, persoanele cu dizabilități intelectuale nu pot purta mască de protecție. Asta înseamnă că de la începutul pandemiei trăiesc într-o continuă izolare, neputând să se recreeze în spațiile publice. Ne propunem să venim în întâmpinarea acestei nevoi prin crearea unui interval de vizitare destinat special lor pentru a le putea controla siguranța pe parcursul vizitei.
Un alt exemplu este punerea la dispoziție a operatorilor culturali care au rămas fără spații de lucru a cafenelei, terasei și bibliotecii muzeului. Faptul că spațiile MNAC sunt mai generoase față de cele ale altor muzee ne dă prilejul să fim și noi generoși cu cei care au nevoie de sprijin în această perioadă.
Prejudecățile românilor față de muzee
Sunt multe prejudecăți legate de muzee, principala fiind aceea că muzeele sunt învechite, ceea ce în anumite cazuri este adevărat, dar totuși sunt și multe muzee care se străduiesc de ani de zile să se scuture de amorțeală și de praf, care fac lucruri semnificative pentru comunitatea profesională sau pentru public.
Urban Steps2_@Mihai Zgondoiu
La toate prejudecățile anterioare, cred că s-a mai adăugat în ultima perioadă încă una și anume că nu ne trebuie nouă muzee acum. Să scăpăm sănătoși, să ieșim cu bine din iminenta criză economică și apoi mergem noi și la muzeu. Este firesc ca oamenii să se raporteze așa la o instituție care nu a făcut mare lucru ca să-și demonstreze relevanța. Fiecare muzeu ar trebui să-și facă timp de reflecție și să învețe pe cont propriu această lecție pe care o oferă lipsa vizitatorilor cu care se confruntă în această perioadă. E greu să răspunzi în acest moment în mod exhaustiv la întrebarea “De ce avem nevoie de muzee?”, dar nu este imposibil. Până la urmă, fiecare muzeu, indiferent de specificul lui, reprezintă o dimensiune importantă a umanității. Dacă vom reuși să evidențiem aceasta, cred că vom reuși să depășim cu bine orice prejudecată și orice criză.
Cum a evoluat relația românilor cu arta
Pretutindeni în lume a crescut interesul pentru arta contemporană, așa cum am mai spus-o și cu alte ocazii. Iar România nu este o excepție. Diferențele țin bineînțeles de ritm, la noi lucrurile se mișcă mai lent. Dar faptul că expozițiile recente sunt însoțite de viziuni curatoriale mai îndrăznețe, de evenimente care să le pună în valoare și să atragă public nou, de proiecte complementare educaționale sau artistice, toate aceste lucruri potențează interesul în continuă creștere pentru artă în general și pentru arta contemporană în mod special.
Peisajul artei contemporane: enervări, încântări
Peisajul artei contemporane din România este ca și peisajul românesc în general.
Toți știm că avem cea mai frumoasă țară din lume, dar atunci când ne confruntăm cu peisajele ei – sunt pline de peturi și alte inconsecvențe. De enervat nu mă enervează nimic, deoarece nu iau la modul personal acest subiect. Nici nu sunt încântat, din aceleași motive.
Ca manager și curator, caut să servesc domeniul cum se poate mai bine – dar fără pasiuni, deoarece pasiunile (sau mimarea lor) sunt ceea ce dăunează cel mai mult mediului culturii vizuale din România. Excesul de emoții și lipsa de civilitate sunt marile carențe ale scenei.
Ce se întâmplă la MNAC în această toamnă
În lunile de toamnă MNAC va oferi o serie de evenimente diverse – de la expoziții din programul dedicat „Relației cu Comunitatea” [Community Outreach] la proiecte axate pe arhive sau spectacole de teatru sau performance găzduite pe terasa muzeului – care vor culmina cu Vernisajul de toamnă, din 26 noiembrie.
Tot în intervalul dintre sezoane se va deschide o expoziție dedicată artiștilor foarte tineri, absolvenți ai universităților de artă din România, care au fost aleși în urma unui apel de proiecte organizat de SWITCH Lab. Acest tip de parteneriat cu spațiile de artă independente, mai ales cele adresate artiștilor din generațiile tinere, pot contribui semnificativ la încurajarea și dezvoltarea acestui segment profesional. Majoritatea expozițiilor deschise în această vară (Petru Lucaci, alături de artiștii invitați; Radu Comșa; retrospectiva-laborator Iulian Mereuță; expoziția Colecției MNAC) mai pot fi vizitate până la finalul lunii octombrie.
În ceea ce privește Vernisajul de toamnă, am pregătit o serie de expoziții care reflectă diversitatea scenei de artă și a programelor muzeului: artistul timișorean Bogdan Rața va realiza o intervenție în spațiul Sălii de Marmură, în care derulăm un program dedicat artiștilor aflați „la jumătatea carierei”, cu o practică consistentă și consacrată, care au instrumentele de a lucra cu acel spațiu ofertant și complicat totodată; Larisa Crunțeanu va îmbogăți programul expozițional cu un proiect rezultat în urma unei cercetări artistice de lungă durată, aflat la intersecția dintre instalație și performance (programul de acțiuni performative, construit împreună cu o serie de artiste invitate, va avea loc pe parcursul lunii noiembrie); o altă expoziție este dedicată lui Ciprian Paleologu, un fel de „retrospectivă de etapă” și ultima dintr-o serie bianuală de prezentări ale proiectului Uman; nu în ultimul rând, expoziția retrospectivă Peter Jacobi, autorul monumentului Holocaustului de la București, un artist româno-german extrem de important pentru generația activă în anii '70 și a cărui practică va fi reconsituită și pusă în valoare în întreaga sa diversitate – de la lucrările de tapiserie realizate împreună cu Ritzi Jacobi, care au cunoscut o recunoaștere internațională, la seriile fotografice despre memorie și traumă și până la mediul său principal de lucru, sculptura.
Un alt eveniment important cu care închei este apariția albumului-inventar “2019”, un album despre arta omagială care sperăm să devină o publicație „reper” pentru istoria vizualității contemporane din România și pe care ne dorim să-l lansăm în cadrul unei expoziții speciale.
