[Light & Sound] Cristian Boc: Există o secundă, pe care eu o simt întotdeauna. Este acel moment de dinaintea primului sunet al show-ului

Pandemia e clar unul din cele mai proaste din câte se puteau întâmpla celor care se ocupă ca evenimentele să sune și să arate bine, așa că avem un motiv în plus să-i cunoaștem pe oamenii care făceau ca publicul să vibreze la show-urile live. Deschidem noua serie de interviuri din industria de live cu Cristian Boc, stage managerul din spatele multor evenimente live din România.

A fost acolo de la propriile eventuri, Guitars, Bikes, Tattoos până la Roger Waters, Red Hot Chilli Peppers sau Sting, așa că poveștile s-au adunat mai mult decât pot fi spuse la un pahar între soundcheck și live-ul trupei. Cum e acum?

"Evenimentele acestea cu distanțarea fizică a publicului, piețe ale orașelor cu scaune…Nu aș vrea să fiu înțeles greșit. Dar pur și simplu nu reprezintă ceea ce eu știu despre această industrie", spune Cristian Boc.

Pasiunea e acolo, skill-ul e pe poziție, așa că e normal ca uneori să apară și frustrarea, mai ales după 30 de ani.

"Este o chestiune de complezență ridicolă și absolut dăunătoare industriei noastre ca, după 30 de ani de lucru cu echipe de profesioniști care activează în cele mai puternice industrii de evenimente live din lume, să nu ai bine puse la punct câteva skill-uri în concordanță cu standardele internaționale", crede Cristian Boc.

Hai să vedem și partea plină a lucrurilor, care se numește A.L.I.S. (Asociația Lucrătorilor în Industria Spectacolelor din România), înființată fix în pandemie.

Primul sunet

Muzica a fost mereu prezentă în familia mea. De când mă știu în casă se asculta muzică sau se cânta. Apoi am descoperit MTV. Eu aveam 10 ani la Revoluția din ’89, așa că, îți dai seama, m-am lipit de televizorul Goldstar. Trebuie spus că MTV-ul acelor ani arăta și suna altfel decât cel de azi. Era foarte ușor să te prindă microbul. Nu a durat mult și am scos chitara tatălui meu de sub pat pe care…am transformat-o. I-am pus două corzi de violoncel pentru că trebuia să scot formula de bas din Balaurul Phoenix-ilor. Când ai mei nu au mai rezistat psihic, tata a zis că e mai safe să mă învețe să cânt cu șase corzi. Și cam așa a început expediția. Au urmat ani de căutări și explorări ale diverselor stiluri muzicale. Cărți, filme, casete, CD-uri, discuri, trupe – tot tacâmul.

Am terminat și o facultate, am făcut și un Master, însă gândul meu tot la muzică era. Așa că am abandonat un job respectabil și m-am angajat barman la Art Jazz Cafe, într-o vreme în care conceptul “downshiftment” nu exista. Altă cale mai rapidă să încep lucrul în “ceva” legat de muzică nu am găsit. Acolo am cunoscut un om care m-a ajutat foarte mult. El se numește George Costinescu (bas: Tectonic, MS, ACT, Iris).

Primul meu job “în industrie” a fost să încarc și să descarc un camion de scule pentru un concert Talisman – ca să știi :). Au urmat niște ani hard core, apoi mi-am făcut propriile evenimente (“Guitars, Bikes, Tattoos” și “Visual Rock Fantasy”). Apoi Artmania, The Backline Shop, Live Pro, Control Club, Emagic. În câteva cuvinte, cam asta fac acum: 

Job # 1

Mici proiecte au tot fost. Încă de când eram în liceu. Nu am stat cuminte deloc. Ba o trupă, ba un concert, ba un club. Iar greșeli… cu duiumul. Dar prima dată când am simțit că fac ceva pe bune în industria de evenimente a fost atunci când am ținut în mână afișul primului meu eveniment: Guitars, Bikes, Tattoos. Afișul a fost conceput de Miluță Flueras și produs de Mădălina Costinescu. Evenimentul a avut loc la Apashu Bar. Apashu aka Florin Ciocan fiind un motociclist haios cu care aveam să lucrez la Control Club 10 ani mai târziu. La eveniment a venit și Adrian Rugină în calitate de reporter. Nu ne cunoșteam atunci. Adi avea să-mi schimbe viață extraordinar la câțiva ani după acel eveniment.

De unde înveți

Depinde ce anume vrei să faci în acest domeniu. Tehnic? Hospitality? Management? Marketing? PR? Ticketing? Touring? Venue? Warehouse? Rental? Security? Etc… Fiecare dintre aceste zone are mai multe poziții în care poți activa. Sunt foarte multe lucruri pe care le poți face. Nu întru în detalii, dar poate fi o idee bună să faci cât mai multe joburi/internship-uri în industrie și să vezi despre ce e vorba.

Apoi, dacă decizi să rămâi în industrie, alegi în ce te specializezi. Pentru unele poziții te califici la locul de muncă. Pentru altele, există cursuri, traininguri, școli în România. Bineînțeles, în vestul Europei educația în zona de evenimente este mult mai bine pusă la punct și mult mai diversă. Recomand cu căldură traininguri cu oameni bine pregățiți, în special celor care sunt la început de drum în domeniu. Altfel riscă să capete niște metehne care vor fi greu de îndreptat mai târziu. 

Ce nu știm despre voi

Stage Managerul este, în termeni simpli, un liant între Artist, Firma de producție tehnică locală și Promoter. El trebuie să facă acest mecanism să funcționeze în timp real. Artistul vine cu un set de cerințe foarte bine detaliate în anexa contractului numită Rider Tehnic. Firma de producție locală furnizează aceste echipamente tehnice sau încearcă să se apropie cât mai mult de cerințele din Riderul Tehnic. Promoterul susține financiar întreaga operațiune. Până aici, totul e clar.

Treaba devine “sensibilă” atunci când apare în ecuație cuvântul “buget”. Bugetul este un sensibil, un delicat și un mofturos de când îl cunosc eu. Lăsând gluma la o parte, mă bucur să lucrez cu promoteri care sunt foarte buni administratori ai bugetelor lor. Astfel încât evenimentele lor sunt extraordinare. Desigur, sunt și evenimente care au dus la falimentul firmelor organizatoare. La fel cum sunt și evenimente extraordinare făcute cu un buget extrem de redus. Vezi? It’s all about the budget. 

Foto: Miluta Flueras

Din ciclul piele de găină

Trebuie să încep cu “Roger Waters - The Wall”. Nu pot face un clasament pentru că fiecare eveniment are încărcătura lui emoțională și provocările lui din punct de vedere profesional. Dar The Wall a fost uriaș pentru mine. Extraordinare au fost și Lady Gaga, Red Hoț Chili Peppers, Motley Crue, Sting. Sunt foarte multe. Pentru mine, dincolo de aplicarea unor skill-uri ale profesiei, concertele live și festivalurile sunt foarte mult despre atmosferă. După semnarea contractului cu artiștii, începe un build up. Te familiarizezi cu producția, ajungi să o cunoșți în cele mai mici detalii, devine un proiect pe care ti-l însușești, cu care devii intim. Proiectul evoluează continuu, devine complex. După perioada de pre-producție, urmează implementarea, etapă în care vezi, practic, cum se clădește sub ochii tăi o lume la crearea căreia ai participat.

Apoi există o secundă, pe care eu o simt întotdeauna. Este acel moment de dinaintea primului sunet al show-ului. Este o aproape insesizabilă secundă de o intensitate fantastică, un atom care explodează. Și, cred, am devenit dependent de această degajare de energie. Apoi urmează show-ul cu încărcătura lui emotională. Fiind live, nu poți pune pauză sau stop. O măsură a performanței în domeniul nostru este să ai show-uri care curg natural, chiar dacă în spatele scenei e o fierbere continuă. Apoi absolut tot ce am construit trebuie… deconstruit. Împachetat și dus la locul lui. După cum vezi, e un flow. Ei bine, acest flow este cel care face un proiect interesant pentru mine. Așa încât nu contează dacă suntem pe un stadion sau pe o scenă de câțiva metri pătrați. Atmosfera este cea care contează.

30 de ani de tragempinge

Eu mă bucur foarte mult că există o evoluție. Existau concerte pe stadion și înainte de ’89. Însă între Cenaclul Flacăra și un show Rammstein, de exemplu, sunt diferențe notabile. Cred că, în domeniul nostru, mereu e loc de a face lucrurile mai bine. Și e foarte bine să lucrăm continuu cu noi înșine, ca profesioniști. Suntem expuși atât de des modului în care această meserie se face în alte țări, vedem atât de multe stiluri de a aborda acest job, încât nu ne oprește nimeni să ne construim un profil profesional care să țină cont de exigențele industriei world wide.

Deja nu mai avem scuze. Nici măcar bugetul de care vorbeam mai sus nu e o scuză. Este o chestiune de complezență ridicolă și absolut dăunătoare industriei noastre ca, după 30 de ani de lucru cu echipe de profesioniști care activează în cele mai puternice industrii de evenimente live din lume, să nu ai bine puse la punct câteva skill-uri în concordanță cu standardele internaționale.

O zi dinainte de virus

Începea foarte devreme și se termina foarte târziu. Atât de târziu încât era deja devreme. Nu există 9 to 5 la noi. Poate că în perioada de pre-producție, atunci când planifici de la birou anumite aspecte. Dar și atunci poți ajunge destul de ușor la 12 ore. Din punctul ăsta de vedere, pentru mine, ca freelancer, timpul se construiește altfel. Pot merge la pescuit luni și marți. Pot pleca în concediu în martie. La fel cum pot lucra în perioada tradițională a concediilor. Sau noaptea, când ceilalți oameni fac nani.

Întotdeauna mi-a plăcut libertatea de a-mi organiza viața așa cum vreau. După cum vezi, aproape că am obținut chiar și un an sabatic. Râd cu un ochi și plâng cu celălalt dar… da, iată. Cine ar fi crezut. 

Înapoi la normal

Eu unul nu văd semne ale revenirii. Observ că se întâmplă lucruri, bineînțeles. Dar nu le consider nici semne și nici reveniri. Din contră, mă simt cumva…ciudat (nu găsesc alt cuvânt).

Evenimentele acestea cu distanțarea fizică a publicului, piețe ale orașelor cu scaune…Nu aș vrea să fiu înțeles greșit. Dar pur și simplu nu reprezintă ceea ce eu știu despre această industrie. Ba mai mult, reprezentările de mai sus sunt foarte, foarte departe de ceea ce eu știu despre această industrie. Acum ceva vreme, fiică-mea de 3 ani, a văzut o poză cu o scenă și cu scaunele din fața ei. Și zice cu entuziasm: aiți lucrează tatiiiii. M-am trezit zicându-i: nu, nu aici lucrează tati. Și i-am pus un filmuleț de la Artmania, în care putea vedea publicul și putea simți o parte din atmosferă. Pentru că… ăsta e, de fapt, jobul lui tati. Sper însă că revenirea se va întâmpla cât mai repede. Va fi un process, pe care îl vom urma. Dar trebuie să revenim la normal la un moment dat. 

Poveșți de pandemie

Lucrul extraordinar care s-a întâmplat în această pandemie se numește A.L.I.S. (Asociația Lucrătorilor în Industria Spectacolelor din România). Aveam mare nevoie de așa ceva. Mi se pare fantastic faptul că reprezentanții acestei asociații, reprezentanții noștri, ai mei, merg la discuții cu reprezentanți ai Guvernului cu scopul de a găsi soluții de sprijin pentru industria de evenimente din România în aceste vremuri tulburi. Aș vrea să le mulțumesc tuturor celor care s-au implicat activ și care au făcut ca asociația să devină posibilă. Au fost luni de discuții, planuri, sesiuni Zoom, alergătură. Procedura de aderare este gata și așteptăm cât mai mulți membri în rândurile noastre. United We Stand!

Trebuie să le mulțumesc aici și reprezentanților AROC (Asociația organizatorilor de concerte și evenimente din România). În urmă discuțiilor lor de acum câteva luni cu reprezentanți ai Guvernului, o bună parte dintre freelancerii care activează în industria de evenimente au primit o indemnizație lunară din partea statului de 4000 lei (brut), începând cu jumătatea lunii martie. Mergând mai departe, tot în urma acțiunilor AROC, festivalurile din România vor avea acces la fonduri europene nerambursabile. De asemenea, IMM-urile și PFA-urile vor avea acces la granturi nerambursabile. 

Foto: Miluta Flueras

La anul și la multe dorințe

Îmi doresc foarte mult ca numărul cazurilor de infectare cu acest virus să scadă. Sper să se găsească o soluție pentru acest lucru și să se implementeze în cel mai scurt timp. Apoi aș vrea să mergem încet, încet spre normalitate. Și aici nu mă refer doar la industria evenimentelor, ci la întreaga omenire. Ultimele luni au lăsat semne adânci în noi, ca oameni. Nu cred că vom mai fi întru totul ca înainte de contaminarea masivă. Dar am încredere că vom ști să ne găsim drumul spre o stare de fapt pe care mi-o doresc mai frumasă și mai bună decât cea de până acum.